continuarea rezumatului:
.........................................................................................
De la Yokohama traversează Pacificul până la San Francisco. Fix îi promite lui Passepartout că acum, după ce au părăsit teritoriul britanic, el nu va mai încerca să îl întârzie Fogg, ci mai degrabă îl va sprijini să ajungă înapoi în Marea Britanie cât mai repede cu putință. La San Francisco, ei iau un tren până la New York, unde află că vaporul transatlantic care trebuia să îi ducă în Marea Britanie a plecat deja.
Fogg pornește să caute o alternativă pentru traversarea Atlanticului. El găsește un mic vas, cu destinația Bordeaux, iar căpitanul refuză să îi ducă la Liverpool, Fogg acceptând să meargă în Franța. După plecare, el mituiește echipajul să se răscoale și schimbă cursul pentru Liverpool. Mergând tot timpul cu toată viteza, barca rămâne fără combustibil. Fogg cumpără vasul la un preț foarte mare de la căpitan, apoi ordonă echipajului să ardă toate piesele din lemn pentru a avea combustibil.
Nava ajunge la Queenstown, în Irlanda, apoi călătorii merg spre Londra prin Dublin și Liverpool. Fix obține în sfârșit un mandat de arestare pentru Fogg și îl închide pe acesta pentru o scurtă perioadă de timp. Aflând ulterior că hoțul de la bancă fusese prins cu trei zile în urmă la Edinburgh, îl eliberează pe Fogg. Însă Fogg a pierdut deja trenul și se întoarce la Londra cu cinci minute întârziere, fiind sigur că a pierdut pariul.
A doua zi, în casa lui din Londra, el își cere scuze Aoudei pentru că a adus-o cu el, deoarece acum e sărac și nu are cum să o susțină financiar. Aouda îi mărturisește că îl iubește și îl cere de soț, iar Passepartout este trimis să cheme preotul. De la preot, Passepartout află că, datorită faptului că au călătorit spre est (adică spre răsăritul soarelui), au câștigat o zi întreagă: acum nu e duminică, așa cum credeau ei, ci doar sâmbătă.
Passepartout îi comunică lui Fogg acest lucru și pornesc imediat spre Reform Club, ajungând tocmai la timp pentru a câștiga pariul. Fogg se căsătorește cu Aouda și călătoria în jurul lumii se termină cu bine.
.....................................................................................................
Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Ocolul_P%C4%83m%C3%A2ntului_%C3%AEn_80_de_zile
În continuare urmează descrierile din roman referitoare la căile ferate americane de la 1872:
Cap. XXV
Îndată ce debarcă, Mr. Fogg se interesă cînd pleacă primul tren spre New York, şi află că la şase seara; avea deci o zi întreagă de petrecut la San Francisco.
………………………………………………………
După ce prînziră, fu adus un coach, cu care călătorii să se ducă la gară, împreună cu bagajele lor.
………………………………………………………….
La ora şase fără un sfert, călătorii ajunseră la gară unde găsiră trenul gata de plecare.
…………………………………………………….
Gentlemanul nostru se urcă în vagon şi trenul porni cu toată viteza.
Cap. XXVI În care se călătoreşte cu trenul expres pe calea ferată a Pacificului
„Ocean to Ocean” – astfel zic americanii şi aceste trei cuvinte ar trebui să fie numele generic al acelui „grand trunk” care traversează Statele Unite ale Americii în partea lor cea mai largă. Dar, în realitate, „Pacific rail – road” e alcătuit din două părţi distincte: „Central Pacific”, între San Francisco şi Ogden şi „Union Pacific” între Ogden şi Omaha. Aici se întîlnesc cinci linii, care asigură oraşului Omaha legături foarte dese cu New York-ul.
New York şi San Francisco sînt deci unite acum printr-o panglică de metal neîntreruptă, care nu măsoară mai puţin de trei mii şapte sute optzeci şi şase de mile. Între Omaha şi Pacific drumul de fier străbate o regiune încă plină de indieni şi fiare sălbatice – ţinut întins pe care mormonii au început să-l colonizeze către 1845,după ce fuseseră alungaţi din Illinois.
Odinioară, chiar în împrejurările cele mai prielnice, trebuiau şase luni spre a merge de la New York la San Francisco. Acum sînt de ajuns şapte zile.
În 1862, cu toată opoziţia deputaţilor din sud, care voiau o cale ferată mai apropiată de ţinuturile lor, traseul rail-road-ului fu stabilit între paralelele a patruzeci şi una şi a patruzeci şi doua. Mult regretatul preşedinte Lincoln hotărî el însuşi ca noua linie să pornească din oraşul Omaha, statul Nebraska. Lucrările fură începute îndată şi conduse în acel stil american, care nu se încurcă în hîrţoage şi birocraţie. Rapiditatea lucrului nu trebuia să păgubească cu nimic buna lui execuţie. În prerie se înainta cu o milă şi jumătate pe zi. O locomotivă, mergînd pe şinele aşezate în ajun, aducea şinele pentru a doua zi şi îşi continua drumul pe măsură ce ele erau fixate.
Pe parcursul său „Pacific rail-road” are mai multe ramificaţii, în statele Iowa, Kansas, Colorado şi Oregon. Pornind de la Omaha, el urmează Platte-river de-a lungul malului stîng, pînă la vărsarea braţului de nord, îşi continuă drumul de-a lungul braţului de sud, traversează terenurile Laramiei şi Munţii Wahsatch, înconjoară Lacul Sărat, ajunge la Lake-Salt-City, capitala mormonilor, se înfundă în valea Tuillei, străbate pustiul american, Munţii Cedar şi Humboldt, Humboldt-river, Sierra Nevada şi coboară pe lîngă Sacramento pînă în Pacific, fără ca pe tot acest traseu să întîlneşti o pantă care să urce mai mult de o sută douăzeci de picioare la milă, chiar în traversarea Munţilor Stîncoşi.
Astfel se prezenta această lungă arteră pe care trenurile o străbăteu în şapte zile, şi care avea să permită onorabilului Phileas Fogg – cel puţin după cum spera el – ca la 11 ale lunii să ajungă la New York, de unde să ia vaporul de Liverpool.
Vagonul în care se urcase gentlemanul nostru era un fel de omnibus lung, pus pe două boghiuri cu cîte patru roate fiecare, putînd astfel să circule chiar şi în curbele cu rază mică. În interior nu se aflau compartimente, ci două rînduri de canapele, puse de o parte şi de alta, în lung, lăsînd la mijloc un loc de trecere spre cabinetele de toaletă, cu care era prevăzut fiecare vagon. Vagoanele la rîndul lor comunicau între ele prin pasarele şi călătorii puteau să circule de la un capăt la altul al trenului. Ei aveau astfel la dispoziţie vagoane-salon, vagoane-terasă, vagoane restaurant şi vagoane- cafenea. Nu lipseau decît vagoanele-teatru, dar aveau să fie şi acelea într-o zi.
Între vagoane se vînturau neîncetat strigîndu-şi marfa vînzători de cărţi şi de jurnale, de lichioruri, de comestibile şi de ţigări, cărora nu le lipseau de loc muşteriii.
Plecaseră din Oakland la ora şase seara. Se lăsase noaptea – o noapte rece, întunecoasă, cu cerul acoperit de nori care ameninţau a ninsoare. Trenul nu mergea prea repede; nu făcea mai mult de douăzeci de mile pe oră, viteză care îi îngăduia totuşi să străbată Statele Unite în timpul prevăzut.
