• Forumul este in proces de upgrade!

Calea ferata descrisa de scriitorii vremii

Semafor

Well-Known Member
#21
Câteva opinii personale despre această operă:

În acest roman autorul, foloseşte descrieri ale călătoriilor cu trenul, prezentate în romanele - Ocolul pămîntului în 80 de zile -şi – Testamentul unui excentric - pe care le adaptează la situaţia descrisă în această călătorie în care personajele sale vor realiza o traversare a Asiei. Pe lângă întîmplarile din celelalte romane, atacul indienilor, saltul peste un viaduct  slăbit, conferinţa despre mormoni, din primul roman sau duelul personajelor aflate în două trenuri ce trec unul pe lângă altul şi explozia  locomotivei în timpul mersului din cel de-al doilea, apar în plus călătoria unui român închis într-o ladă, transportul unui vagon mortuar, în care se descoperă a fi un tezaur, atacul asupra trenului de către o bandă de tâlhari şi ceremonia unei căsătorii.

Pe lânga aceste întâmplări, Jules Verne, adaugă descrieri amănunţite ale vagoanelor , locomotivelor din acea vreme, a modului de desfăşurare a călătoriei, pe care le împleteşte cu istoria construcţiei acestei căi ferate, folosind denumirile reale ale staţiilor şi ale constructorilor liniei (generalul rus Annencov care a fost combatant în războiul ruso-român din 1877). Folosind spiritul său vizionar, face referire şi la construcţia în desfăşurare a Transsiberianului, care o dată terminat va putea lega Asia de Europa si chiar de Africa prin săparea unui tunel pe sub strâmtoarea Gibraltar.El spera ca aceste legături să aducă egalitaea şi fraternitatea între ţări şi popoare. Dacă ve-ţi avea răbdare să citiţi extrasele pe care le-am realizat din roman ve-ţi descoperi singuri cum se realiza o călătorie cu trenul la sfârşitul secolului XIX.

Şi acum extrasele din roman referitoare la călătoria cu trenul în acea perioadă:

Claudius Bombarnac
I
Claudius Bombarnac, reporter Secolul XX. Transcaucazia, Tiflis (azi Tbilisi). Astfel suna adresa destinatarului depeşei pe care am găsit-o la 13 mai, cînd am ajuns la Tiflis.
Iată textul acesteia:
A se suspenda orice proiect. La data de 15 curent, Claudius Bombarnac se va afla în portul Uzun-Ada (azi Kizyl-Su), litoral est al Mării Caspice. Acolo va lua tren direct Marele Transasiatic între graniţa Europei şi capitala Chinei........................
…………………………………………………………………………………………….
Aşadar după ce am “tocit” aşa de amănunţit Georgia, iată că un ucaz mă obligă să o părăsesc. …………………….
………………………………………………………………………………..
E o lovitură grea, dar n-am ce discuta. Şi mai întîi, la ce oră pleacă trenul din Tiflis spre Marea Caspică ?
Gara Tiflis este nodul a trei linii de cale ferată: linia de vest care se termină la Poti, port la Marea Neagră unde debarcă pasagerii care vin din Europa; linia de est care se opreşte la Baku, unde se-mbarcă pasagerii pentru a străbate Marea Caspică; şi, în sfîrşit, linia construită de ruşi pe o lungime de 164 de kilometri între Circaucazia şi Transcaucazia, de la Vladikavkaz (azi Ordjanikidje) la Tiflis, traversînd pasul Arkhot la 4500 de picioare altitudine şi care leagă capitala georgiană de trenurile Rusiei meridionale. Mă duc la gară, alergînd, şi mă reped spre casa de bilete:
- La ce oră am tren spre Baku ?
- Mergeţi la Baku ? întrebă slujbaşul şi-mi aruncă prin deschizătura ghişeului o privire scrutătoare..
- Cred că nu-i interzis să pleci la Baku ?
- Nu e, replică el sec, cu condiţia să ai un paşaport în regulă.
- Voi avea un paşaport în regulă, l-am asigurat.
Apoi mă mărginesc să întreb din nou cînd pleacă trenul spre Baku.
- La şase seara.
- Şi cînd ajunge ?
- A doua zi, la şapte dimineaţa.
- La timp ca să iau vaporul spre Uzun –Ada ?
- La timp.
Şi cel de la ghişeu răspunde salutului meu cu o politeţe maşinală.
.......................................................................................................................
Peste puţin va fi ora cinci după-amiază......Să ne grăbim s-o luăm în jos spre gară. E lume destul de multă: armeni, georgieni, mingrelieni, tătari, kurzi, evrei, ruşi care locuiesc pe malul Mării Caspice, unii luîndu-şi bilet direct pînă la Baku, alţii pentru staţiile intermediare.
De data asta eram în perfectă regulă. Nici slujbaşul, nici jandarmii nu mă puteau opri să plec. Mi-am luat un bilet de clasa I, valabil pînă la Baku şi am ieşit pe peron. Mă duc să mă instalez în colţul unui compartiment destul de confortabil, aşa cum fac de obicei. Cîţiva călători se iau după mine şi urcă în tren, în timp ce mulţimea năvăleşte în vagoanele de clasa a doua şi a treia. După trecerea controalelor, se închid uşile. Un ultim şuierat vesteşte plecarea trenului...
Deodată se aud strigăte, strigăte de mînie şi deznădejde şi desluşesc un cuvînt în limba germană:
„Opriţi ! Opriţi !”
Deschid geamul şi privesc.
Un bărbat voinic cu valiza în mînă, cu o şapcă pe cap, cu mantaua fîlfîind în jurul picioarelor, aleargă de-şi dă duhul. A întîrziat.
Slujbaşii vor să-i taie drumul. Dar cum poţi opri o bombă în traiectoria ei ? Şi de astă dată forţa are întîietate. Bomba nemţească descrie o curbă foarte bine calculată şi cade în compartimentul vecin cu al meu, trecîndu-i uşor pragul, căci un călător deschisese binevoitor portiera.
Trenul porneşte în această clipă, roţile locomotivei alunecă pe şine, apoi accelerează ... Am plecat...

