Modulul Lenz LK200 foloseste un principiu diferit de detectie a nepotrivirii dintre polaritatea buclei si cea a circuitului principal. Majoritatea modulelor comerciale detecteaza supracurentul care apare la intrarea / iesirea din bucla (la un prag inferior fata de centrala digitala, pentru a comuta polaritatea inainte ca centrala "sa intre in scurt"). Alte module detecteaza scaderea tensiunii efective DCC la sine aparuta in urma scurt-circuitului produs.
Lenz LK200 foloseste principiul curentilor reziduali: in mod normal, curentii din cele 2 fire de alimentare ale modulului sunt identici, indiferent de nivelul consumului din bucla. Cand o osie traverseaza izolarea dintre bucla si circuitul principal, in mod cert una dintre roti va produce scurtul inaintea celeilalte. Astfel apare un dezechilibru intre curentii celor 2 fire de alimentare; cand diferenta depaseste pragul de 0,1 A este declansata comutarea. In teorie, principiul este interesant si promite sa fie eficient actionand cand curentul de scurt este inca mic. Premisa este ca, oricat de aliniate ar fi izolarile dintre sine, ele sunt totusi (sub)milimetric decalate si astfel unul dintre scurturi va avea loc inaintea celuilalt.
Si totusi, modelistii germani comenteaza ca la viteze mai mari de intrare in bucla acest decalaj milimetric este insuficient si, cateodata cresterea curentului in ambele brate este (cvasi) identica (diferenta sub 100mA), astfel incat nu este detectata de modulul LK200, centrala digitala intrand in scurt. De aceea, colegii americani recomanda decalarea cu 6 - 20 mm a izolarilor celor 2 sine la ambele capete ale buclei. Am gasit chiar si ideea folosirii unui segment de sina izolat pe stanga la un capat si pe dreapta la celalalt (deci o decalare de lungimea segmentului).
@cheluIS cand si daca ai timp & chef, fa te rog si niste teste de parcurgere a buclei cu viteza cat mai mare (100 - 150 km/H0).