Călătorii vorbeau puţin, de altfel somnul avea să-i cuprindă îndată pe toţi.
...........................................................................................
O oră după plecarea trenului începu să ningă, ninsoare uşoară, care din fericire, nu putea să întîrzie mersul trenului. Pe ferestre nu se mai zărea decît o uriaşă pînză albă, pe fondul căreia, desfăşurîndu-se în rotocoale, fumul locomotivei părea cenuşiu.
La ora opt, un steward intră în vagon şi anunţă călătorii că se făcuse ora de culcare. Acest vagon era un „sleeping-car”, care în cîteva minute fu transformat în dormitor. Spătarele canapelelor se lăsară pe spate, cuşete pliate cu grijă se desfăcură printr-un sistem ingenios, în cîteva clipe fură improvizate cabine şi fiecare călător avu îndată la dispoziţia sa un pat confortabil, pe care perdele groase îl apărau de orice privire curioasă. Cearşafurile albe, pernele moi – n-aveai decît să te culci şi să dormi, ceea ce făcu fiecare, ca şi cum s-ar fi aflat în cabina confortabilă a unui vapor, în vreme ce trenul gonea cu toată viteza prin statul Californiei.
În ţinutul care se întinde între San Francisco şi Sacramento, pămîntul este puţin frămîntat. Drumul de fier care îl străbate, sub numele de „Central Pacific –road” pleacă de la Sacramento şi înaintează spre est, ca să întîlnească pe cel care vine de la Omaha. De la San Francisco pînă la Sacramento, linia merge direct spre nord-est, de-a lungul lui American-river, care se varsă în golful San Pablo.
Cele o sută douăzeci de mile cuprinse între aceste două oraşe însemnate fură străbătute în şase ore, şi către miezul npţii, pe cînd dormeau primul lor somn, călătorii trecură prin Sacramento.
..........................................................................................
Ieşind din oraş (Sacramento), trenul lăsă în urmă gările Junction, Roclin, Auburn şi Colfax, şi intră în masivul Sierra Nevada. La ora şapte dimineaţa trecu prin gara Cisco. După o oră, dormitorul devenise iar un vagon obişnuit, şi călătorii puteau să vadă prin ferestre priveliştile pitoreşti ale acestei ţări muntoase.
Traseul căii ferate trebuia să ţină seama de capriciile Sierrei, ici agăţîndu-se de povîrnişurile muntelui, colo trecînd pe deasupra prăpăstiilor, ocolind colţurile de stîncă prin curbe îndrăzneţe, avîntîndu-se prin strîmtori înguste, pe care le-ai fi crezut fără ieşire. Locomotiva, sclipitoare ca o raclă aurită, cu felinarul ei mare care arunca lumini roşcate, cu clopotul său argintat, cu grătarul de protecţie care se întindea în faţă ca un pinten, îşi amesteca şuierăturile şi mugetele cu acelea ale torenţilor şi ale cascadelor şi împletea fumul printre ramurile negre ale brazilor.
Pe acest parcurs erau prea puţine tuneluri şi poduri. Rail-road-ul încingea povîrnişurile munţilor, necăutînd o linie dreaptă – drumul cel mai scurt de la un punct la altul – şi neluptîndu-se cu natura.
Către ora nouă, trenul trecu în statul Nevada, prin valea Carson, urmînd mereu direcţia nord-est. La prînz plecă din Reno, unde se oprise douăzeci de minute, pentru prînzul călătorilor.
De aici înainte, calea ferată merge cîteva mile spre nord, urmînd cursul rîului Humboldt, apoi coteşte spre est, o dată cu această apă pe care nu o mai părăseşte pînă la izvoarele ei, aproape de hotarul oriental al statului Nevada.
După ce prînziră, Mr. Fogg, Mrs. Auda şi tovarăşii lor îşă reluară locurile în vagon. Aşezaţi confortabil, ei urmăreu priveliştea variată care trecea pe sub ochii lor – prerii întinse, munţi profilîndu-se la orizont, „creek”-uri rostogolindu-şi apele înspumate. Uneori, o turmă mare de bizoni, îngrămădită departe în zare, părea un dig mişcător. Aceste cirezi fără număr, de rumegătoare devin adeseori obstacole de neînvins în calea trenului. S-au văzut mii de asemenea animale defilînd de mai multe ore în rînduri strînse, peste rail-road. Locomotiva era atunci silită să se oprească şi să aştepte trecerea lor.
Aşa se întîmplă şi de data aceasta. Pe la ora trei după amiază o turmă de bizoni numărînd zece-douăsprezece mii de capete, bară drumul de fier. Locomotiva îşi încetini viteza şi încercă să-şi înfingă pintenul în flancul imensei coloane, dar trebui să se oprească în faţa masei de nestrăbătut.
...................................................................................................................
Călătorii, înghesuiţi pe platformele vagoanelor, priveau curioşi ciudatul spectacol. Dar cel care s-ar fi cuvenit să pară mai grăbit decît toţi, Phileas Fogg, rămăsese la locul său şi aştepta filozofic ca bivolii să binevoiască să elibereze trecerea. Passeparout era furios de întîrzierea pe care o pricinuia această îmbulzeală de animale, asupra cărora ar fi vrut să descarce întreg arsenalul său de revolvere.
- Ce ţară! strigă el. Nişte boi opresc trenurile şi merg ca la procesiune, fără să se grăbească, de parcă n-ar împiedica circulaţia! Pe dumnezeul meu, aş vrea să ştiu dacă Mr. Fogg a prevenit această întîmplare în program! Şi mecanicul, uite la el, nu îndrăzneşte să dea drumul maşinii peste vitele astea ticăloase!
Mecanicul nu încercase cîtuşi de puţin să treacă peste obstacol şi bine făcuse.
Fără îndoială că ar fi strivit primii bivoli cu grătarul locomotivei; dar, oricît ar fi fost ea de puternică, locomotiva s-ar fi oprit curînd, scoasă de pe şine şi astfel trenul ar fi fost în primejdie.
Deci, cel mai bun lucru era să aştepte cu răbdare şi apoi să cîştige timpul pierdut mărind viteza trenului.
Defilarea bizonilor dură trei ore lungi – şi drumul nu fu liber decît la căderea nopţii. În clipa cînd ultimile rînduri ale turmei traversau linia, primele se pierdeau departe, sub linia orizontului către sud.
La ora opt, trenul străbătea cheile rîului Humboldt, iar la ora nouă şi jumătate trecea teritoriul Utahului, regiunea marelui Lac Sărat, ciudata ţară a mormonilor.
Cap. XXVII
În timpul nopţii de 5 spre 6 decembrie, trenul goni spre sud-est, străbătînd un spaţiu de aproape cincizeci de mile, apoi merse tot atîtea mile spre nord-est, apropi-indu-se de marele Lac Sărat.
Către ora nouă dimineaţa, Passepartout ieşi la aer, pe platforma vagonului. Vremea rece, cerul cenuşiu, dar ninsoarea contenise. Talgerul soarelui, mărit de ceaţă, părea o uriaşă monedă de aur, şi flăcăul nostru îşi trecea timpul calculîndu-i valoarea în lire sterline, cînd apariţia unui personaj destul de ciudat îl întrerupse din această ocupaţie utilă.