II
..................................................................................................................
La şase seara mai e lumină, în luna mai, la această latitudine. Mi-am cumpărat un mers al trenurilor şi-l consult. Harta care îl însoţeşte mă face să cunosc staţie de staţie, parcursul „railway-ului” între Tiflis şi Baku. Mi-ar fi de nesuportat să nu ştiu în ce direcţie se-ndreaptă locomotiva, dacă trenul urcă spre nord-est sau coboară spre sud-est, cu atît mai mult cu cît după căderea nopţii, nu voi mai vedea nimic .......
Din Mersul trenurilor aflu în primul rînd că şoseaua carosabilă care leagă Tiflis de Marea Caspică, deservind Saganlong, Poily, Elisavetpol (azi Kirovabad), Karascal, Aliat şi Baku peste valea Kura, se-nvecinează cu calea ferată. Nu se poate tolera unui tren „să se îndepărteze de buna conduită”. Trebuie pe cît posibil să urmeze linia dreaptă. Asta face Transcaucazianul.
Printre staţiile pe care le pune în comunicare unele cu celelalte, există una pe care aş fi vrut s-o vizitez în voie, Elisavetpol.
.........................................................................................................................
În acest moment trenul pierdu din viteză sub acţiunea frînelor automate, apoi se opri.
- Elisavetpol ! Elisavetpol ! strigă conductorul şi slujbaşul gării.
Convorbirea noastră fu întreruptă. Cobor geamul dinspre partea mea şi deschid portiera, dornic să-mi desmorţesc picioarele. Fulk Ephrinell nu se dă jos din tren.
Iată-mă aşadar mergînd de colo, colo pe peronul unei gări destul de bine luminată. Vreo zece călători au şi părăsit trenul. Cinci ori şase georgieni, se mai înghesuie pe scările vagoanelor. Zece minute de oprire la Elisavetpol, nu mai mult. De la primele sunete de clopot, mă întorc în compartimentul nostru, urc şi cînd închid portiera, îmi dau seama că mi s-a luat locul.
........................................................................................................................
S-a facut miezul nopţii. Oboseala mă îmbie la somn. Şi totuşi, ca un bun reporter, vreau să dorm doar pe sponci, cu ochii întredeschişi şi urechile ciulite. Am aţipit cum se-ntîmplă într-un tren în mers, datorită trepidaţiilor regulate amestecate cu şuiere ascuţite, cu zgomotul macazelor înainte de încetiniri şi de zăngănitul provocat de încrucişarea a două convoaie. Auzeam ca prin vis strigarea numelui staţiilor în timpul scurtelor opriri şi trîntitul portierelor care se deschid şi se închid cu o sonoritate metalică. Am trecut aşa de Geran, Varvara, Udjary, Kurdamir, Klurdan, apoi Karasu, Navagi (azi Kazi-Magomed).
................................................................................................................................
„Baku ! Baku !” ....
Numele ăsta repetat la oprirea trenului, mă trezeşte... E ora şapte dimineaţa.
.........................................................................................................................
V
Altădată călătorii debarcau la Mihailov, un mic port care era capătul de linie al Transcaspianului, dar navele de tonaj mijlociu abia dacă găseau destulă apă ca să acosteze. Atunci generalul Annenkov, creatorul noii căi ferate, inginer eminennt al cărui nume va reveni des în articolele mele, a întemeiat Uzun-Ada (al cărui nume înseamnă Insula lungă), ceea ce scurtează cu mult durata de traversare a Mării Caspice. Inaugurarea staţiei, construită în trei luni, a avut loc la 8 mai 1886.
Din fericire, citisem relatările inginerului Boulangier cu privire la opera prodigioasă a generalului Annenkov. Încît nu voi fi prea surprins mergînd cu trenul de la Uzun – Ada la Samarkand.
.......................................................................................................................
Se vorbeşte despre extraordinara rapiditate cu care americanii au construit căile ferate prin cîmpiile din Far West. Dar ruşii nu sînt cu nimic mai prejos în această privinţă.
..........................................................................................................................
Găsesc trenul gata format în gară. E alcătuit din vagoane de clasa I şi clasa a II-a, dintr-un vagon restaurant şi două furgoane de bagaje. Vagoanele sunt vopsite într-o culoare deschisă – excelentă precauţie împotriva căldurii şi frigului. Or, în ţinuturile Asiei Centrale, temperatura oscilează între 50 şi 20 de grade sub zero, aşadar cu o diferenţă de 70 de grade între extreme. E prevăzător să te fereşti pe cît cu putinţă de urmările ei.
Vagoanele, foarte comode, sînt legate unele de altele cu treceri după sistemul american. În loc să fie silit să stea numai în compartimentul său, călătorul poate circula prin tot trenul. Între scaunele capitonate este un culoar care ajunge la platformele de la fiecare capăt al vagonului peste care sunt fixate pasarele. Acest mijloc uşor de comunicaţie, de care profită agenţii Companiei, asigură securitatea trenului. Al nostru are o locomotivă cu boghiurile aşezate pe patru roţi mici, ceea ce îi permite să ia curbele cele mai strînse, un tender cu rezerva de apă şi combustibil, un furgon în faţă, trei vagoane de clasa I de 24 de locuri fiecare, un vagon restaurant cu cămară şi bucătărie, patru vagoane de clasa a II-a şi un furgon la urmă, în total 12, punînd la socoteală locomotiva şi tenderul.Vagoanele de clasa I au un cabinet de toaletă la capătul din spate; locurile, printr-un mecanism foarte simplu se transformă în paturi – lucru absolut necesar pentru un parcurs lung. Călătorii din clasa a II-a nu sînt trataţi cu atîta bunăvoinţă, recunosc, şi mai trebuie pe deasupra să-şi ia cu ei hrana, în cazul că nu preferă să se aprovizioneze prin staţii. De altfel sînt puţini cei care fac întreg drumul de la Marea Caspică pînă în ţinuturile orientale ale Chinei, adică vreo 6000 de kilometri. Majoritatea coboară în principalele oraşe şi orăşele din Turkestan unde railway-ul transcaspian opreşte de cîţiva ani încoace mergînd pînă la frontiera chineză, pe un parcurs de 2200 de kilometri.
Deschiderea acestei linii a Marelui Transasiatic nu s-a făcut decît cu şase săptămîni înainte şi compania n-a pus decît două trenuri pe săptămînă. Totul a mers bine pînă acum. Voi adăuga un detaliu semnificativ; slujbaşii au asupra lor un număr de revolvere, cu care, la nevoie, îi pot înarma şi pe călători. O prevedere înţeleaptă, mai ales cînd trenul străbate ţinuturi pustii unde, dacă se produc unele agresiuni, trebuie să fii în stare să te aperi.
Compania, îmi închipui, a luat toate măsurile cu putinţă pentru a garanta mersul regulat al trenurilor. În aşteptarea plecării, umblu pe peron încolo şi încoace privind trenul, uitîndu-mă înăuntru pe ferestrele vagoanelor care nu au portiere pe laturi de vreme ce te urci pe platforme. Totul e nou: arama şi oţelul locomotivei strălucesc, vagoanele sînt curate lună, arcurile nu s-au lăsat din cauza uzurii, roţile se odihnesc cum trebuie pe şine. Iată deci materialul rulant care va străbate un întreg continent. Nici o cale ferată nu egalează în lungime acest parcurs – nici măcar în America: linia din Canada are 5000 de kilometri; linia Central şi Union – 5260; linia de Santa Fe – 4875; linia Atlantic – Pacific -5640; linia Nord Pacific – 6250. Un singur drum de fier va poseda o mai mare desfăşurare cînd va fi terminat: Marele Transsiberian care de la Ural la Vladivostok va măsura 6800 de kilometri.
Între Tiflis şi Pekin (azi Beijing), călătoria noastră nu trebuie să dureze decît 13 zile şi doar 11 de la Uzun-Ada. Trenul nu se va opri în staţii secundare decît timpul necesar pentru a-şi reface provizia de apă şi combustibil. Totuşi, în oraşele principale: Mery, Buhara, Samarkand, Taşkent, Kashgar, Kokand, Su-che (azi Yarkand), Lan Zhau, Taiyuan, el va staţiona mai multe ore, ceea ce îmi va permite să dau o raită de reporter prin aceste localităţi, să am o vedere generală asupra lor.
Se-nţelege de la sine că aceiaşi mecanici şi aceiaşi fochişti n-ar putea fi de serviciu 11 zile în şir. Se vor schimba deci în mod regulat din şase în şase ore. Ruşilor care vor fi de serviciu pînă la frontiera Turkestanului, le vor urma chinezii pe locomotive chinezeşti. Totuşi, există un agent al Companiei care n-are voie să-şi părăsească postul, şi anume Popov, şeful de tren. Reprezintă tipul adevărat al slujbaşului rus, cu manta în cute largi căptuşită cu blană şi cu şapcă moscovită. Are o înfăţişare ostăşească, păr bogat şi barbă. Îmi propun să vorbesc pe rupte cu acest om cumsecade dacă va fi destul de guraliv. Dacă nu refuză paharul de vodcă pe care i-l voi oferi, va şti să-mi spună multe despre ţinuturile pe care le străbatem, este de zece ani slujbaş al Transcaspianului, făcînd serviciul între Uzun-Ada şi Pamir, şi, de o lună, pe întreaga linie pînă la Pekin.
................................................................................................................................
Furgonul de lîngă locomotivă s-a şi umplut cu lăzile lui Fulk Ephrinell. Nu se deschide pe laturi ci în faţă şi în spate ca şi vagoanele. Posedă o platfornmă şi o pasarelă. Un culoar interior permite şefului de tren să-l străbată pentru a ajunge, dacă e nevoie, la tender şi la locomotivă. Cabina lui Popov se află în colţul din stînga, pe platforma primului vagon. După lăsarea nopţii îmi va fi uşor să mă duc pînă în furgon, căci nu-s închise decît uşile de la capetele coridorului dintre bagaje. De altfel, acest furgon este rezervat pentru coletele înregistrate să ajungă în China, celelalte ocupînd furgonul de la coadă.
Cînd am venit la gară, faimoasa ladă era încă pe peron. Privind-o de aproape, văd că găuri de aerisire au fost făcute pe toate feţele şi că partea dinainte e împărţită în două de panouri care, manevrate dinăuntru, pot aluneca unul peste altul.Mă bate gîndul că prizonierul a vrut să-şi păstreze posibilitatea de a-şi părăsi temniţa cel puţin în timpul nopţii.
În acest moment hamalii ridică lada şi am satisfacţia să mă conving că respectă recomandările scrise pe ea. O depun cu mare precauţie, la intrarea furgonului, pe stînga, bine aşezată, bine proptită, cu susul în sus şi josul în jos, partea cu panouri mobile rămînînd liberă aidoma uşii unui dulap. Şi de fapt, această ladă nu-i un dulap...pe care îmi propun să-l deschid ?
Rămîne de văzut dacă paznicul care se ocupă de bagaje stă în acest vagon...Nu, constat că îşi are postul în furgonul din spate...
- Uite-o la locul ei, pe „fragila” asta ! zice unul dintre hamali, cînd se asigură că lada este stivuită cum trebuie.
- N-are cum să se mişte, răspunde celălalt. Oglinzile vor ajunge în stare bună la Pekin... dacă trenul nu deraiază...
- Ori dacă nu se ciocneşte cu altul sau se tamponează... S-au mai văzut catastrofe de-astea.
....................................................................................................................
Americanul vine lîngă mine şi aruncă o ultimă privire stocului său de incisivi, molari şi canini, după ce mi-a adresat nelipsitul lui „wait a bit !”
- Ştiţi, domnule Bombarnac, îmă zice, călătorii trebuie să cineze la Hotelul Ţarului înainte de plecarea trenului. La ora asta. Mă însoţiţi ?
- Vă urmez.
Şi intrăm în sala de mese.
.........................................................................................
Cina a luat sfîrşit cu zece minute înainte de ora plecării. Clopotul sună şi fiecare se îndreaptă spre tren. locomotiva a şi început să şuiere din rărunchi.
...............................................................................................................
Baronul Weisschnitzerdorfer – ce nume nesuferit ! – n-a rămas de data asta în urmă. Dimpotrivă, trenul e cel care are, în schimb, cinci minute întîrziere. Neamţul nu mai ştie cum să se plîngă mai tare, să bombăne, să insulte şi să ameninţe că va cere despăgubiri... Zece mii de ruble – doar atît ! – dacă îl face să piardă ...Ce să piardă de vreme ce merge pînă la Beijing !
În sfîrşit se aud ultimile şuierături, vagoanele se urnesc şi un formidabil „ura !” salută la plecare trenul Marelui Transasiatic.
VI
Ideile unui om călare sînt diferite de cele pe care le are cînd merge pe jos. Deosebirea e şi mai mare cînd călătoreşte cu trenul. Asociaţiile, caracterul reflexiilor, înlănţuirea faptelor din capul lui au o rapiditate egală cu viteza trenului. Îi merge mintea ca vagonul pe şine. Încă mă simt într-o stare de spirit specială, dornic să observ, setos să învăţ şi asta cu cincizeci de kilometri pe oră...adică viteza pe care trebuie s-o aibă trenul nostru cătă vrreme străbate Turkestanul; ea va scădea la o medie de treizeci de kilometri pe oră cînd va parcurge provinciile Chinei. Am aflat aceste date consultînd mersul trenurilor pe care l-am cumpărat în gară. E însoţit de o mare hartă împăturită care arată întregul traseu al railway-ului între Marea Caspică şi Coastele orientale ale Chinei. Studiez deci traiectoria Transasiaticului meu de cînd a plecat din Uzun-Ada, aşa cum am studiat-o pe a Transgeorgianului după ce a părăsit Tiflisul. Calea ferată se întinde pe o lăţime de un metru şi şaizeci de centimetri între şine - distanţă impusă trenurilor ruseşti, adică nouă centimetri în plus faţă de cele europene. De o parte şi de alta se rotunjesc dune îndesate de nisip între care se desfăşoară calea ferată la ieşirea din Uzun –Ada. Odată ajuns la braţul de mare care desparte Insula Lungă de continent, traversează apa pe un rambleu de 1200 de metri, apărat cu ancoramente solide de violenţa hulei.
Depăşisem mai multe staţii fără să ne oprim, printre altele Mihailov, la o leghe de Uzun-Ada. Acum ele se vor succede la o depărtare de 15 pînă la 30 de kilometri una de alta. Cele pe care reuşesc să le zăresc au aspectul unor vile cu balustradă şi acoperiş în stil italian. Pare ciudat în Turkestan şi în vecinătatea Persiei. Deşertul se întinde pînă în preajma lui Uzun-Ada şi staţiile de tren formează tot atîtea mici oaze, create de mîna omului. Omul a fost acela care a plantat aceşti plopi firavi şi verzui, dătători de puţină umbră; el a adus, cu mare cheltuială, apa care ţîşneşte împrospătînd totul în jur şi recade într-un bazin elegant. Fără astfel de lucrări hidraulice n-ar fi existat nici un copac, nici un colţ de verdeaţă în mijlocul acestei oaze. Ele sînt doicile liniei şi locomotiva n-are nevoie de doici cărora le-a secat laptele.
Adevărul este că n-am văzut niciodată ţinuturi mai sterpe, mai aride, atît de refractare vegetaţiei. Se pare, că întinderea lor dincolo de Uzun-Ada depăşeşte 260 de kilometri. Cînd generalul Annenkov a început lucrările la Mihailov, a fost nevoit să distileze apă din Marea Caspică, cum se face la bordul navelor cu instalaţii ad-hoc. Dar dacă apa e necesară pentru a produce abur, ai nevoie de cărbune care s-o vaporizeze. Cititorii Secolului XX se vor întreba cum se încălzesc maşinile într-un ţinut unde nu se poate extrage nici o bucată de cărbune şi nu se poate tăia nici o bucată de lemn. Există oare depozite cu aceste materiale în principalele staţii ale Transcaspianului? Nu. Constructorii s-au mulţumit să pună în practică o idee pe care a avut-o marele nostru chimist Sainte –Claire Deville, în primele timpuri ale folosirii petrolului în Franţa.
Cuptoarele maşinilor sînt alimentate cu ajutorul unui aparat pulverizator cu reziduurile care provin de la distilarea ţiţeiului furnizat fără oprire de Baku şi Derbent. În anumite staţii ale liniei există vaste rezervoare pline cu acest combustibil mineral;vărsat în recipientele tenderului, arde pe grătare speciale cu care sînt înzestrate maşinile. Acest petrol brut este întrebuinţat şi la bordul navelor fluviale de pe Volga şi alţi afluenţi ai Mării Caspice.
Se-nţelege că peisajul nu-i foarte variat. Solul, aproape plan printre terenurile nisipoase, este absolut orizontal la suprafaţa întinderilor de aluviuni, unde stagnează ape sălcii. Aşadar s-a pretat cum nu se poate mai bine la construirea unei căi ferate. Nu vezi nici o tranşee, nici un rambleu, nici un viaduct, nici o lucrare de artă, pentru a mă sluji de un termen drag inginerilor – chiar foarte drag. Doar, ici şi colo, cîteva punţi de lemn de 200 – 300 de picioare. În aceste condiţii costul kilometric al Transcaspianului n-a depăşit 75000 de franci. Monotonia călătoriei nu se va întrerupe decît la sosirea în vastele oaze de la Merv, Buhara şi Samarkand.
....................................................................................................................
Mă duc atunci la vagonul restaurant. E cu o treime mai lung decît celelalte vagoane, o adevărată sufragerie uriaşă cu o singură masă; la unul din capete e o cămară, la celălat o bucătărie deservită de un bucătar şi un ospătar-şef, amîndoi din Moscova. Acest „dining-car” mi se pare foarte bine amenajat.După ce-l străbat, ajung la a doua parte a trenului unde se-ngrămădesc călătorii de clasa a doua, .....................
..............................................................................................................
Trenul aleargă prin deşert, prin Kara-Kum, „deşertul negru”. El cuprinde partea superioară a oazei Khiva, întreaga întindere a Turkestanului dintre frontiera persană şi cursul lui Amu-Daria. De fapt, nisipurile din Kara-Kum sînt tot aşa de puţin negre ca apele Mării Negre,..........................................................................
