Câteva fragmente din cartea "1001 de zâmbete" a lui Hristu Nicolaide:
DESPRE TRENUL CĂTRE MAMAIA:
"Pe atunci ajungeai la Mamaia cu trenul. Pornea din spatele primăriei de astăzi, afumând consumatorii matinali ai cofetăriei de peste drum, Pariziana, se oprea la halta de lemn din dreptul străzii Mangalia, apoi la Tataia şi, când să dea coţul dealului de la Pescăriile Statului, toată lumea trebuia să coboare să împingă locomotiva să-şi ia avânt. După un ceas de gâfâială şi opintiri, eroica maşină cu aburi leşina în faţa pavilionului de şindrilă, văruit proaspăt la fiecare început de sezon, ca o bătrână cochetă care încearcă cu straturi de pudră să-şi ascundă ridurile. Oprea, dar nimeni nu se mai afla în tren. Cu câteva sute de metri înainte de staţie, lumea se înghesuia pe scările vagoanelor şi sărea din mers să ajungă, care mai de care, la casa de bilete, de unde începea o cursă pe viaţă şi pe moarte, pe culoarele de lemn, spre cabine. Într-o clipă, plaja se umplea cu scufiţe, bonete din cauciuc roşii, albastre, portocalii; maiouri de toate culorile, şi sute de explozii în apă marcau plonjoanele înotătorilor care săreau de pe podul de lemn."
UN BELET, PENTRU MEDGIDIA
"Mă aflam în gara Constanţa, situată pe vremea aceea în inima oraşului. O gară modestă, neîncăpătoare. În aşteptarea primei curse care trebuia să mă ducă la Mamaia, mă aşezasem la coadă, la casa
de bilete. În faţa mea un cetăţean cu fes ponosit, rătăcit de pe undeva din micile şi săracele sate dobrogene, se tocmea de zor cu funcţionarul din spatele ghişeului.
— Bine, bine, am înţeles. Clasa treia. Dar unde vrei să te duci ? îl întreabă, pentru a nu ştiu câta oară, casierul.
— Daţ la mine un belet şi iştim io unde mergem! răspunde la rândul lui, tot pentru a nu ştiu câta oară, turcul.
Cu cămaşa leoarcă, lipită de corp, casierul îşi pierde răbdarea:
— Ai fi ştiind tu, deşteptule, dar trebuie să ştiu şi eu.
— Pentru de ce? se miră turcul. Dumneata nu estem poliţai. Dumneata casier estem. Meseria ta estem dat belet la muşterii.
Lumea din jurul ghişeului se delecta ascultând pitorescul dialect al omului cu fes şi tocmeala continuă, casierul încercând s-o lase mai moale:
— Măi omule, înţelege, aici biletele sunt aşezate pe staţii. Fiecare staţie are preţul ei.
— Pentru de ce? se miră iar cetăţeanul. Belet la fel de mare estem, tot carton estem...
Turcul o ţinea morţiş pe a lui. Dar interveni cineva din spatele meu, care îşi aştepta şi el rândul şi omul cedă:
— Pentru Medgidia. Acolo mergem. Dar tot nu înţeles ce chiştigaţ mata daca sti unde mergem io? La urma urmei io mergem, nu dumneata.
Casierul l-a lăsat să trăncănească de unul singur, a perforat data pe un cartonaş şi i l-a înmânat.
— Doisprezece lei!
Turcul a sărit ca ars:
— Doisprezece lei! Prea scump pentru buzunar al meu...
Şi începu a se văita că negoţul cu toptanul merge prost, că de-aia pleacă la Medgidia, unde are o rudă, să caute de lucru şi roagă C.F.R. să se mulţumească de data asta cu un câştig mai mic. Să mai lase din preţ...
— Preţul e tipărit pe bilet. Nu încape tocmeală! E preţ fix! urlă casierul.
— Fics, pentru cine avem parale! îl pune la punct omul cu fes ponosit. Dar daca negustoru vrem, facem el şi nefics. Io chind vindem toptan si musteriu om sarac estem, lasam mai ieftin.
Şi din nou perorări, insistente, până când clientul cusurgiu văzând că nu o scoate la capăt, ridică desaga, pe care o ţinuse până atunci la picioare, o azvârle resemnat pe umăr şi spune, mai mult pentru el:
— Nu vreţ sa daţ, nici io nu avem bani de aruncat. Mergem la alta gara, cumparam mai ieftin...
A ieşit pe peron şi a luat-o iavaş-iavaş pe lângă şine, dispărând ca într-un film chaplinian...
Am privit după el până se făcuse mic, mititel... Probabil se ţinuse de cuvânt. Mi-l închipuiam ajuns noaptea târziu, frânt de oboseală, la jumătatea drumului dintre Constanţa şi Medgidia, în gara Murfatlar.
— Un belet clasa trei, pentru Medgidia. Chit parale?
— Şase lei.
— Aşa da! Dumneata om cinstit estem. Nu ca speculant ala de la Kustenge, care a cerut la mine, om sarac, doispe lei!...
Întâmplarea cu beletul pentru Medgidia avea să devină în revista „Strada Sărindar“ (stagiunea 1934—1935) una dintre scenetele cele mai gustate de publicul teatrului Alhambra..."