Personajul cu pricina, care luase trenul din gara Elko, era un om înalt, foarte negricios, cu mustăţi negre, ciorapi negri, pălărie de mătase neagră, vestă neagră, pantaloni negri – numai cravată albă; în plus, mai avea mănuşi din piele de cîine. Ai fi zis că e o faţă bisericească. El mergea de la un capăt la celălalt al trenului şi pe uşa fiecărui vagon lipea cu ceară de pecetluit o notiţă scrisă de mînă.
Passepartout se apropie şi pe una din aceste notiţe citi că onorabilul „elder” William Hitsch, misionar mormon, profitînd de prezenţa sa în trenul nr. 48, va ţine de la ora 11 la miezul nopţii, în vagonul nr. 117, o conferinţă despre mormonism, invitînd să fie ascultat de către toţi gentlemenii care ţin să se instruiască asupra religiei „Sfinţilor din Ultimile Zile”.
..........................................................................................
Vestea se răspîndi repede printre cei vre-o sută de călători aflaţi în tren.Dintre aceştia, un număr de cel mult treizeci de inşi, atraşi de farmecul conferinţei, ocupau la ora 11 canapelele din vagonul indicat. Passepartout se afla în primul rînd al credincioşilor.
..................................................................................................
În vagon mai rămăseseră zece auditori şi printre ei onestul Passepartout, care asculta cu urechile ciulite.
........................................................................................
Dar în timpul acestei conferinţe trenul mersese repede, aşa că spre ora douăsprezece şi jumătate ajungea pe ţărmul de nord-vest al Marelui Lac Sărat.
..................................................................................................
La ora două, călătorii coborau în gara Ogden. Trenul plecînd mai departe abia la ora şase. Mr. Fogg, Mrs. Auda şi tovarăşii lor aveau timp să se ducă în Cetatea Sfinţilor, aflată pe o cale ferată secundară, care porneşte din gara Ogden.
.....................................................................................
La ora trei, călătorii se plimbau deci pe străzile cetăţii, zidită între malul Iordanului şi poalele Munţilor Wahsatch.
.................................................................................................
Din fericire, şederea sa în Cetatea Sfinţilor nu trebuia să se prelungească. La ora patru fără cîteva minute, călătorii se aflau în gară şi-şi reluau locurile în vagoane.
Locomotiva fluieră, vestind plecarea; dar în momentul cînd roţile ei, patinînd pe linii, urneau trenul din loc, izbucni un strigăt:
- Opreşte! Opreşte!
Un tren odată pornit nu se mai opreşte. Gentlemanul care scotea aceste strigăte era desigur un mormon întîrziat. El alerga cu sufletul la gură. Din fericire pentru el, gara n-avea nici uşi, nici bariere. Întîrziatul se repezi deci pe peron, sări pe scara ultimului vagon şi ajungînd înăuntru se prăbuşi gîfîind pe o canapea.
................................................................................
Cap. XXVIII
Părăsind Great-Salt-Lake şi gara Ogden, trenul merse timp de o oră spre nord, pînă la Veber –river; pînă aici străbătuse cam nouă sute de mile de la San Francisco. După aceea se îndreptă din nou spre est, prin masivul frămîntat al Munţilor Wahsatch şi Munţii Stîncoşi propriu-zişi, inginerii americani întîmpinaseră cele mai serioase greutăţi în construirea căii ferate. Astfel, pe acest parcurs, subvenţia guvernului Uniunii Statelor Americane se ridicase la patruzeci şi opt de mii de dolari de milă, pe cîtă vreme la cîmpie nu fusese decît de şaisprezece mii; dar inginerii, după cum s-a mai spus, nu căutaseră să înfrîngă natura, ci recurseră la un şiretlic, ocolind piedicile; aşa, pe toată lungimea rail-road-ului nu se săpase decît un singur tunel, lung de paisprezece mii de picioare.
Pînă acum traseul atinsese cea mai mare înălţime la Lacul Sărat. De aici înainte, el cobora într-o pantă foarte lină pînă în valea Bitter-creek-ului, de unde începea iar să urce, ca să ajungă la cumpăna apelor între Alantic şi Pacific. În această regiune muntoasă erau torenţi numeroşi, ca Muddy, Green şi alţii, care fură trecuţi pe podeţe.
................................................................................................
La ora zece seara, trenul se opri în gara Fort-Bridger, de unde porni numaidecît mai departe. După douăzeci de mile intra în statul Wyoming – vechea Dakota – urmînd întreaga vale a Bitter-creek-ului, unde se adună o parte din apele care formează sistemul hidrografic al Colorado-ului.
A doua zi, 7 decembrie, se opri un sfert de oră în gara Green-river. Peste noapte zăpada căzuse destul de abundentă, dar, înmuiată de ploaie, nu putea să stînjenească mersul trenului. Totuşi vremea rea îl îngrijora pe Passepartout, căci o înzăpezire ar fi compromis desigur călătoria.
..................................................................................
Dar, în timp ce flăcăul nostru nu se gîndea decît la starea cerului şi la scăderea temperaturii, Mrs. Auda încerca temeri mai mari, pornite din cu totul altă pricină.
Într-adevăr, cîţiva călători coborîseră din vagoane şi se plimbau pe peronul gării Green-river, aşteptînd plecarea trenului. Uitîndu-se pe geam, tînăra femeie recunoscu printre ei pe colonelul Stamp W. Proctor americanul acela care se purtase aşa de grosolan cu Phileas Fogg în timpul mitingului din San Francisco.
........................................................................................
Îndată ce trenul porni, Mrs. Auda se folosi de o clipă cînd Mr. Fogg aţipise, pentru a pune pe Fix şi pe Passepartout la curent cu situaţia.
- Cum, acel Proctor este în tren? strigă Fix. Ei bine, liniştiţi-vă doamnă; înainte de a avea de-a face cu seniorul... cu Mr. Fogg, va avea de-a face cu mine!
..............................................................................................
- Domnule Fix, reluă Mrs. Auda, Mr. Fogg nu va lăsa nimănui grija de a-l răzbuna.El este omul, după cum a şi spus, gata să se întoarcă în America numai ca să-l caute pe cel ce l-a insultat. Deci, dacă îl zăreşte pe colonelul Proctor, nu vom putea împiedica un duel care poate avea rezultate nenorocite. Trebuie, deci, să nu-l vadă.
- Şi, adăugă Passepartout, asta ar fi pe placul gentlemenilor de la Reform-Club!...Ascultaţi-mă: în patru zile vom fi la New York! Ei bine, dacă timp de patru zile stăpînul meu nu părăseşte vagonul, putem spera ca întîmplarea să nu-l pună faţă în faţă cu acest blestemat de american, bată-l dumnezeu!
...............................................................................................................
Şi acum, exista oare vreun mijloc de a-l reţine pe Mr. Fogg în compartiment pentru a înlătura orice întîlnire între el şi colonel? Lucrul nu era greu, gentlemanul fiind de felul său puţin plimbăreţ şi puţin curios. În orice caz, inspectorul de poliţie socoti că găsise un mijloc sigur, căci puţin mai tîrziu i se adresă lui Phileas Fogg:
- Ce lungi şi apăsătoare sînt orele petrecute în tren, domnule!
- Într-adevăr, dar trec, răspunse gentlemanul.
- Pe bordul vapoarelor, continuă inspectorul, aveaţi obiceiul să jucaţi wist.