Kara-Kum este alcătuit di dune de nisip, uimitor de mişcătoare, pe care intensitatea vîntului le ameninţă neîncetat cu deplasarea, „Barcanele”, cum le denumesc ruşii, au o înălţime între zece şi treizeci de metri, astfel că oferă o priză largă teribilelor uragane din nord care tind să le împingă spre sud. De aici s-au născut temeri destul de justificate în ce priveşte securitatea Transcaspianului. Trebuia aşadar ca trenul să fie protejat în mod eficient şi generalul Annenkov ar fi fost tare încurcat dacă prevăzătoarea natură nu i-ar fi dat, odată cu terenul favorabil construirii unei căi ferate, şi mijloacele de a opri deplasarea barcanelor. În spatele dunelor cresc un număr de arbuşti spinoşi, tufe de cătină, de ghimpi şi planta „Haloxylonammodendron”, pe care ruşii o numesc mai puţin ştiinţific „saxaul”. Rădăcinile ei adînci şi viguroase au proprietatea de a menţine solul.......
La plantaţiile de saxauli, inginerii au adăugat în diverse locuri anumite căptuşiri cu lut bătătorit şi de-a lungul părţilor celor mai ameninţate de îngroparea în nisip, o linie de palisade. Precauţii utile, fără îndoială. Cu toate acestea, dacă linia ferată e protejată, nu tot aşa sînt şi pasagerii atunci cînd nisipul se împrăştie ca o ploaie de gloanţe, iar vîntul îngrămădeşte pe cîmpie ridicături albe de sare. E bine că nu sîntem în epoca teribilelor arşiţe şi n-aş recomanda nimănui ca în iunie, iulie ori august să ia marele Transasdiatic.
Îmi pare foarte rău că maiorului Noltiz nu i-a trecut prin gînd să vină să respire pe pasarelă aerul proaspăt al deşertului Kara-Kum. I-aş fi oferit una din acele havane de lux cu care mi-am umplut sacul de voiaj. El mi-ar fi spus dacă staţiile existente în Mersul trenurilor: Balla-Ischem, Aidine, Pereval, Kansandzk, Uşak sînt puncte interesante ale railway -ului- ceeea ce mie nu mi se pare.
..............................................................
În această privinţă nu mă pot adresa decît lui ori luiPopov. Fiindcă veni vorba de el, de ce n-o fi în cabină? Nici şeful de tren n-ar refuza plăcerea de a fuma o havană. Mi se pare că stă prea mult să discute cu mecanicul....În sfîrşit, iată că reapare la capătul furgonului, îl străbate, iese, închide uşa, se opreşte o clipă pe platformă. Acum o să se întoarcă... O mînă care ţine un trabuc se-ntinde spre el, Popov surîde şi curînd rotocoalele de fum cu miros de tutun bun se amestecă voluptos cu ale mele.
De vreo cincisprezece ani, mi se pare că am mai spus, şeful nostru de tren e în slujba Companiei transcaspiene. Ştie pe de rost ‚ţinuturile pînă la frontiera chineză şi a parcurs de cinci-şase ori întreaga linie cunoscută sub numele de Marele Transasiatic. Popov face aşadar serviciul pe trenurile care deservesc tronsonul iniţial între Mihailov şi Kizyl-Arvat – porţiune a cărei construcţie a început în decembrie 1880 şi s-a încheiat zece luni mai tîrziu, în noiembrie 1881.
Peste cinci ani prima locomotivă intra în Merv, la 14 iulie 1886, iar 18 luni după aceea era salutată la Samarkand. La ora actuală, şinele din Turkestan sînt racordate la cele chinezeşti şi panglica de fier se desfăşoară fără întrerupere de la Marea Caspică la Pekin.
............................................................................................
VII
Trenul a ajuns la Kiziyl-Arvat – a 242-a verstă de la marea Caspică- la ora 7 şi 13 minute, p.m. în loc de ora 7. Această mică întîrziere a provocat 13 proteste ale baronului, unul pe minut. Ne oprim două ceasuri în gara Kizyl- Arvat.
.................................................................................................
Generalul Annenkov a terminat la Kizyl-Arvat în 1885 primul tronson al acestei căi ferate, avînd 285 de kilometri din care 160 fuseseră construiţi la suprafaţa unui deşert unde nu se găsea un strop de apă. Dar înainte de a-mi istorisi cum s-a executat extraordinara lucrare, maiorul mi-a vorbit de cucerirea Turkestanului. După multe lupte din 1854 pînă în 1864, celebrul Skobelev, eroul de la Plevna, a debarcat în portul Mihailov (portul Uzun –Ada nu fusese încă fondat). În vederea marşului mai uşor prin deşert, adjunctul său Annenkov a edificat o cale ferată strategică. Ea a ajuns în zece luni la staţia Kizyl-Arvat. Iată în ce împrejurări au construit ruşii acest drum de fier cu o iuţeală, aşa cum am mai spus, superioară celei a americanilor din Far-West. Lucrarea trebuia să servească în acelaşi timp industriei şi altor utilităţi.
În prealabil, generalul Annenkov a format pentru montarea căii ferate un tren cu 36 de vagoane, patru de două compartimente pentru ofiţeri, douăzeci şi două pentru mincitori şi soldaţi, un vagon – sală de mese, patru vagoane bucătărie, un vagon-ambulanţă, un vagon telegraf, un vagon-forjă, un vagon-cămară, un vagon de rezervă. Erau atelierele lui pe roţi şi totodată cazarmă în care 1600 de lucrători, militari şi slujbaşi locuiau şi se hrăneau. Acest tren înainta pe măsură ce erau aşezate şinele. Lucrătorii se împărţeau în două brigăzi, ele munceau şase ore pe zi cu concursul locuitorilor din ţinut care trăiau în corturi şi al căror număr a ajuns la 15 000. Un fir telegrafic lega şantierul cu Mihailov de unde plecau, pe un micuţ decovil,marfarele care aduceau şine şi traverse.
În aceste condiţii şi datorită solului orizontal, neted ca-n palmă, rezultatul unei zile- muncă atingea o înaintare de 8 kilometri, în timp ce în cîmpiile din Statele-unite nu întrecuse 4 kilometri. Cît despre mîna de lucru, ea nu costa prea mult: 45 de franci pe lună pentru lucrătorii din oaze, 50 de centime pe zi pentru cei care veneau din Buhara.
Astfel, soldaţii lui Skobelev au fost transportaţi la Kizyl-Arvat, apoi 150 de kilometri mai departe pînă la Geok-Tepe, unde după o luptă crîncenă au ieşit victorioşi. Încît prima locomotivă s-a oprit la Merv în iulie 1886.
..................................................................................................
VIII
Înainte ca trenul să oprească în staţia Geok-Tepe, am intrat în vagonul meu.
........................................................................................................
Trenul va opri în curînd la Geok-Tepe, apoi la Aşhabad, de unde va pleca în zori. Nu mai pot conta pe somnul lui Popov.
Eram cufundat în gînduri cînd locomotiva a oprit în gara Geok-Tepe la ora unu dimineaţa. Nici unul din tovarăşii mei nu şi-a părăsit cuşeta. Cobor pe peron şi iată-mă dînd tîrcoale furgonului.
.......................................................................................................
Trenul pleacă din staţie la ora două dimineaţa, după ce s-au mai urcat cîţiva călători, care, după cum spune Popov, sînt turkmeni. Am să-i trec în revistă cînd se va face ziuă.
O plimbare de vreo zece minute pe platformă îmi permite să întrevăd departe, la marginea zării, înălţimile ce formează frontiera persană.
Mai încolo, trecînd de copacii unei oaze înverzite, scăldată de numeroase pîraie, străbatem cîmpii întinse cultivate cu cereale, unde linia face numeroase coturi – „diversiuni” cum le spun englezii..........La ora trei ne oprim din nou. Aud strigîndu-se pe peron numele Aşhabad. Cum nu pot sta locului, cobor, lăsîndu-i pe tovarăşii mei de drum dormind adînc şi mă apuc să cutreier oraşul.
.........................................................................
M-am întors la trei şi jumătate. În acest moment Popov trecea, nu ştiu pentru ce, prin furgonul de bagaje. ...De îndată ce-l văd pe Popov întorcîndu-se, îl întreb:
- Nimic nou?
- Nimic, domnule Bombarnac, numai că bate un vînt rece azi.
- Foarte rece, într-adevăr. Nu există un bufet în gară ?
- Ba da, e unul la dispoziţia călătorilor.
- Nu şi la dispoziţia slujbaşilor ? Hai, Popov, vino.
Popov nu se lasă mult rugat. Bufetul e deschis, dar am impresia că nu prea ai ce alege. În materie de băuturi există doar „kumis” făcut din lapte de iapă, fermentat. Are un gust de cerneală, mai curînd fad, deşi lichid, e foarte hrănitor. Mă umple de neîncredere numai cînd îl văd, dar Popov îl găseşte excelent şi asta-i esenţialul.
....................................................................
Trenul a plecat din nou la patru dimineaţa. Vagonul nostru tot mai e transformat în „sleeping car”. Îi invidiez pe cei care dorm şi, cum nu pot face altceva, revin pe platformă.
Se arată zorile luminînd clar spre est. Ici şi colo apar ruinele vechii cetăţi, o citadelă înconjurată de metereze înalte şi de un şir de lungi porticuri a căror desfăşurare depăşeşte 150 de metri. După ce am trecut diferite rambleuri, de care e nevoie din cauza neregularităţilor de teren format din straturi nisipoase, trenul şi-a reluat mersul orizontal. Înaintăm cu o viteză de 60 de kilometri pe oră, luând-o oblic spre sud-vest, în aşa fel încît să urmăm linia de frontieră persană. De abia la Duşak calea ferată se îndepărtează de acest hotar. În timpul drumului care a durat trei ore, iată numele celor două staţii unde s-a oprit trenul ca să se poată aproviziona cu ce avea nevoie. Gheur, punctul de pornire al căii Mashhad, de unde se văd înălţimile Podişului iranian şi Artyk cu apă abundentă, uşor sălcie.
Trenul străbate apoi oaza lui Atşek, un afluent destul de important al Mării Caspice. Pretutindeni verdeaţă şi arbori. Oaza asta îşi justifică numele şi ar putea fi o podoabă a Saharei. Se întinde pînă la staţia Duşak la versta 106, unde ajungem la şase dimineaţa.
.......................................................................................................................
De ani de zile se prevedea importanţa pe care o va dobîndi acest tîrg modest (Duşak). O ramificaţie îl leagă de calea ferată spre Teheran în Persia. Îi pun întrebări maiorului despre gradul de securitate pe care îl prezintă Transasiaticul prin provinciile Asiei Centrale.
- În Turkestan, îmi răspunde, securitatea e mare: poliţia supraveghează permanent linia. Ea păzeşte trenul la intrarea în gară şi, cum distanţele între staţii sînt mici, nu cred că pasagerii să aibă a se teme de bandele de răufăcători. Încît de cînd funcţionează prin părţile astea railwayul, n-a avut loc nici un atac.
- E un fapt care mă linişteşte, domnule maior. Dar pe porţiunea dintre frontieră şi Pekin ?
- Asta-i altceva, spune maiorul. În Podişul Pamir pînă la Kashgar (azi Kashi) linia e străjuită riguros; după aceea nu mai ştiu.
- Staţiile sunt departe una de alta ? întreb.
- Da, uneori chiar la mare distanţă.
- Şi sujbaşii ruşi vor fi înlocuiţi pe porţiunea aceea de slujbaşi chinezi ?
- Da, cu excepţia şefului de tren, Popov, care trebuie să ne însoţească pînă la capăt.
- În afara lui deci, slujbaşii, mecanicii şi fochiştii vor fi chinezi ? Oare securitatea călătorilor...
- Să n-ai nici o grijă, domnule Bombarnac, chinezii nu sînt mai puţin specializaţi decît personalul nostru şi au mecanici foarte buni. La fel şi inginerii care au construit cu pricepere calea ferată ce străbate China.
.......................................................................................
Convorbirea aceasta am purtat-o întorcîndu-ne spre gară. Oprirea în Duşak trebuie să se mai prelungească cu o jumătate de oră. Plimbîndu-mă pe peron, observ o manevră care va modifica felul în care s-a format trenul. Un nou furgon a sosit de la Teheran prin ramificaţia de de la Mashhad care pune în legătură capitala Persiei cu Transcaspianul. Acest furgon închis şi plumbuit e însoţit de şase agenţi, de naţionalitate persană, care par a avea consemnul să nu-l piardă din ochi nici o clipă. Nu ştiu dacă aşa îmi merge mintea, dar am impresia că acest vagon are ceva special, misterios. Şi, cum maiorul mă părăsise, mă adresez lui Popov care supraveghează manevra:
- Popov, unde merge furgonul ăsta ?
- La Pekin, domnule Bombarnac.
- Şi ce transportă ?
- Ce transportă ?...Pe un înalt demnitar.
- Pe un înalt demnitar ?
- Vă miră ?
- Ce să spun...într-un furgon...
- Dacă aşa vrea ...
- Ei bine, Popov, te rog să mă previi cînd va coborî marele demnitar.
- Nu va coborî.
- De ce ?...
- Pentru că a murit.
- A murit ?
- Da, trupul neînsufleţit e adus înapoi la Pekin unde marele demnitar va fi înmormîntat cu toate onorurile ce i se cuvin.
..............................................................................................
În timp ce privesc furgonul, un nou călător îl cercetează cu tot atîta curozitate ca şi mine.
Personajul – cum am aflat după puţin timp de la Popov – e seniorul Faruskiar. Îl însoţeşte alt mongol, cu rang mai mic, de aceeaşi vîrstă cu el, pe nume Ghangir. Cei doi, privind vagonul care se ataşează la coada trenului înaintea furgonului de bagaje, schimbă cîteva cuvinte. De îndată ce se termină manevra, persanii iau loc în vagonul de clasa a doua care-l precede pe cel mortuar cu scopul de a supraveghea fără-ncetare preţiosul trup neînsufleţit al demnitarului.
În acest moment se aud strigăte puternice pe peron. Recunosc vocea. Baronul Weisschnitzerdorfer ţipă „Opriţi ! Opriţi !” De data asta nu-i vorba de un tren care pleacă, ci de o caschetă ce se rostogoleşte, purtată de vînt. Cîteva rafale destul de puternice se-nvîrtejesc în spaţiul acestei gări deschise în toate părţile. Iar cascheta baronului – o caschetă cu cozoroc de culoare albastră – i-a fost smulsă de pe cap. Se rostogoleşte pe peron, pe şine, pe lîngă ziduri şi proprietarul ei fuge de i se taie răsuflarea fără să reuşească să pună mîna pe ea.
...................................................................................................................
Dar baronul nu-i într-o stare sufletească de natură să-i scuze pe spectatori. Sare de colo-colo, aleargă pe calea ferată. I se strigă. „Ia seama! Ia seama!”, căci trenul care vine de la Merv intră în gară cu oarecare viteză. El provoacă şi moartea caschetei: locomotiva o striveşte fără milă şi baronului nu i se aduce decît o zdreanţă. Neamţul nu mai conteneşte să blesteme Marele Transasiatic.
.........................................................................................................
IX
Trenul a plecat din gară fără nici o întîrziere.De data asta baronul nu avea de ce să se plîngă. La urma urmei îi înţeleg nerăbdarea:un minut în plus îl poate face să piardă pachebotul de la Tianjin spre Japonia. ...........................Astăzi, din fericire, suflă de la vest şi va fi destul de suportabil, deoarece rafalele izbesc trenul din spate. Voi putea rămîne pe platformă.
.......................................................................................................
Prima oră de mers trenul continuă să alerge prin oază. Dar curînd ne vom afla în plin deşert. Solul este alcătuit din straturi de aluviuni care se-ntind pînă-n împrejurimile oraşului Merv.
...............................................................................................................
E ora zece şi jumătate. În „dining car” se va servi în curînd masa. Să ne facem întîi plimbarea de dimineaţă prin tren.
............................................................................................
Nimic nou în ce priveşte locul pe care îl ocupă fiecare în vagonul restaurant. Mă găsesc lîngă maiorul Noltitz, care se uită cu multă atenţie la seniorul Faruskiar şi la însoţitorul său, aşezaţi în capătul mesei.
.........................................................................................................
Tot sporovăind, mîncăm cu poftă. Masa este excelentă, proviziile fiind proaspete, căci au fost reînnoite la Aşhabad şi la Duşak. Ca băutură, ceai, vin de Crimeea, bere de Kazan; ca feluri de carne: cotlete de berbec şi nişte foarte gustoase conserve, iar ca desert – un pepene aromat, pere şi struguri de prima calitate.
După prînz mă duc să fumez trabucul pe platforma de lîngă „dining car”.
.........................................................................................................
Şi în timp ce comicul îşi golea fără oprire traista, staţiile apăreau între două şuierături ale trenului: Kulka, Nisaciurci, Kulla-Minor şi altele cu un aspect destul de jalnic, apoi Bajram-Ali la versta 795 şi Kurlan-Kala la versta 815.
.....................................................................................................................
X
La 12 şi un sfert, trenul nostru a depăşit staţia Kari- Bata care seamănă cu una din staţiile de cale ferată de pe traseul de la Napoli la Sorrento, cu acoperişurile ei în stil italian. Văd o tabără mare asiatico-rusă ale cărei corturi se mişcă în bătaia unui vînt rece. Am intrat în oaza de la Merv (azi Mary), lungă de 26 de kilometri, lată de 12, avînd 600 000 de hectare...
..............................................................................................................
La ora unu după-amiază, trenul se opreşte în gara Merv, la 822 de kilometri de Uzun-Ada.
....................................................................................
Ne oprim şapte ore la Merv. Voi avea timp să vizitez acest oraş ciudat, a cărui transformare fizică şi morală a fost adîncă.
............................................................................................
Distanţa de la gară la noul Merv e scurtă. Dar ce praf îngrozitor.
........................................................................................................