- Da, însă aici ar fi greu. N-am nici cărţi, nici parteneri.
- Oh,cît despre cărţi, putem să le cumpărăm; în trenurile americane se vinde tot ce vrei. Iar parteneri, dacă din întîmplare doamna...
- Sigur, domnule, răspunse cu vioiciune tînăra femeie. Cunosc wistul; face parte din educaţia engleză.
- Iar eu, adăugă Fix, am pretenţia că-l joc destul de bine. Deci vom fi trei şi un „mort”.
- Cum vreţi, domnule! răspunse Phileas Fogg, încîntat să reia chiar şi în tren jocul său preferat.
Servitorul se duse să-l caute pe stewart, şi în curînd se întoarse cu două jocuri complete, cu fişe, jetoane şi o planşetă acoperită cu pînză.
.....................................................................................................
La ora unsprezece dimineaţa, trenul atinsese cumpăna apelor între cele două oceane. Erau la Passe-Bridger, la o altitudine de 7524 picioare engleze deasupra nivelului mării, una din înălţimile cele mai mari peste care trecea drumul de fier străbătînd Munţii Stîncoşi. După vreo două sute de mile, călătorii urmau să ajungă în sfîrşit în acele lungi cîmpii care se întind pînă la Atlantic şi pe care natura le-a făcut aşa de potrivite pentru aşezarea unei căi ferate.
Pe povîrnişul dinspre Atlantic se şi iviră primele rîuri, afluenţi sau subafluenţi ai lui North-Platte-river. Tot orizontul spre nord şi spre est era acoperit de acea imensă cortină semi-circulară, care formează porţiunea septentrională a munţilor Stîncoşi, dominată de piscul Laramie. Între aceste înălţimi şi calea ferată se întindeau cîmpii nemărginite, bogate în ape. În dreapta rail-road-ului se etajau primele povîrnişuri ale masivului muntos care se rotunjeşte spre sud pînă la izvoarele rîului Arkansas, unul din marii afluenţi ai lui Missouri.
La douăsprezece şi jumătate, călătorii zăriră o clipă fortul Hallek, care domină regiunea. Mai rămîneau numai cîteva ore ca traversarea Munţilor Stîncoşi să se termine. Puteau deci spera că nici un accident nu va împiedica trecerea trenului prin această regiune greu de străbătut. Ninsoarea încetase şi se lăsase ger. Păsări mari, speriate de locomotivă, îşi luau zborul şi fugeau departe. Pe cîmpie nu se arăta nici un animal sălbatic, nici un urs sau lup: jur împrejur pustiul, în imensa lui goliciune.
După un prînz destul de îmbelşugat, servit chiar în vagon, Mr. Fogg şi partenerii săi îşi reluară nesfîrşitul lor wist, cînd deodată se auziră fluierături repezi şi trenul se opri.
Passepartout îşi scoase capul pe uşă, dar nu descoperi nimic care ar fi putut motiva această oprire; nu se vedea nici o gară. Mrs. Auda şi Fix se temură o clipă că domnului Fogg i-ar putea da prin gînd să coboare. Dar gentlemanul se mulţumi să spună servitorului său:
- Vezi ce s-a întîmplat!
Isteţul flăcău se repezi afară din vagon. Vreo patruzeci de călători, printre care şi colonelul Stamp W. Proctor, coborîseră pe linie.
Locomotiva se oprise în faţa unui semnal roşu care închidea calea. Mecanicul şi conductorul discutau aprins cu un cantonier, pe care şeful gării următoare – Medicine-Bow – îl trimisese înaintea trenului. Unii călători se apropiaseră şi luau parte la discuţie, între ei şi susnumitul colonel Proctor, cu vorba lui ascuţită şi gesturile imperioase.
Apropiindu-se de grupul lor, Passepartout îl auzi pe cantonier spunînd:
- Nu! Nu se poate trece! Podul de la Medicine-Bow se clatină şi n-ar suporta greutatea trenului.
Era vorba de un pod suspendat peste un torent, la o milă de locul unde se oprise trenul. După spusele cantonierului, podul era ameninţat să se prăbuşească; avea mai multe grinzi rupte, ceea ce făcea trecerea imposibilă. Omul nu exagera deci în nici un fel, afirmînd că nu se putea trece mai departe.
............................................................................................................................................
Neîndrăznind să-i ducă stăpînului său această veste, Passepartout asculta cu dinţii strînşi, nemişcat ca o statuie.
- Pe naiba! strigă colonelul Proctor. Îmi închipui că n-o să stăm aici pînă om prinde rădăcini în zăpadă!
- Domnule colonel, interveni conductorul, s-a telegrafiat la Omaha să vină un tren, dar nu este posibil să sosească la Medicine-Bow înainte de ora şase.
- Ora şase! exclamă servitorul lui Phileas Fogg.
- Fără îndoială, răspunse conductorul. De altfel, mergînd pe jos, nici n-am ajunge mai repede în gară.
- Pe jos? strigară călătorii într-un glas.
- Dar la ce distanţă este această gară? întrebă unul din ei pe conductor.
- Douăsprezece mile, de pe malul celălalt al rîului.
- Douăsprezece mile prin zăpadă! exclamă Stamp W. Proctor.
Şi colonelul trase o serie de înjurături la adresa Companiei şi a conductorului. În furia lui , Passepartout nu era deprte de a-i ţine isonul. De data asta se ivise o piedică materială, pe care stăpînul său nu o mai putea învinge cu toate bancnotele lui.
Dezamăgirea cuprinsese pe toţi călătorii, care, fără să mai socotim întîrzierea, se vedeau siliţi să facă vreo cincisprezece mile prin cîmpia acoperită de zăpadă.
Întîmplarea stîrni învălmăşeală, exclamaţii, vociferări, şi acestea desigur ar fi atras atenţia lui Phileas Fogg, dacă gentlemanul n-ar fi fost absorbit de jocul său.
Passepartout se vedea nevoit să-l înştiinţeze, şi tocmai se îndrepta spre vagon cu capul în pămînt, cînd mecanicul trenului – un adevărat yankeu, pe nume Forster, zise cu o voce sigură:
- Domnilor, poate ar fi un mijloc să trecem.
- Pe pod? întrebă un călător.
- Pe pod!
- Cu trenul nostru? adăugă colonelul.
- Cu trenul nostru!
Servitorul lui Phileas Fogg se oprise şi asculta cu sufletul la gură vorbele mecanicului.
- Dar podul ameninţă să se prăbuşească! observă conductorul.
- N-are importanţă! răspunse Forster. Cred că, dînd trenului maximum de viteză, ar fi unele şanse să trecem.
-Drace! făcu Passepartout.
Dar o parte din călători fuseseră numaidecît atraşi de propunere, care era mai ales pe placul colonelului Proctor. Acest zănatic socotea că lucrul e foarte realizabil. El aminti celor de faţă că unii ingineri chiar avuseseră ideea să treacă peste rîuri „fără pod”, cu trenuri rigide, lansate cu toată viteza... Pînă la urmă, toţi cei interesaţi în această pricină se alăturaseră părerii mecanicului.
- Avem cincizeci la sută şanse să trecem! spunea unul.
- Şaizeci! susţinea altul.
- Optzeci...nouăzeci la sută!
Passepartout îi asculta buimac. Cu toate că ar fi fost gata să facă orice pentru a trece peste Medicine-creek, încercarea i se părea cam prea „americană”.
„Şi totuşi, îşi zise el, există ceva mult mai simplu de făcut, la care oamenii aceştia nici nu se gîndesc!...”
Apoi se adresă unuia din călători:
- Domnule, mijlocul propus de mecanic mi se pare puţin cam riscant,dar...
- Optzeci la sută şanse! răspunse călătorul, întorcîndu-i spatele.
Flăcăul se apropie de alt gentleman:
- Ştiu prea bine...dar...aş avea de făcut numai o propunere, domnule...
- Nici o propunere, e inutil, de vreme ce mecanicul ne asigură că vom trece! răspunse americanul ridicînd din umeri.
- Fără îndoială, vom trece, adăugă Passepartout, dar poate ar fi mai prudent...
- Cum ?Prudent ? strigă colonelul Proctor, pe care acest cuvînt auzit din întîmplare, îl făcu să sară în sus. Cu mare viteză, îţi spun! Înţelegi? Cu mare viteză!
- Ştiu...înţeleg...repeta Passepartout pe care nimeni nu-l lăsa să-şi termine fraza. Dar ar fi, dacă nu mai prudent, deoarece cuvîntul vă supără, cel puţin mai natural...
- Ce-i aia ? Cum ? Ce l-a apucat pe ăsta cu naturalul lui ? începură să strige cu toţii. Bietul băiat nu mai ştia de cine să se facă auzit.
- Ţi-e frică ? îl întrebă colonelul Proctor.
- Mie, frică ?...strigă Passepartout.
Şi fiindcă era inutil să mai vorbească, îşi zise: „Ei bine, fie ! Am să le arăt oamenilor ăstora că un francez poate fi tot aşa de „american” ca şi ei !...”
- Poftiţi în vagoane ! Poftiţi în vagoane ! striga conductorul.
„Da ! În vagoane ! În vagoane – şi numaidecît ! repeta Passepartout, dar nimeni nu mă va putea împiedica să gîndesc că era mai natural să trecem întîi noi, călătorii, şi după aceea să treacă trenul!...”
Numai că nimeni nu auzi această reflecţie înţeleaptă şi chiar dacă ar fi auzit-o, nimeni n-ar fi vrut să recunoască justeţea ei.
Călătorii se urcaseră în vagoane. Passepartout se aşeză la locul lui fără să spună nimic din ce se întîmplase. Jucătorii erau absorbiţi cu totul de wistul lor.
Locomotiva fluieră prelung. Mecanicul duse trenul înapoi, aproape o milă, ca un săritor care se retrage să-şi ia avînt.
Apoi, după un alt fluier, porni înainte, la început încet, pe urmă mai repede, din ce în ce mai repede, pînă ce viteza ajunsese înspăimîntătoare; nu se mai auzea decît urletul locomotivei ca un nechezat metalic; pistoanele făceau douăzeci de curse pe secundă, osiile roţilor fumegau în lagăre. Se simţea, pentru a spune astfel, că trenul întreg, mergînd cu o sută de mile pe oră, nu mai apăsa pe şine; viteza făcea să-şi piardă greutatea.
Şi trecură ! Trecură cu iuţeala unui fulger, fără să se vadă nimic din pod. Sau mai degrabă se poate spune că trenul sărise de pe un mal pe altul...Viteza era aşa de mare, încît mecanicul nu izbuti să oprească locomotiva decît la cinci mile dincolo de gară.
Dar abia trecuse trenul peste rîu, că podul, cu ultimile legături slăbite de zdruncinătură, se prăbuşi huruind în torentul Medicine-Bow.
Cap. XXIX
În aceeaşi seară, trenul îşi urmă drumul fără piedici, trecea de fortul Sauders, străbătea trecătoarea Sheyene şi ajungea la trecătoarea Evans. În acest loc, rail-road-ul atingea punctul cel mai înalt de pe parcurs, adică 8091 picioare deasupra nivelului mării. Călătorii nu mai aveau decît să coboare pînă la Atlantic pe cîmpiile fără margini, nivelate de natură.
De aici pornea, desprinzîndu-se din marele „trunk”,ramificaţia spre Denver –City, oraşul cel mai important din Colorado. Acest ţinut este bogat în mine de aur şi de argint, ceea ce a făcut să aibă de pe acum cincizeci de mii de locuitori.
Pînă acum călătorii noştri străbătuseră, de la San Francisco, o mie trei sute opt zeci şi două de mile, în trei zile şi trei nopţi. După orice socoteală, spre a ajunge la New York, erau de ajuns patru zile şi patru nopţi. Phileas Fogg se menţinea deci în termenele dinainte hotărîte.
În timpul nopţii lăsară în stînga cîmpul Walbah. Lodge-pole-creek curgea paralel cu calea ferată, urmînd frontiera dreaptă ca trasă cu sfoara dintre statele Wyoming şi Colorado. La ora unsprezece intrau în Nebraska, apoi, trecînd prin apropiere de Sedgwick, ajungeau la Julesburgh, oraş aşezat pe braţul de sud al lui Platte-river.
Aici , la 23 octombrie 1867, se făcuse inaugurarea căii ferate „Union-Pacific-road”, al cărei inginer şef fusese generalul J.M. Dodge. Aici se opriseră locomotivele puternice, ducînd cele nouă vagoane cu invitaţi, printre care se afla vicepreşedintele Mr. Thomas C. Donald; aici răsunaseră aclamaţiile mulţimii, iar siuxii şi pawniesii oferiseră spectacolul unui mic război indian, urmat de festivele focuri de artificii. În sfîrşit, aici se publicase, cu ajutorul unei imprimerii portative, primul număr din jurnalul Railway-Pioneer. Aşa fusese sărbătorită inaugurarea acestui mare drum de fier, instrument de progres şi civilizaţie, construit de-a lungul pustiului şi destinat să lege între ele oraşele şi cetăţile încă inexistente în acel timp. Dar fluierul locomotivei, mai puternic decît lira lui Amphion, avea să le facă să răsară în curînd din pămîntul american.
La ora opt dimineaţa, fortul Mac-Pherson rămase în urmă. De aici pînă la Omaha erau trei sute cincizeci şi şapte de mile. Linia ferată urma, pe malul stîng, sinuozităţile capricioase ale braţului sudic al lui Platte-river. La ora nouă, călătorii soseau în importantul oraş North-Platte, zidit între cele două braţe ale marelui curs de apă; acestea după ce înconjoară oraşul, se unesc ca să formeze o singură arteră – afluent însemnat al lui Missouri, în care se varsă ceva mai sus de Omaha.
Meridianul o sută unu era depăşit.
.............................................................................
Mrs. Auda încercă în zadar să-l oprească pe Mr. Fogg. Inspectorul încercă şi el, tot degeaba, să reia cearta pe socoteala sa.Passepartout era gata să se repeadă asupra colonelului şi să-l arunce pe fereastră, dar un semn al stăpînului său îl opri. Gentlemanul nostru ieşi din vagon, iar americanul îl urmă pe platformă.
- Domnule, se adresă Mr. Fogg adversarului său, sînt foarte grăbit să mă întorc în Europa şi orice întîrziere ar prejudicia grav interesele mele.
- Ei şi ? Ce mă interesează asta pe mine ? răspunse colonelul Proctor.
............................................................................................................................
- Fie! încuviinţă Mr. Fogg.Mergeţi la New York ?
- Nu.
- La Chicago ?
- Nu.