(va urma...)
 

Semafor

Well-Known Member
#22
(continuare):

Seara am părăsit gara la opt fix. După patruzeci de minute treceam pe lîngă vechiul Merv, dar noaptea fiind întunecată, n-am putut zări nimic.
...................................................................................................
Trenul nostru a luat-o spre nord-est. Staţiile au între ele o distanţă de 20 la 30 de verste. Nu li se strigă numele, deoarece trenul nu se opreşte şi sînt nevoit să le aflu din Mersul trenurilor: Keltsi, Ravina – de ce această denumire italiană într-un ţinut turkmen ? – Peski, Repetek etc. Străbatem deşertul fără strop de apă. S-au făcut aici puţuri arteziene care alimentează îndestulător rezervoarele liniei. Maiorul îmi spune că inginerii au întîmpinat mari greutăţi să stabilizeze dunele în această parte a căii ferate. Dacă palisadele n-ar fi aşezate oblic, ca nervurile unei frunze, şinele ar fi fost năpădite iute de nisip şi circulaţia trenurilor ar fi fost imposibilă.
De îndată ce am trecut de porţiunea presărată cu dune, se desfăşoară şesul neted unde construcţia căii ferate a mers mai repede.
Tovarăşii mei adorm unul după altul şi vagonul nostru se transformă iar în „sleeping car”.
...............................................................................................................
Fără nici o întîrziere trenul intră în gara Ciardzou, la versta 1005. Oraşul este o importantă aşezare a hanatului Buharei unde Transcaspianul a ajuns întîia oară la sfîrşitul lui noiembrie 1866, 17 luni după punerea primei traverse, Sîntem doar la 12 verste de Amu-daria şi după ce trecem fluviul am intenţia să săvîrşesc operaţia pe care mi-am propus-o.
Am spus că oprirea la Ciardzou trebuie să dureze un sfert de ceas. Cîţiva călători coboară, căci ţinta lor era acest oraş care are o populaţie de 30 000 de locuitori. Alţii urcă pentru a merge la Buhara şi Samarkand, dar sînt pasageri numai pentru clasa a doua. Pe peron e destulă forfotă. Am coborît şi tocmai mă plimbam pe lîngă furgonul de la capul trenului, cînd văd că portiera se deschide şi se închide fără zgomot. Un om se tîrăşte pe platformă şi se strecoară prin gara abia luminată de căteva lămpi cu petrol. E românul meu... Nu poate fi decît el...N-a fost văzut şi s-a amestecat printre ceilalţi călători. Dar de ce această escapadă? Ca să-şi împrospăteze proviziile la bufetul gării?
.........................................................................................................................
O nouă piedică. În loc de un sfert de ceas trenul stă în gară trei ore. O uşoară avarie la una din frînele locomotivei a trebuit reparată. De aceea, în ciuda protestelor baronului neamţ, nu plecăm din gară înainte de trei şi jumătate, cînd se crapă de ziuă.
Astfel încît, dacă nu m-am putut duce în furgon, cel puţin am văzut Amu-Daria.
Amu-Daria este străvechiul Oxus, rivalul Indus-ului şi al Gangelui. Altădată afluent al Mării Caspice, albia cursului său de pe vremuri fiind încă indicată pe hartă, se varsă acum în marea Aral. Alimentat de ploile şi zăpezile Podişului Pamir, îşi plimbă apele între faleze de argilă şi nisip. În limba turkmenă se cheamă „Fluviul mare” şi curge pe un parcurs de 2500 kilometri.
Trenul intră pe un pod lung de o leghe (variază între 4 şi 5,5 km), construit peste Amu-Daria la 11 metri deasupra apelor joase. La trecerea lui, tablierul tremură pe cei 1000 de stîlpi de susţinere, grupaţi cîte cinci la fiecare din traversele care se află la o distanţă de nouă metri una de alta. (probabil e vorba de traversele podului).
Generalul Annenkov a construit acest pod – cel mai important din cele pe care va trece Marele Transasiatic – în zece luni, cheltuind 35 000 de mii de ruble.
Fluviul este de un galben murdar. Cîteva insule răsar ici şi colo cît cuprinzi cu ochii.
Popov îmi arată posturi de pază la parapetul podului.
- La ce slujesc ? îl întreb.
- Ca să adăpostească un personal special, însărcinat să dea alarma în caz de incendiu şi care este înzestrat cu extinctoare şi alte materiale de stingere a focului.
E într-adevăr o măsură de bună prevedere. Nu numai că scînteile locomotivei au provocat incendii în diverse locuri, dar mai există şi o altă eventualitate de temut. Un număr mare de bărci, majoritatea transportînd petrol, circulă pe Amu- Daria şi aceste ambarcaţiuni se preschimbă adesea în torţe. Veghea neîncetată e cum nu se poate mai binevenită căci, dacă se năruie podul, reconstrucţia lui ar dura aproape un an, în timpul căruia transbordarea călătorilor de pe un mal pe altul ar fi din cele mai grele.
În sfîrşit trenul a traversat fluviul încetinind viteza. S-a făcut ziuă. Deşertul se întinde pînă la a doua staţie, Karakul. Dincolo de ea se conturează meandrele unui afluent al lui Amu-Daria, Zarafisanul, „fluviul purtător de aur”, al cărui curs se prelungeşte pînă la Sogdiana, pe suprafaţa acelei oaze roditoare unde străluceşte oraşul Samarkand. La cinci dimineaţa trenul se opreşte în hanatul Buharei, la a 1107-a verstă depărtare de Uzun-Ada, începutul drumului său.
XI
........................................................................................................................
La zece şi jumătate, însoţit de maiorul Noltitz, pe care l-am regăsit la plecarea decovilului, am coborît în gară. Depozitele sînt înţesate de baloturi de bumbac de Buhara şi de lînă din Merv.
...............................................................................................................
Imediat după plecarea trenului, călătorii se îndreaptă spre vagonul-restaurant.
...........................................................................................................................
Masa se prelungeşte plină de veselie. Se discută despre noile construcţii din Asia. Pan-Ciao nu pare a fi la curent cu progresele făcute în acest domeniu. După Transcaspian, se lucrează la Transsiberian, proiectat din 1888 şi care e în curs de execuţie, ba chiar într-o fază foarte avansată. Primul său traseu prin Işim, Omsk, Tomsk, Krasnoiarsk, Nijni-Ulmsk şi Irkutsk, i s-a substituit un al doilea, mai la sud, care trece prin Orenburg, Akmolinsk, Minusinsk, Abatui şi Vladivostok. Cînde se va termina construcţia acestor 6000 de kilometri de cale ferată, Petersburg va fi la şase zile de Marea Japoniei. Transsiberianul, a cărui lungime va depăşi pe cea a Transcon-tinentalului din Statele Unite, nu va costa mai mult de 750 de milioane.
- Ei, domnilor, spun, ceea ce vedem noi azi nu-i nimic în comparaţie cu ceeea ce vor vedea nepoţii noştri. Călătorim astăzi într-un tren direct al Marelui Transasiatic. Dar ce grozav va fi după ce Marele Tranasiatic se va racorda la Marele Transafrican...
- Cum v-a putea fi legată Asia printr-o cale ferată cu Africa ?
- Păi prin Rusia, Turcia, Italia, Franţa, Spania. Călătorii vor merge de la Pekin la Capul Bunei Speranţe fără transbordare.
- Dar strîmtoarea Gibraltar ? întrebă Pan-Ciao.
- Da...Gibraltarul ? stăruie şi maiorul.
- Trenul va trece peste el, am răspuns. Un tunel de 15 kilometri, ce mare lucru e ? Totul se va face într-o zi, totul...
Maiorul Noltitz reia conversaţia arătînd avantajele de netăgăduit ale Marelui Transasiatic din punctul de vedere al relaţiilor comerciale între Asia şi Europa, de siguranţa şi rapiditatea mijloacelor de comunicaţie.
.......................................................................................................................
Între timp trenul gonea cu mare viteză. De obicei cînd deserveşte cele 11 staţii între Buhara şi Samarkand, face o zi întreagă. De astă dată nu i-au trebuit decît trei ore pentru a parcurge cei 200 de kilometri care despart cele două oraşe şi la ora cinci după-amiaza intra în ilustra cetate a lui Tamerlan (Timur-Lenk).