- La Omaha ?
- Nu te interesează! Cunoşti Plum-creek ?
- Nu.
- Este prima gară; vom fi acolo peste o oră. Trenul are zece minute oprire.În zece minute se pot schimba cîteva focuri de revolver.
- Fie ! se hotărî Mr. Fogg. Voi coborî la Plum-creek.
- Şi cred chiar că vei rămîne acolo ! adăugă americanul cu obrăznicie fără pereche.
- Cine ştie, domnule ? răspunse gentlemanul nostru.
Şi după aceste cuvinte se întoarse în vagon tot aşa de nepăsător ca întotdeauna.
...................................................................................................................................
La ora unsprezece, fluieratul locomotivei anunţa apropierea gării Plum-creek. Gentlemanul se ridică şi urmat de Fix, ieşi pe platformă. Passepartout îi întovărăşea, ducînd o pereche de revolvere. Mrs. Auda rămase în vagon, palidă ca o moartă.
Îndată uşa vagonului se deschise şi colonelul Proctor apăru pe platformă urmat de martorul său, un yancheu de aceeaşi teapă cu el. Trenul se opri, dar în clipa cînd amîndoi adversarii voiau să pună piciorul pe peron, conductorul alergă la ei şi îi opri:
- Nu coboară nimeni, domnilor !
- Şi de ce ? întrebă colonelul.
- Avem douăzeci de minute întîrziere şi trenul pleacă numaidecît.
- Dar trebuie să mă bat cu domnul.
- Regret, răspunse conductorul, dar plecăm imediat. Iată că sună clopotul !
Clopotul sună, într-adevăr, şi trenul se puse în mişcare.
- Sînt sincer mîhnit, domnilor ! reluă slujbaşul căilor ferate. În orice împrejurare aş fi putut să vă fiu de folos. Dar, la urma urmei, dacă n-aţi avut timp să vă bateţi la gară, cine vă împiedică să vă bateţi pe drum ?
- Asta poate nu i-ar conveni domnului ! zise colonelul Proctor, cu un aer zeflemitor.
- Îmi convine pe deplin ! răspunse Phileas Fogg.
„Hotărît, sîntem în America ! gîndi Passepartout. Şi conductorul trenului este un gentleman din lumea cea mai bună !”
Apoi îl urmă pe stăpînul său.
Cei doi adversari, împreună cu martorii, precedaţi de conductor, se îndreptară, trecînd dintr-un vagon în altul, spre coada trenului. În ultimul vagon nu erau decît vreo zece călători. Conductorul îi întrebă dacă binevoiau să lase cîteva clipe locul liber celor doi gentlemeni, care aveau de lichidat o afacere de onoare.
Cum de nu ? Dar călătorii erau fericiţi să poată fi de folos celor doi gentlemeni – deci ieşiră pe platforme.
Vagonul, lung de vreo cincizeci de picioare, era foarte potrivit pentru cele puse la cale. Adversarii puteau să se repeadă unul la altul printre bănci şi să se împuşte în voie.
Niciodată nu fusese mai uşor de stabilit regulile unui duel. Mr. Fogg şi colonelul Proctor, înarmaţi fiecare cu cîte două revolvere cu şase focuri, intrară în vagon. Cei rămaşi afară închiseră uşa după ei. La primul şuierat al locomotivei, combatanţii trebuiau să înceapă focul.
...Apoi, după un răgaz de două minute, martorii aveau să scoată din vagon ceea ce ar mai fi rămas din cei doi gentlemeni.
......................................................................................................
Aşteptau deci cu toţii fluieratul, aşa cum fusese înţelegerea, cînd deodată izbucniră strigăte sălbatice, însoţite de împuşcături. Dar detunăturile nu veneau din vagonul rezervat dueliştilor; ele se auzeau de pretutindeni, pe toată lungimea trenului. Din vagoane se ridicară strigăte de groază.
Colonelul Proctor şi Mr. Fogg ieşiră repede, cu revolverele în mîini, şi se năpustiră înainte, unde detunăturile şi strigătele se înteţiseră. Îşi dădură seama amîndoi, în aceeaşi clipă, că trenul era atacat de o bandă de indieni, probabil siuxi.
Aceşti indieni îndrăzneţi nu erau la prima lor lovitură, căci multe trenuri fuseseră atacate de ei. De data asta o bandă de vreo sută de inşi se aruncaseră pe scări, din mers, după obiceiul lor, şi săriră în vagoane, ca nişte cowboy care se agaţă de spinarea cailor în galop.
Fiecare din ei avea o puşcă – şi nu zăboviră să deschidă focul, la care călătorii, aproape toţi înarmaţi, răspundeau cu focuri de revolver. Mai întîi indienii se repeziră la locomotivă ; mecanicul şi fochistul fură pe jumătate omorîţi cu lovituri de măciucă. Un şef siux vru să oprească trenul, dar neştiind să manevreze pîrghia regulatorului, o deschise mai mult în loc s-o închidă, şi locomotiva, luîndu-şi vînt, gonea cu o viteză înspăimîntătoare.
În acelaşi timp, siuxii năvăliseră în vagoane, alergau ca nişte maimuţe înfuriate pe platforme, spărgeau uşile şi se luptau corp la corp cu călătorii. Din vagonul de bagaje, spart şi jefuit, geamantanele erau aruncate pe jos, în timp ce strigătele şi focurile de revolver nu mai conteneau.
Dar călătorii se apărau cu vitejie. Unele vagoane, baricadate, susţineau adevărate asedii, ca nişte forturi ambulante gonind cu o viteză de o sută de mile pe oră.
Mrs. Auda se purtase foarte curajos de la începutul atacului. Se apăra eroic, cu revolverul în mînă, trăgînd pe ferestrele sparte în sălbaticii care voiau să se apropie de ea. Vreo douăzeci de siuxi, loviţi de moarte, căzuseră pe terasament; alţii alunecînd de pe platforme, nimereau pe linii şi roţile vagoanelor îi striveau ca pe nişte viermi.
Mai mulţi călători, grav atinşi de gloanţe sau doborîţi sub loviturile de măciucă, zăceau pe bănci.
Totuşi, încăierarea trebuia să aibă unsfîrşit ; ea dura de peste zece minute, şi dacă trenul nu se oprea, nu putea să se termine decît în favoarea siuxilor. În adevăr, gara şi Fortul Kearney se aflau la două mile distanţă. Acolo se găsea un post american, dar dacă trenul nu se oprea la timp, între Kearney şi gara următoare, siuxii ar fi fost învingători.
Coductorul se bătea alături de Mr. Fogg, cînd un glonte îl doborî. Căzînd, bietul om mai apucă să strige:
- Dacă trenul nu se opreşte în cinci minute, sîntem pierduţi !
- Se va opri ! răspunse Phileas Fogg.
Şi dădu să se repeadă pe uşa vagonului.
- Rămîneţi aici, domnule ! îi strigă Passepartout. Asta mă priveşte pe mine !
Gentlemanul n-avu timp să-l oprească ; viteazul flăcău deschise o uşă, fără a fi zărit de indieni, ieşi pe platformă, se agăţă de tampoane şi izbuti să se strecoare sub vagon. Şi astfel, în timp ce lupta continua, în timp ce gloanţele se încrucişau pe deasupra capului său, Passepartout, regăsindu-şi îndemînarea şi sprinteneala lui de fost clown, strecurîndu-se pe sub tren, ţinîndu-se de lanţuri, ajutîndu-se de pîrghiile frînelor, de grinzi şi de lonjeroane, sărind de la un vagon la altul cu nemaipomenită dibăcie, ajunse la locomotivă. Nimeni nu-l văzuse şi nici n-ar fi putut să-l vadă.