XII
Samarkand este situat în mijlocul bogatei oaze scăldată de Zarafstan în oaza Sogdiană. Dintr-o broşurică pe care am cumpărat-o în gară aflu că marele oraş ar putea prea bine să ocupe unul din cele patru locuri unde geografii au căzut de acord să plaseze paradisul terestru.
...................................................................................................................
Cinci ore de oprire la Samarkand, în timpul zilei, îmi făgăduiesc o petrecere plăcută şi cîteva pagini de reportaj.
.................................................................................................................
Ţinînd seama că-i timpul „s-o tulim spre casă”, cum a spus comicul nostru, harabaua se grăbeşte să se îndrepte spre gară.
...................................................................................................................
Nu ne mai rămîne decît să fugim dintr-un oraş într-atît de întinat de capodoperele locomoţiei mecanice. Asta a făcut şi trenul nostru la opt seara.
XIII
Am luat cina un ceas după plecarea trenului. În vagonul restaurant se aflau cîţiva călători noi, între alţii doi negri cărora domnul Caterna le spunea în glumă „oameni sumbri”. Nici unul dintre ei, mi-a zis Popov, nu va depăşi frontiera ruso-chineză.
...............................................................................................................
După masa de seară, fiecare şi-a reluat locul cu intenţia de a dormi pînă la Taşkent.
Distanţa dintre Samarkand şi Taşkent este de 300 de kilometri. Trenul nu va sosi în gară înainte de şapte dimineaţa. Nu trebuie să oprească decît de trei ori la staţii intremediare pentru apă şi combustibil – împrejurare prielnică pentru proiectul meu.
........................................................................................................................
Dar mai întîi trebuie să aşteptăm ca cei din vagon să adoarmă. Somnul îi va prinde curînd, căci sînt mai mult sau mai puţin obosiţi după orele petrecute la Samarkand. Cuşetele s-au pregătit după cină. Cîţiva călători au încercat să fumeze pe platforme, dar rafalele i-au gonit fără întîrziere. Fiecare şi-a reluat locul sub lămpile acoperite de perdele şi, pe la zece şi jumătate, respiraţia unora, sforăitul altora se luau la întrecere cu zăngănitul neîntrerupt al trenului pe oţelul şinelor.
Am rămas ultimul să iau aer şi Popov a schimbat două, trei vorbe cu mine.
......................................................................................................
Popov îmi spune „noapte bună” şi intră în cabina lui.
Mi se pare inutil să-mi reiau locul în vagon, aşa că rămîn pe platformă. E cu neputinţă să vezi ceva de-o parte şi de alta a trenului. Am ieşit din oaza de la Samarkand şi calea ferată se întinde pe suprafaţa unei vaste cîmpii netede. De-abia peste cîteva ore trenul va întîlni fluviul Syr-Daria. Pentru a-l trece a fost nevoie de de construirea unui pod asemănător cu cel de peste Amu-Daria, dar mai mic.
E aproape unsprezece şi jumătate cînd mă decid să deschid uşa furgonului pe care o închid în urma mea. Ştiam că tînărul român nu stă tot timpul în ladă şi se putea întîmpla ca în acest moment să-i vină să-şi desmorţească picioarele plimbîndu-se încolo şi încoace prin furgon...
...............................................................................................................
N-a fugit. S-a ghemuit între scîndurile lăzii. Îi aud desluşit respiraţia regulată. Doarme...Doarme somnul drepţilor, el care n-ar trebui să aibă decît somnul vinovaţilor după frauda comisă la adresa Companiei Marelui Transasiatic !
Eram gata să bat în panou, cînd şuieratul locomotivei se aude cu trilurile ei stridente la trecerea trenului printr-o staţie. Dar aici după cîte ştiu, nu există oprire, aşa că aştept ca şuieratul să înceteze.
...........................................................................................................
- Sînte-ţi jurnalist ?
- Claudius Bombarnac, corespondent al Secolului XX.
- Un ziarist francez...
- Da, cum ţi-am spus.
- Şi mergeţi la Pekin ?
- Pînă la Pekin.
- .....................................
- Cum te cheamă ?
- Cincu.
- Cincu ?...e un nume foarte bun.
- Foarte bun?
- Pentru articolele mele ! Eşti român, nu-i aşa ?
- Român din Bucureşti.
- Dar ai stat, probabil, în Franţa ?
- Am stat patru ani la Paris, unde am fost ucenic tapiţer..........
......................................................................................................
- Să te însori... cu domnişoara Zinca...
- Zinca ?...
- Da, domnişoara Zinca Klork, bulevardul Sha-Kua, Pekin, China.
- Ştiţi aşadar...
- Bineînţeles... Adresa e scrisă pe lada în care stai.
.............................................................................................................

XIV
Dacă în 1870 s-a încercat înfiinţarea unui tîrg la Taşkent care să poată rivaliza cu cel din Nijni-Novgorod, această iniţiativă a reuşit vreo 20 de ani mai tîrziu graţie Transcaspianului care leagă Samarkandul de Taşkent. Şi nu numai neguţători s-au îndreptat, grămadă cu mărfurile lor spre acest oraş, dar şi pelerinii au venit în mare număr.
La Taşkent Mersul trenurilor marchează o oprire de două ore.
....................................................................................................................
Am părăsit Taşkentul dimineaţa la 11 fix. Ţinutul prin care trece Marele Transasiatic e acum mai vălurit. Cîmpia începe să aibă ondulaţii sub primele ramificaţii ale sistemului orografic din est. Ne apropiem de Podişul Pamir. Totuşi viteza normală se menţine pe porţiunea de 150 de kilometri care ne desparte de Khojend.
........................................................................................................................
Oprirea noastră la Khojend a durat trei ore. Mi-am făcut datoria de reporter plimbîndu-mă pe malurile lui Syr-Daria. Peste acest curs de apă care scaldă poalele înalţilor Mogoltau a fost construit un pod a cărui secţiune mediană permite trecerea ambarcaţiunilor de un anumit tonaj.
.........................................................................................................................
De la Taşkent trenul coborîse spre sud în direcţia Khojend; dar de-acum încolo urcă spre est în direcţia Kokhan. La staţia Taşkent s-a apropiat cel mai mult de Transsiberian şi o ramificaţie în construcţie trebuie să-l lege în cel mai scurt timp cu staţia Semipalatinsk – ceea ce va completa, unindu-le, reţelele de căi ferate ale Asiei Centrale şi ale Asiei septentrionale.
Nici n-a pornit bine trenul că pasagerii îşi ocupă locurile în vagonul restaurant, unde nu remarc nici un nou venit.
Alţi tovarăşi de drum vor urca doar la Kashgar. Acolo bucătăria rusă va fi înlocuită cu cea chinezească şi nu ştiu dacă nu vom pierde cu această schmbare.
.....................................................................................................................
Trenul nostru seamănă din ce în ce mai mult cu un orăşel pe roate. Are şi sala lui de spectacol, acest „dining-car” unde stăm laolaltă în acest moment. Şi iată cum, în porţiunea orientală a Turkestanului, la 400 de kilometri de Podişul Pamir, la desertul unei mese excelente, servită în vagonul restaurant al Marelui Transasiatic, a fost declamată Obsesia, cu un talent foarte subtil, de către domnul Caterna, mare prim comic, angajat la teatrul din Shanghai în stagiunea viitoare.
......................................................................................................................
În timpul cinei trenul a depăşit staţia Kastakos, situată în centrul unei regiuni muntoase, şi a făcut numeroase coturi pe care le-am simţit datorită mersului hurducat însoţit de zăngănituri ale vagoanelor, străbătînd viaducte şi tuneluri.
......................................................................................................................
Mai încolo se-ntinde în faţa trenului o imensă stepă. Doamna Ujfalvy- Bourdon a comparat-o pe drept cuvînt cu o masă de biliard, într-atît e perfect netedă. Numai că pe ea nu se rostogoleşte o minge de fildeş, ci expresul Marele Transasiatic cu o viteză de 60 de kilometri pe oră.
După ce lăsăm în urmă staţia Tciutciai, intrăm în gara Kokand la nouă seara. Trenul trebuie să stea cîteva ore. Aşadar coborîm pe peron.
.....................................................................................................................
XV
Kokand, o staţionare de două ore. E întuneric. Majoritatea călătorilor se pregătesc să doarmă şi nu mai coboară din tren. Eu mă plimb pe peron de colo, colo şi fumez. Gara e destul de mare şi, cu materialul luat de aici, o locomotivă mai puternică le va schimba pe cele care au tras trenul nostru de la Uzun-Ada pînă în clipa de faţă. Ele erau de-ajuns atîta vreme cît trenul mergea printr-o cîmpie aproape orizontală. Dar ne aflăm în mijlocul defileelor podişului Pamir. Vor exista rampe destul de abrupte care necesită, prin urmare, o mai mare forţă de tracţiune.
Privesc la manevră şi după ce locomotiva a fost detaşată împreună cu tenderul, furgonul de bagaje – cel în care e Cincu – se află în capul trenului.
.................................................................................................................................
Îmi voi procura căteva provizii solide şi lichide şi i le voi duce chiar înainte de plecarea trenului din gară dacă pot ajunge la Cincu fără teama de a fi zărit.
Bufetul gării e deschis, dar Popov nu se află acolo. S-ar fi mirat să mă vadă cumpărînd alimente, de vreme ce în vagonul restaurant se găseşte tot ce avem nevoie. Am luat de la bufet puţină carne rece, o pîine şi o sticlă de vodcă.
Gara e cam întunecoasă. Felinarele rare dau o lumină slabă. Popov se ocupă de treburile lui cu unul din slujbaşi. Noua locomotivă nu face încă manevra ca să se plaseze în capul trenului. Aşadar e momentul prielnic. N-are rost să aştept să părăsim Kokandul. După ce-l voi vedea pe Cincu, voi putea să dorm toată noaptea- lucru, trebuie să recunosc, cum nu se poate mai plăcut.
Urc pe platformă şi, asigurîndu-mă că nu mă poate vedea nimeni, pătrund în furgon şi zic mau întîi:
- Eu sînt.
...............................................
- Nu ştiu cum să vă mulţumesc domnule Bombarnac, îmi spune.
- Dacă nu ştii, prietene Cincu, îi răspund, n-o face, e cel mai simplu.
- Cît timp stă la Kokand?
- Două ore.
- Şi cînd ajungem la frontieră ?
- Mîine, la unu după prînz.
- Şi la Kashgar ?
- După 15 ore, la miezul nopţii de 19 spre 20.
- Acolo e marele pericol, domnule Bombarnac.
- Da, Cincu. Vameşii ne vor cerceta foarte amănunţit înainte de a lăsa trenul să plece. Dar sînt mai severi cu oamenii şi cu bagajele lor de mînă decît cu cele înregistrate şi puse în furgon. Or, întrucît furgonul acesta e rezervat în mod special coletelor expediate la Pekin, cred că n-ai a te teme de nimic. Prin urmare, noapte bună. Din prevedere nu vreau să prelungesc vizita.
- Noapte bună, domnule Bombarnac, noapte bună!
Am ieşit, m-am dus în cuşetă şi, pe legea mea, n-am auzit nici măcar semnalul de plecare cînd trenul s-a pus în mişcare.
Singura staţie mai importantă pe care railwayul a deservit-o înainte de răsăritul soarelui a fost Margilan, unde s-a oprit numai cîteva minute.
.......................................................................................................................................