Acolo, agăţat cu o mînă de tampon, între vagonul de bagaje şi tenderul locomotivei, desfăcu cu cealaltă mînă lanţul de siguranţă; dar n-ar fi izbutit niciodată să desfacă şi lanţul de tracţiune, întins prin toată greutatea trenului, dacă o smuncitură a tenderului nu l-ar fi făcut să sară singur din cîrlig...Şi astfel, trenul, decuplat, îşi micşoră viteza, rămînînd puţin cîte puţin în urmă, în vreme ce locomotiva uşurată, îşi mărea şi mai mult viteza-i înspăimîntătoare.
Trenul mai merse cîteva minute datorită inerţiei, dar frînele fură manevrate din ineriorul vagoanelor şi convoiul de vagoane se opri, în sfîrşit, la mai puţin de o sută de paşi de gara Kearney.
Atraşi de împuşcături, soldaţii din fort alergară în ajutor. Siuxii nu-i aşteptaseră ; încă înainte de oprirea trenului, întreaga lor bandă o şterse.
Dar cînd călătorii se numărară pe peronul gării, văzură că mulţi dintre ei lipseau la apel, şi printre aceştia curajosul francez, al cărui devotament îi scăpase de la pieire.
Cap. XXX
..................................................................................................................
Într-adevăr, către ora două după amiază, în vreme ce zăpada cădea cu fulgi mari, se auziră fluierături lungi venind dinspre est. O umbră uriaşă, precedată de o lumină roşcată, înainta încet, mărită de ceaţa care-i dădea o înfăţişare fantastică.
Totuşi nu se aştepta venire unui tren dinspre est ; ajutoarele cerute prin telegraf nu puteau sosi aşa de curînd, iar trenul de la Omaha spre San Francisco urma să treacă a doua zi.
În curînd totul se lămuri.
Locomotiva care se apropia încet era tocmai aceea a trenului atacat. După ce rămase fără vagoane, ea îşă continuase drumul cu o viteză înspăimîntătoare, ducîndu-i pe fochist şi pe mecanic neînsufleţiţi – şi gonise aşa multe mile ; apoi focul se micşorase, din lipsă de combustibil, viteza scăzuse şi după o oră, încetinindu-şi treptat mersul, locomotiva se oprise, în sfîrşit, la douăzeci de mile dincolo de gara Kearney.
Nici mecanicul şi nici fochistul nu muriseră, şi după un leşin destul de prelungit îşi veniseră în fire, tocmai cînd maşina se oprea. Văzîndu-se în cîmpul pustiu, fără vagoane în urmă, mecanicul îşi dăduse seama ce se întîmplase. Fireşte, el nu putea să bănuiască în ce chip fusese desfăcută locomotiva de tren, dar era limpede că trenul rămas în urmă se găsea în primejdie.
Omul nu stătu la îndoială asupra lucrului pe care-l avea de făcut. A continua drumul spre Omaha era prudent ; a se întoarce la trenul pe care indienii poate continuau să-l jefuiască era primejdios... Dar ce-are a face ! În cuptorul cazanului fură îngrămădite lemne şi lopeţi de cărbuni, focul se aprinse din nou, presiunea crescu şi către ora două după prînz locomotiva se apropia de gara Kearney, fluierînd în ceaţă.
Călătorii simţiră o mare bucurie cînd o văzură aşezîndu-se în faţa trenului. Acum puteau să-şi continue drumul întrerupt în chip aşa de nefericit.
La sosirea locomotivei, Mrs. Auda ieşi pe peron şi apropiindu-se de conductor îl întrebă:
- Plecaţi ?
- Numaidecît, doamnă.
- Dar prizonierii...nenorociţii noştri tovarăşi...?
- Nu mai putem aştepta, răspunse conductorul. Şi aşa avem trei ore întîrziere.
- Şi cînd va trece următorul tren de la San Francisco ?
- Mîine seară, doamnă.
- Mîine seară ? Dar atunci va fi prea tîrziu ! Trebuie să aştepţi !
- Imposibil ! dacă vreţi să mergeţi, urcaţivă în vagon.
- Rămîn aici ! răspunse tînăra femeie.
.................................................................................................................
Între timp călătorii şi cei cîţiva răniţi – între ei şi colonelul Proctor, a cărui stare era gravă – se urcaseră în vagoane. Se auzea vuietul cazanului supraîncălzit, şi aburii ţîşneau prin supape. Mecanicul trase de fluier, trenul se puse în mişcare şi în curînd dispăru, amestecîndu-şi fumul alb în vîrtejurile zăpezii.
.......................................................................................................
În acest timp, Passepartout căuta trenul în gară. Credea c-o să-l găsească la peron, gata să plece spre Omaha – şi spera că s-ar putea cîştiga timpul pierdut.
- Trenul, unde e trenul ? strigă el.
- A plecat ! răspunse detectivul Fix.
- Şi cînd trece trenul următor ? întrebă Phileas Fogg.
- Abia diseară.
- Ah, răspunse simplu netulburatul gentleman.
Cap. XXXI
Phileas Fogg se afla în întîrziere cu doăzeci de ore. Passepartout, cauza involuntară a acestei întărzieri, era disperat ; hotărît, el îl ruinase pe stăpînul său !
În acest moment, inspectorul se apropie de Mr. Fogg, şi, privindu-l drept în faţă, îl întrebă:
- Domnule, sînteţi într-adevăr foarte grăbit ?
- Foarte ! răspunse Phileas Fogg.
- Insist, reluă Fix. Aveţi într-adevăr interesul să fiţi la New York în ziua de 11, înainte de ora nouă seara, cînd pleacă vaporul spre Liverpool ?
- Un mare interes !
- Dacă această călătorie n-ar fi fost întreruptă de atacul indienilor, aţi fi sosit la New York în ziua de 11 dimineaţa ?
- Da, cu douăsprezece ore înainte de plecarea vaporului.
- Bine, aveţi deci douăzeci de ore întîrziere, dar dacă scădeţi douăsprezece din ele, rămîn numai opt. Vreţi să încercaţi să cîştigaţi aceste opt ore ?
- Pe jos ? întrebă Mr. Fogg.
- Nu, în sanie ! răspunse Fix. Într-o sanie cu pînze. Cineva mi-a oferit acest mijloc de transport.
...............................................................................................
La ora opt, sania era gata de plecare. Călătorii se urcară în ea şi se înfăşurară străns în păturile lor de călătorie. Cele două pînze uriaşe fură ridicate, şi împins de vînt, ciudatul vehicul se avîntă pe zăpada întărită cu o viteză de patruzeci de mile pe oră.
De la Fortul Kearney la Omaha, în linie dreaptă – zborul albinei, cum spun americanii – sînt cel mult două sute de mile. Dacă vîntul rămînea neschimbat şi nu se întîmpla nimic neprevăzut, această distanţă putea fi străbătută în cinci ore, deci la ora unu după prînz, sania trebuia să ajungă la Omaha.
.............................................................................................................................................