Mergînd de-a lungul văii Sciakhimardan, trenul a regăsit un fel de stepă întinsă – ceea ce i-a permis să-şi reia viteza normală.
La trei dimineaţa facem o haltă de 45 de minute la staţia Oş. Nici acolo nu mi-am îndeplinit datoria de reporter şi n-am văzut nimic. Scuza mea e că nici nu prea era ceva de văzut.. După această staţie, calea ferată ajunge la frontiera care desparte Turkestanul rusesc de Podişul Pamir şi de vastul ţinut al kirghizilor.
........................................................................................................................
Pentru a străbate podişul, Marele Transasiatic a trebuit să învingă greutăţi deosebite. A fost o adevărată sfidare pe care geniul uman a aruncat-o naturii, iar victoria a revenit omului. Prin pasurile în pantă lină pe care kirghizii le numesc „bel”, viaductele, podurile, rambleele, şanţurile, tunelurile, au contribuit la instalarea liniei. Trenul coteşte brusc de nenumărate ori, coboară povîrnişuri cu locomotive puternice, iar ici şi colo, e tras cu maşini fixe, agăţat de cabluri mişcătoare. Într-un cuvînt construirea căii ferate a necesitat o muncă de Hercule, mai grea decît cea a inginerilor americani în defileele din Sierra Nevada şi din Munţii Stîncoşi.
Pustiul mohorît al acestor teritorii are un efect deosebit asupra imaginaţiei. Pe măsură ce trenul ajunge la mare altitudine, urmărind din ochi profilul accidentat al liniei, impresia e şi mai vie. Nici o aşezare, nici măcar un cătun.
...............................................................................................................
Cînd trenul trece prin chei, spărturi largi, mai lasă căteodată să se întrezărească în depărtare podişul.
.........................................................................................................................
Maiorul mai pomeneşte şi de cîteva animale care constituie o faună destul de variată pe înălţimile Pamirului. E chiar nevoie să supraveghezi platformele trenului pe care se pot repezi anumite mamifere – fără să aibă bilet nici la clasa I nici la clasa a II-a – cum sînt printre altele, panterele şi urşii.
În timpul zilei, călătorii au stat pe platformele de la capul şi coada trenului. Ce strigăte răsunătoare cînd plantigrade sau feline sar şi aleargă de-a lungul căii ferate cu intenţii pe care ne e îngăduit să le socotim suspecte! Revolverele se descărcară fără cine ştie ce pricină, poate, dar asta îi linişteşte şi îi distrează pe pasageri. După-amiază am fost martorii unei dibace împuşcături care a ucis o uriaşă panteră în clipa cînd, dintr-un salt, era gata să ajungă pe scara celui de al treilea vagon.
.......................................................................................................................
Ziua se desfăşoară fără nici un incident. La şase seara trecem frontiera după un parcurs de aproape 2300 kilometri făcuţi în patru zile de la plecarea din Uzun-Ada. Mai sînt 250 de kilometri pînă la Kashgar. Cu toate că ne aflăm, de fapt, pe pămîntul Turkestanului chinez, de-abia în acest oraş vom fi predaţi administraţiei chineze.
După cină, pe la nouă, fiecare se întinde în cuşeta lui, în speranţa, sau mai bine zis, cu convingerea că noaptea asta va fi la fel de liniştită ca cele dinainte. În timpul primelor ore trenul a coborît în mare viteză pantele Podişului Pamir. Apoi şi-a reluat mersul obişnuit pe un drum orizontal.
Trebuie să fi fost unu noaptea cînd m-am trezit brusc. Totodată s-a deşteptat şi maiorul Noltitz şi cea mai mare parte a a călătorilor din vagon. Strigăte puternice se aud la capătul trenului. Ce se întîmplă ? Teama îi cuprinde pe pe pasageri, acea teamă tulburătoare şi iraţională pe care o stîrneşte cel mai mic incident de cale ferată.
- Ce-i ? Ce-i ?
Aceste cuvinte, rostite cu groază, se aud din toate părţile şi în toate limbile. Cred, la început, că am fost atacaţi. Mă gîndesc la faimosul Ki-Tsang, piratul mongol, a cărui colaborare am solicitat-o, poate, atît de neprăvăzător ... pentru cronica mea! Încă o clipă şi trenul încetineşte, ceea ce arată că se va opri. Popov, după ce intrase în furgon, iese de acolo şi îl întreb ce s-a întîmplat.
- Un accident, îmi răspunde.
- Grav ?
- Nu, o bară de ataş (probabil cîrlig de tracţiune) s-a rupt şi ultimile două vagoane au rămas de izbelişte.
Cînd trenul ase opreşte, vreo 12 călători, din care fac şi eu parte, coboară pe linie. La lumina unei lanterne e uşor să constaţi că ruptura barei nu se datorează unui act criminal. Dar nu-i mai puţin adevărat că ultimile două vagoane ale trenului, vagonul mortuar şi furgonul ocupat de slujbaşul cu bagajele au rămas părăsite în urmă. De cît timp şi la ce distanţă ? Nu se ştie.
Trebuia să auzi strigătele paznicilor persani, însărcinaţi să însoţească trupul neînsufleţit al mandarinului Yen-Lu de care răspundeau! Călătorii cu care se aflau împreună în vagon şi chiar ei înşişi nu-şi dăduseră seama de nimic în momentul cînd bara s-a rupt. Au dat alarma după ce trecuse peste o oră sau două de la accident...
De altfel n-aveai de luat decît o singură hotărîre: să dai trenul înapoi pînă la vagoanele detaşate. Nimic mai simplu în fond. Dar ce m-a surprins în această împrejurare, a fost atitudinea lui senior Faruskiar. El a cerut în modul cel mai stăruitor să se acţioneze fără a pierde o clipă. S-a adresat lui Popov, mecanicului, fochistului şi, pentru prima oară, am văzut că vorbeşte foarte curgător limba rusă. În rest, nu-i nimic de discutat. Sîntem cu toţii de acord să ne întoarcem pentru a fi ataşate din nou vagoanele cu mandarinul şi furgonul de bagaje. Doar baronul neamţ ţine să protesteze. Iarăşi întîrzieri... Va trebui sacrificat, poate, un timp mai lung pentru mandarin... pentru un mandarin mort... E trimis la plimbare cu plîngerile lui...
Sir Francis Trevellyan ridică din umeri părînd a spune: „Ce administraţie! Ce material! asemena lucruri nu s-ar putea întîmpla pe căile ferate anglo-indiene!”
Maiorul Noltitz pare ca şi mine uluit de ciudata intervenţie a lui Faruskiar. Mongolul de obicei atît de calm, atît de netulburat, cu privirea lui rece sub pleoapele nemişcate, umblă încoace şi încolo, pradă unei mînioase îngrijorări pe care pare că n-o poate stăpîni cu nici un chip. Însoţitorul lui nu depune mai puţină stăruinţă. Totuşi, ce-i interesează pe ei că cele două vagoane s-au detaşat ? Nici măcar nu-şi au bagajele în furgonul din spate. Oare au un aşa de mare devotament faţă de răposatul mandarin Yen-Lu ? din această cauză supravegheau în gara Duşak cu atîta încrîncenare vagonul în care se odihneşte trupul defunctului ? Văd bine că maiorul găseşte purtarea lor foarte dubioasă.
Trenul începe să dea înapoi de îndată ce ne-am reluat locurile. Baronul neamţ încearcă iar să protesteze. Dar senior Faruskiar îi aruncă o privire atît de sălbatică, încît nu se expune la o a doua şi se duce să bombăne în colţul său.
Se ivesc zorile cănd cele două vagoane sunt semnalate la un kilometru şi trenul se apropie de ele după o oră de mers.
Seniorul Faruskiar şi Ghangir au vrut să asiste la ataşarea vagoanelor care a fost făcută cît mai solid cu putinţă. Maiorul Noltitz şi cu mine am observat că au schimbat cîteva vorbe cu ceilalţi trei mongoli. La urma urmei nu-i de mirare, doar sînt compatrioţi.
Fiecare urcă în vagonul lui şi mecanicul măreşte viteza pentru a cîştiga o parte din timpul pierdut. Cu toate astea, trenul ajunge la Kashgar cu o întîrziere destul de mare. E patru şi jumătate dimineaţa cînd intră în capitala Turkestanului chinez.