Într-adevăr, nu se făcuse ora unu, cînd îndemînaticul conducător părăsi cîrma şi se repezi la pînze să le strîngă. Sania mai merse încă o jumătate de milă pînă ce, fantastica viteză căpătată scăzînd încetul cu încetul, se opri în sfîrşit. Mudge arătă o îngrămădire de acoperişuri albe de zăpadă :
- Am ajuns !
Ajunşi ! Ajunşi într-adevăr în această gară (Omaha), care prin trenuri numeroase are legături dese cu estul Statelor Unite !
......................................................................................................................
În acest însemnat oraş din Nebraska se termină Calea ferată a Pacificului propriu-zisă, care leagă bazinul fluviului Mississippi cu marele Ocean.Pentru a ajunge de la Omaha la Chicago, drumul de fier, sub numele de „Chicago-Rock-island-road”, merge direct spre est, deservind cincizeci de gări.
Un tren direct era gata de plecare. Phileas Fogg şi tovarăşii săi nu avură decît timpul să se arunce într-un vagon.
............................................................................................................
Trenul porni cu cea mai mare viteză şi curînd trecu în Iowa prin Council-Bluffs, Moines, Iowa-Citty. În timpul nopţii traversară Mississippi la Davenport, apoi intrară în Illinois prin Rock-Island. A doua zi, în 10 ale lunii, la ora patru după-amiază, sosea la Chicago, deja ridicat din ruinele sale şi aşezat cu multă mîndrie ca niciodată pe malurile frumosului lac Michigan.
De aici pînă la New York mai erau nouă sute de mile şi trenurile nu lipseau. Mr. Fogg trecu numaidecît din unul în altul. Locomotiva sprintenă a lui „Pittsburg-Fort-Wayne-Chicago-rail-road” porni cu toată viteza, ca şi cum ar fi înţeles că onorabilul gentleman n-avea timp de pierdut. Ea traversă ca un fulger Indiana, Ohio, Pennsylvania, New Jersey trecînd prin oraşe cu nume vechi, din care unele aveau străzi şi tramvaie, deşi casele încă lipseau. În sfîrşit, apele Hudsonului se iviră şi, în ziua de 11 decembrie, la ora unsprezece şi un sfert seara, trenul se oprea în gară, pe malul drept al fluviului, chiar în faţa debarcaderului Companiei de vapoare Cunard, altfel zis „British and north American royal mail steam packet Co.”
Dar China, pachebotul de Liverpool, plecase de patruzeci şi cinci de minute.
Cap. XXXII
.............................................................................................................................
Era ora opt şi jumătate (12 decembrie). A debarca de pe Henrietta, a se urca într-o trăsură, a se duce la Hotelul Saint-Nicholas, a o lua pe Mrs. Auda, pe Passepartout şi chiar pe nedespărţitul Fix, căruia îi oferea călătorie gratuită, fură fapte îndeplinite de gentlemanul nostru cu calmul care nu-l părăsea în nici o împrejurare.
În momentul în care Henrietta făcea ultimile pregătiri de plecare, toţi erau la bord.
..................................................................................................................................
Cap. XXXIII
............................................................................................................................
Şi astfel în ziua de 21 decembrie, la orele unsprezece şi patruzeci , Phileas Fogg debarcă în sfîrşit pe cheiul Liverpoolului. Pînă la Londra nu mai avea de făcut decît şase ore.
Dar în clipa aceea, Fix se apropie, îi puse mîna pe umăr şi, arătîndu-i mandatul, îl întrebă :
- Dumneata eşti numitul Phileas Fogg ?
- Da, domnule.
- În numele reginei, te arestez !
Cap. XXXIV
Phileas Fogg era arestat, închis în arestul vămii din Liverpool, Custom-house, unde urma să-şi petracă noaptea, aşteptînd să fie dus la Londra.
...........................................................................................................................
La ora două şi treizeci şi trei de minute desluşi un zgomot afară, scîrţîitul unor uşi care se deschideau... Se auzea glasul lui Passepartout, se auzea glasul lui Fix.
Privirea lui Phileas Fogg se aprinse o clipă.
Uşa camerei sări în lături şi el văzu pe Mrs. Auda, pe Passepartout, pe Fix care se repezeau spre el.
Fix gîfîia, cu părul răvăşit...abia putea vorbi.
- Domnule, bolborosi detectivul, domnule, iertaţi... o asemănare nefericită...Hoţul arestat de trei zile... dumneavoastră...liber !
.............................................................................................................................
Mr. Fogg, Mrs. Auda şi Passepartout ieşiră în fugă din clădirea vămii, se aruncară într-o trăsură şi peste cîteva minute soseau la gara din Liverpool.
Gentlemanul întrebă dacă era vreun expres gata de plecare spre Londra...
Se făcuse ora două şi patruzeci... Expresul plecase de trezeci şi cinci de minute.
Phileas Fogg nu-şi pierdu curajul şi comandă un tren special.
În gară se aflau mai multe locomotive de mare viteză, sub presiune; dar, avînd în vedere nevoile serviciului, trenul special nu putu să plece înainte de ora trei.
La ora trei, Phileas Fogg, după ce spusese cîteva cuvinte mecanicului, despre o răsplată pe care putea să o cîştige, gonea spre Londra, în tovărăşia tinerei femei şi a credinciosului său servitor.
Ca să ajungă la timp, trebuiau să străbată în cinci ore şi jumătate distanţa de la Liverpool la Londra, lucru foarte posibil, cînd drumul este liber pe tot parcursul său. Dar se iviră întîrzieri de neînlăturat şi, cînd trenul sosi în gară, toate orologiile Londrei arătau ora nouă fără zece.
Dupa ce săvîrşise călătoria sa în jurul lumii, Phileas Fogg sosea cu o întîrziere de cinci minute !...
Rămăşagul era pierdut.
Cap. XXXV
............................................................................................................................
Plecînd de la gară, Phileas Fogg îi porunci lui Passepartout să cumpere unele provizii, apoi se duse acasă.
...........................................................................................................
Cap. XXXVI
...................................................................................................................
În seara aceea, la ora opt, cei cinci colegi ai gentlemanului se adunaseră în marele salon al Reform-Club-ului.
........................................................................................................................
- Domnilor, după douăzeci de minute, termenul hotărît între Mr. Phileas Fogg şi noi va fi împlinit !
- La ce oră a sosit ultimul tren de la Liverpool ? întrebă Thomas Flanagan.
- La ora şapte şi douăzeci şi trei, răspunse Gauthier Ralph, iar trenul următor nu soseşte decît la douăsprezece şi zece.
- Ei bine, domnilor, reluă Andrew Stuart, dacă Phileas Fogg ar fi sosit cu trenul de şapte şi douăzeci şi trei, acum s-ar afla aici.
..............................................................................................
La a cincizeci şi cincea (secundă), afară izbucni ceva ca un tunet, se auziră aplauze, urale, ba chiar şi înjurături, care se pierdură într-un singur vuiet.
Jucătorii se ridicară.
La a cincizeci şi şaptea secundă, uşa salonului se deschise – şi pendula nu bătuse încă a şaizecea secundă, cănd Phileas Fogg se ivi în prag, urmat de o mulţime în delir, care dăduse năvală în club.
Gentlemanul nostru făcu un pas înainte şi zise simplu, cu glasul lui netulburat de nimic:
- Iată-mă, domnilor, am sosit !
Jules Verne – Ocolul pămîntului în optzeci de zile – editura Ion Creangă - 1971