XVI
Am sosit la Kashgar la patru şi jumătate şi plecăm la unsprezece. Marele Transasiatic s-a arătat generos. Voi avea răgazul să văd oraşul, cu condiţia să scad o oră bună din timpul ce mi-a fost acordat. Într-adevăr, ce nu s-a făcut la frontieră, se va face la Kashgar: verificarea hîrtiilor, semnarea paşapoartelor etc. E o cercetare totodată minuţioasă şi meticuloasă. Deci voi reveni să mă prezint în faţa autorităţilor de la frontieră.
.........................................................................................................................
Ce vreţi ? În acest sfîrşit de secol (XIX) ajungem mereu prea tîrziu şi minunile orientale, datinile necunoscute, capodoperele artei asiatice nu se mai află decăt în stare de amintiri ori ruine. Căile ferate vor sfîrşi prin a aduce ţările pe care le străbat la un nivel comun, la o mare asemănare între ele. Va fi epoca egalităţii şi, poate, a fraternităţii.
.............................................................................................................................
La ora zece o lovitură de gong anunţă că încep formalităţile poliţieneşti. Ne sculăm de la masă, după ce bem un ultim pahar de Ciao-Hing şi, cîteva clipe mai tîrziu, ne strîngem în sala de aşteptare.
.........................................................................................................................
Sînt printre primii care prezintă paşaportul purtînd viza consulului din Tiflis şi a autorităţilor ruse din Uzun-Ada. Funcţionarul îl examinează cu atenţie. În ţinutul ăsta trebuie să fii cu ochii în patru. Totuşi găseşte totul în regulă şi fără nici o greutate îmi pune ştampila cu dragonul verde, declarîndu-mă „bun de plecare”.
........................................................................................................................
Senior Faruskiar, urmat de Ghangir ajunge şi el în faţa chinezului cu ochelari care-l priveşte cu atenţie deosebită. Maiorul Noltitz şi cu mine îl urmărim din ochi. Cum se va desfăşura verificare hîrtiilor lui ? Poate cu acest prilej ne vom lămuri ce-i cu el...
Dar care ne fu surpriza, ba chiar uimirea, în faţa loviturii de teatru care avu loc în acel moment!
După ce şi-a aruncat ochii pe actele prezentate de Ghangir, funcţionarul chinez s-a ridicat şi s-a înclinat ceremonios înaintea seniorului Faruskiar spunîndu-i:
- Îl rog pe domnul administrator al Marelui Transasiatic să binevoiască a primi zece mii de respecte ale mele.
Administrator, iată deci ce e senior Faruskiar! Totul se explică atunci ! În timpul trecerii noastre prin Turkestanul rusesc n-a vrut să-şi dezvăluie funcţia într-o ţară străină; dar acum, pe căile ferate chineze nu refuză a-şi face cunoscut rangul şi de a beneficia de toată reverenţa la care are dreptul.
......................................................................................................................................
În curînd formalităţile se apropie de sfîrşit şi se vor deschide uşile, cînd apare baronul Weisschnitzerdorfer. E grăbit, turburat, neliniştit, aiurit, se agită teribil şi nu ştie ce să facă. De ce oare se mişcă, se apleacă, se ridică, priveşte în jur ca cineva care a pierdut un lucru de preţ ?
- Actele, îi cere interpretul în limba germană.
- Actele, răspunde baronul, le caut...nu le mai am... erau în portofel...
Şi scotoceşte în buzunarele pantalonilor, ale vestei, ale hainei, ale mantalei – are cel puţin 20 – fără să le găsească.
- Mai repede...mai repede ! repetă tălmaciul. Trenul nu poate să aştepte...
- Mă opun să plece fără mine ! strigă baronul. Actele...cum s-or fi rătăcit ?...Să fi lăsat să cadă portofelul...O să mi le înapoieze cine l-a găsit...
În acest moment, un gong puternic răsună în toată gara. Trenul pleacă peste cinci minute. Nenorocitul neamţ continuă să strige:
- Aşteptaţi !...Aşteptaţi...Donner Wetter! Nu puteţi aştepta cîteva minute ţinînd seama de un om care face înconjurul lumii în 39 de zile...
- Marele Transasiatic nu aşteaptă, răspunde tălmaciul.
Fără să ne mai gîndim la baron, maiorul Noltitz şi cu mine mergem pe peron, în timp ce neamţul se zbate să-i convingă pe impasibilii slujbaşi chinezi.
Cercetez railwayul şi văd că s-a modificat numărul pasagerilor. Vor fi mai puţini între Kashgar şi Pekin. În loc de 12 vagoane, trenul nu are decît 10, care se află în ordinea următoare: locomotivă şi tender, furgonul din cap, două vagoane de clasa întîi, vagonul- restaurant, două vagoane de clasa a II-a, vagonul mortuar pentru defunctul mandarin şi furgonul de la urmă. Locomotivele ruseşti care au tras trenul de la Uzun-Ada vor fi înlocuite de locomotive chinezeşti încălzite nu cu naft, ci cu un soi de ulei provenit din numeroasele zăcăminte din Turkestan şi păstrat în depozitele principalelor staţii ale liniei.
.......................................................................................................................
În acest moment, vameşii chinezi părăsesc furgonul închizînd uşa în urma lor, astfel încît n-am izbutit să arunc înăuntru nici o singură privire. Esenţialul e că Cincu n-a fost prins asupra faptului. De îndată ce va fi posibil, mă voi strecura în furgon şi cum se zice la bancă „am să verific casa”.
Înainte de a ne întoarce în vagonul nostru, maiorul Noltitz mă roagă să-l urmez pînă la capătul trenului.
Scena la care sîntem martori nu-i lipsită de interes; gărzile persane predau rămăşiţele pămînteşti ale mandarinului Yen-Lu unor soldaţi ai Steagului Verde, care fac parte din jandarmeria chineză. Defunctul trece sub paza a 20 de chinezi care vor ocupa vagonul de clasa a doua ce precede furgonul funerar. Sînt înarmaţi cu puşti şi revolvere şi comandaţi de un ofiţer.
...............................................................................................................
Senior Faruskiar şi Ghangir au asistat la întreaga operaţie şi nu e de mirare. Administratorul are datoria să vegheze asupra ilustrului defunct dat în grija agenţilor Marelui Transasiatic.
Se aud ultimile lovituri de gong; fiecare se grăbeşte să se întoarcă în vagonul său.
Şi baronul ? Ce s-o fi întîmplat cu el ?
Iată-l, în fine, că soseşte pe peron ca o furtună. Şi-a găsit actele în fundul celui de al 19 –lea buzunar. A obţinut viza necesară...dar în ceasul al doisprezecelea.
- Călătorii pentru Pekin să poftească în vagoane ! strigă Popov cu o voce de stentor.
Trenul se urneşte, pleacă, a plecat.
Trenul merge pe şinele unei căi ferate chineze cu o singură linie, tras de o locomotivă chineză, avînd mecanici chinezi... Să sperăm că nu vom fi proiectaţi „în aer” în cursul drumului, dat fiind că unul din călători şi anume senior Faruskiar face parte din conducerea Companiei.
............................................................................................................................
Trenul nostru merge cu o viteză moderată de cînd a părăsit staţia Kashgar. La orizontul opus se desenează conturul masivului muntos al Podişului Pamir, apoi spre sud-vest, se rotunjeşte Bolor, adică brîul kashgarian unde se înalţă vărful Tagharma, pierdut în nori.
..............................................................................................................................
În timpul după-amiezii, dacă mă iau după Mersul trenurilor, am trecut Yamangarul pe un pod de lemn. Acest curs de apă izvorăşte din masivele muntoase din vest, a căror altitudine nu-i sub cinci mii de picioare. Rapiditatea lui e sporită de topirea zăpezilor. Cîteodată trenul circulă printr-o junglă deasă, unde, după cum susţine Popov, există tigri în număr destul de mare.
....................................................................................................................
Cele două staţii principale au fost Yengisar, unde trenul s-a oprit zece minute, şi Kizil, unde a stat un sfert de ceas.
..................................................................................................................................
Noaptea am avut de străbătut 350 de kilometri, distanţa între Yarkand şi Khotan. M-am dus în furgonul de la capătul trenului şi am constatat că lada e în acelaşi loc. Sforăiturile pe care le-am auzit mi-au dovedit că Cincu, în poziţia lui obişnuită, doarme liniştit.
............................................................................................................................
A doua zi Popov îmi spune că trenul, cu viteza lui de rapid, a trecut prin Khargalik, punct de joncţiune a drumurilor spre Kilian şi Tong. Noaptea a fost răcoroasă, căci ne aflăm încă la o altitudine de 1200 de metri. De la staţia Guma direcţia trenului este de la vest spre est, urmînd aproape paralela 37, cea care trece în Europa prin Sevilla, Siracusa şi Atena.
Am observat un singur curs de apă mai important, Karakash, pe care se vedeau cîteva plute în derivă şi şiruri de cai şi măgari trecînd prin vaduri, între bancuri de pietriş. Rîul taie calea ferată la vreo sută de kilometri înainte de Khotan, unde am sosit la opt dimineaţa.
Două ore de oprire.
.................................................................................................................................
În clipa cînd să urcăm în vagon, îl văd pe Popov că aleargă spre mine, strigînd:
- Domnule Bombarnac...
- Ce este, Popov ?
- Un funcţionar de la telegraf m-a întrebat dacă în tren nu se află un corespondent al Secolului XX.
- Un funţionar de la telegraf ?
- Da şi cînd i-am spus că într-adevăr se află în trenul nostru, mi-a dat depeşa asta pentru dumneavoastră.
- Dă-mi-o, dă-mi-o!
Iau depeşa care mă aştepta de cîteva zile. Era un răspuns la telegrama pe care am trimis-o la jurnal din Merv cu privire la mandarinul Yen-Lu ?
Deschid depeşa...o citesc...şi-mi cade din mînă.
Iată ce conţinea:

(va continua...)
 

Semafor

Well-Known Member
#23
(continuare):

Claudius Bombarnac, reporter la Secolul XX
Khatan, Turkestanul chinez
În railway nu se găseşte trupul neînsufleţit al mandarinului, ci tezaurul imperial în valoare de cincisprezece milioane, trimis din Persia în China cun s-a anunţat în ziarele din Paris acum opt zile. Încearcă pe viitor să fii mai bine informat.

XVIII
„Milioane... pretinsul vagon mortuar conţine milioane !”
Fără voia mea, această frază importantă mi-a scăpat, aşa că secretul tezaurului imperial este cunoscut la ora asta de toată lumea, de slujbaşii gării şi de călătorii din tren.Aşadar, pentru mai multă securitate, guvernul persan, punîndu-se de acord cu guvernul chinez, a vrut să lase să se creadă că a repatriat trupul neînsufleţit al unui mandarin, cînd de fapt era vorba de a transporta la Pekin un tezaur care valorează 15 000 000 de franci.
.................................................................................................................
Am plecat la ora reglementară.Cum era de aşteptat, tovarăşii noştri de călătorie nu vorbesc decît de milioanele care ar ajunge pentru a îmbogăţi întregul personal al trenului.
- Pretinsul vagon funerar mi s-a părut tot timpul suspect, îmi zice maiorul Noltitz şi de aceea l-am întrebat pe Pan-Ciao dacă a auzit de răposatul mandarin.
...............................................................................................................
- Adaug, reia maiorul, că guvernul chinez a fost prevăzător cînd i-a dat o escortă de 20 de oameni bine înarmaţi. De la Khotan la Lanzhou trenul va avea de străbătut 2000 de kilometri prin deşert şi securitatea trenului lasă de dorit cînd se trece prin Gobi...
....................................................................................................................
Între timp, pe platforme se vorbea cu aprindere, fiecare comentînd ştirea. Unul prefera să se afle într-un tren alături de o groază de milioane decît lîngă un cadavru, chiar dacă acesta era al unui mandarin de cea mai bună calitate. Altul găsea că transportul unui asemenea tezaur nu se face fără a pune în primejdie siguranţa călătorilor.
........................................................................................................................
Dar cuvintele potrivite în situaţia dată le-a rostit clergymanul care a urcat la Kashgar, reverendul Nathaniel Morse:
„E întotdeauna îngrijorător să cari după tine un sac cu praf de puşcă”.
Nimic mai adevărat şi vagonul cu tezaurul său imperial era un sac cu praf de puşcă putînd să facă trenul nostru să sară în aer.
Prima cale ferată, construită în China pe la 1877, a legat Shanghaiul de Fuzhou. Ea urmează, cu mici diferenţe, traseul rusesc care a fost propus în 1874, trecînd prin Taşkent, Kulja Kami, Lazhou, Xian şi Shanghai. Railwayul nu pătrunde în provinciile foarte populate din centru, care pot fi asemuite cu vaşti şi zumzăitori stupi de albine – albine foarte prolifice. Pe cît posibil merge în linie dreaptă pînă la Su-Cen, înainte de a coti spre Lazhou (terminaţia „zhou” indică oraşele de prim rang sau capitalele de provincie; terminaţia „cen” indică oraşele de rangul doi). Dacă se opreşte în cîteva oraşe mari, o face prin ramificaţii care au fost construite spre sud şi sud-est. Între altele, una din acestea, cea de la Taiyuan la Nanjing are drept scop să lege provinciile Shanxi şi Shandong. Dar la această dată un important viaduct nefiind încă terminat, întîrzie darea ei în folosinţă. S-au încheiat lucrările, ceea ce asigură o comunicaţie directă prin Asia Centrală, la linia principală a Marelui Transasiatic. Inginerii n-au întîmpinat la construirea ei greutăţi mai mari decît generalul Annenkof la construirea Transcaspianului. Deşertul Kara Kum se aseamănă cu deşertul Gobi. Acelaşi sol neted, aceeaşi absenţă a înălţimilor sau adînciturilor, aceeaşi uşurinţă în punerea traverselor şi şinelor. Dacă ar fi trebuit străbătut uriaşul lanţ al munţilor Kunlun, Nanshan, Amie, Gangar-Ula, care se profilează la graniţa cu Tibetul, obstacolele ar fi fost atît de mari, încît n-ar fi putut fi învinse timp de un secol. Dimpotrivă, pe un teren neted şi nisipos, trenul înaintează repede spre Lazhou ca pe o linie de decovil lungă de 3000 de kilometri.Doar în împrjurimile acestui oraş a fost nevoie de o pricepere deosebită a inginerilor ca să ducă o luptă energică împotriva naturii. Acolo are loc pătrunderea costisitoare şi anevoioasă în provinciile Gansu, Shanxi şi Pechili (azi Herbei).
Pe parcurs mă voi mărgini să menţionez unele din principalele staţii unde trenul se opreşte pentru a-şi reînnoi proviziile de apă şi de combustibil. În dreapta căii ferate, privirea ţi-e atrasă de lanţul muntos din zare, pitorească îngrămădire care încadrează la nord Podişul tibetan. În stînga, ochii-ţi rătăcesc multă vreme pe nesfîrşita întindere a stepelor lui Gobi.
Ansamblul acestor teritorii constituie adevărata Chină şi trenul nu ne-o va dezvălui decît în apropiere de Lazhou.
...................................................................................................
La ora 11, trenul pleacă din Khotan şi ajunge la aproape două după-amiază la Keriya.
...................................................................................................................
De la gara Keriya se zăresc încă spre sud-vest crestele lui Karakorum şi vîrful Dapsang (în realitate vîrful Chogori (K2 sau Codwin Austen) are 8611 m altitudine), căruia diferiţi cartografi îi atribuie o înălţime de peste 8000 de metri. La poalele lui se întinde regiunea Kashmir, unde din podişul Pamir se desprinde uriaşul lanţ al Himalayei care se ridică deasupra celor mai înalte culmi ale globului.
Plecînd din Khotan am străbătut 150 de kilometri în patru ore. Viteza a scăzut considerabil, dar nu trebuie să ne aşteptăm în această parte a Transasiaticului la viteza cu care merge Transcaspianul.
La ora cinci după-amiază, altă staţie, Niya, unde generalul Pevţov a construit un observator meteorologic. Aici ne oprim doar 20 de minute. Am timpul să cumpăr cîteva provizii la bufetul gării. Bănuiţi pentru cine.
Călătorii care urcă în tren pe porţiunea asta nu sînt decît chinezi, bărbaţi şi femei. Rareori ocupă locuri în clasa I şi merg pe distanţe scurte.
Abia plecasem de un sfert de ceas, cănd Fulk Ephrinell, cu curiozitatea unui negustor care vine să trateze o afacere, se-ndreaptă spre mine pe platforma vagonului.
- Domnule Bombarnac, îmi zice, vreau să vă cer un serviciu.
„Ei, îmi spun în gînd, ştie cum să mă găsească yankeul cînd are nevoie de mine”.
- Mi-ar părea bine să vă fiu de folos, domnule Ephrinell, îi răspund. Despre ce e vorba ?
- V-aş ruga să-mi fiţi martor.
- E o cinste pentru mine ! Şi cu cine, dacă nu vă supăraţi ?...
- Cu miss Horaţia Bluett.
- Vă bateţi în duel cu miss Horaţia Bluett ? am întrebat rîzînd.
- Nu încă...Deocamdată mă căsătoresc cu ea.
- Vă căsătoriţi cu ea ?
- Da? O femeie cu cap, cunoscătoare într-ale negoţului, ştiind să ţină foarte bine registrele...
- Felicitări, dragă domnule Ephrinell. Puteţi conta pe mine...
.......................................................................................................................
- Nu mai rămîne atunci decît tînărul Pan-Ciao... sau, dacă nu primeşte, şeful trenului, Popov...
- Nu-ncape îndoială că pentru amîndoi ar fi o plăcere. Dar n-avem de ce să ne grăbim, domnule Ephrinell şi, odată ajunşi la Pekin, al patrulea martor nu va fi greu de găsit.
- Cum...la Pekin ? Păi nu la Pekin vreau să mă însor cu miss Horaţia Bluett !
- Doar nu la Suchou (azi Jinquan) sau Lazhou... în timpul unei opriri de cîteva ore !...
- Wait a bit, domnule Bombarnac ! Are oare un american vreme să aştepte ?
- Atunci ?
- Aici.
- În tren ?
- În tren.
- În cazul acesta vă spun eu: „Wait a bit !”
- Nici măcar o zi.
- Oricum, pentru a celebra o căsătorie, trebuie...
- Trebuie un clergyman american şi îl avem pe reverendul Nathaniel Morse.
- Consimte ?
- Ba bine că nu ! Ar căsători şi un tren întreg dacă i s-ar cere.
- Bravo domnule Ephrinell !...O căsătorie pe calea ferată. Asta ne făgăduieşte o petrecere pe cinste !
......................................................................................................................
În ce priveşte aceste obiceiuri, nu trebuie să te arăţi prea pretenţios pe parcursul Marelui Transasiatic.
Era prea tîrziu ca ceremonia să se desfăşoare în aceeaşi seară. Fulk Ephrinell vrea de altfel ca lucrurile să fie orînduite în mod convenabil şi are de luat cîteva hotărîri. Celebrarea căsătoriei va avea loc de-abia mîine dimineaţă. Toţi călătorii vor fi rugaţi să ia parte şi senior Faruskiar a promis s-o onoreze cu prezenţa sa.
În timpul cinei nu s-a vorbit decît de asta. După ce i-a felicitat pe viitorii soţi care au răspuns cu o amabilitate specific anglo-saxonă, fiecare a făgăduit să semneze contractul.
.............................................................................................................................
Făcîndu-se noapte, toţi s-au dus să se culce şi să viseze la petrecerea de mîine.
Eu mă plimb ca de obicei pînă la vagonul ocupat de jandarmii chinezi şi constat că tezaurul împăratului e străjuit cu devotament. Jumătate din escadron veghează în timp ce cealaltă jumătate doarme.
Pe la unu dimineaţa m-am putut strecura pînă la Cincu şi i-am dat proviziile cumpărate în gara Niya.
...................................................................................................................
La trei dimineaţa, trenul s-a oprit 40 de minute la Cherchen, aproape de poalele unui şir de munţi din lanţul Kumlun. Nici unul dintre noi n-a văzut nimic din ţinutul trist şi pustiu, lipsit de copaci şi de verdeaţă pe care railwayul îl străbate urcînd spre nord-est.
În zorii zilei, trenul aleargă pe calea ferată de 400 de kilometri care desparte Cherchen de staţia Charklik, în timp ce soarele mîngîie cu razele sale uriaşa întindere care străluceşte din pricina eflorescenţei saline.

XIX

Cînd mă trezesc mi se pare că am avut un coşmar. Dar nu-i un vis. Nu ! e foarte limpede. Şeful bandiţilor, Ki-Tsang, care şi-a pregătit bine lovitura atacă trenul în porţiunea sudică a Deşertului Gobi. Vagonul este deschis cu forţa, jefuit, devastat... Aurul şi pietrele preţioase în valoare de 15 000 000 sînt smulse de sub paza soldaţilor chinezi care mor la datorie, după ce le-au apărat cu vitejie...
Cît despre călători... Încă două minute de somn şi aş fi cunoscut soarta lor şi a mea.
Dar totul dispare odată cu negurile nopţii. Visele nu sînt fotografii care dăinuie: se decolorează la soare şi pînă la urmă se şterg din minte.
Dînd o mică raită prin tren de la un cap la altul ca un gospodar prin străduţele tîrgului, mă întîlnesc cu maiorul Noltitz.
.................................................................................................................................
Mă las din nou în voia închipuirii întrevăzînd peripeţii, atacuri tîlhăreşti ca în visul meu...Sînt readus la realitate de reverendul Nathaniel Morse care vine să-mi spună:
- Astăzi... la nouă... Vă rog nu uitaţi, domnule...
Ah, da, căsătoria lui Fulk Ephrinell şi a lui miss Horaţia Bluett... Pe legea mea, îmi ieşise din cap cu totul. Trebuie să mă duc la lavaboul vagonului. Tot ce pot face e să-mi schimb rufăria de corp. Costumul nu mi-l pot schimba, neluînd cu mine altul. Şi totuşi se cuvine să fiu prezentabil, de vreme ce celălalt martor, domnul Caterna va fi superb.
.................................................................................................................................
Căsătoria are loc la ora nouă, anunţată de clopotul de la tender care, tras cu nădejde, va bate precum clopotul dintr-o capelă. Cu puţină imaginaţie te vei putea crede într-un sat. Dar unde o să-i cheme clopotul pe martori şi pe oaspeţi ?...În vagonul restaurant orînduit special pentru ceremonie, după cîte mi-am dat seama. Nu mai e un „dinnig-car”, e un „hall-car”, dacă se poate folosi această expresie. Masa mare , demontată, a făcut loc unei mese mici care va sluji de birou. Cîteva vase cu flori cumpărate în gara Cherchen sînt agăţate în colţurile vagonului care e destul de vast pentru ca în el să intre cea mai mare parte dintre cei poftiţi să asiste la ceremonie. Cine nu va putea pătrunde înăuntru va sta pe platforme.
Pasagerii au fost înştiiinţaţi de o simplă pancartă, pusă pe uşa vagoanelor de clasa I şi a II-a. Textul e următorul: Domnul Fulk Ephrinell de la firma „Strong Bulbul and Co” din New York are plăcerea să vă invite la căsătoria sa cu miss Horaţia Bluett de la firma „Holmes-Holme” din Londra, care va fi celebrată în vagonul-restaurant al Marelui Transasiatic, la 22 mai, ora 9 fix, prin grija reverendului Nathaniel Morse din Boston.
.........................................................................................................................
....Dar deodată clopotul tenderului, tras cu putere, răsună voios, chemîndu-ne la nuntă.
..................................................................................................................
Alaiul călătorilor se pune în mişcare. În frunte merg cei patru martori, apoi oaspeţii care înaintează din cele două capete ale satului – adică ale trenului. Procesiunea e formată din chinezi, cîţiva turkmeni şi un număr de tătari, bărbaţi şi femei, dornici să asiste la ceremonie. Cei patru mongoli au rămas însă pe ultima platformă, lîngă vagonul cu tezaurul pe care soldaţii chinezi n-au voie să-l părăsească nici o clipă.
Am ajuns la „dining-car”.
Reverendul şade la o măsuţă pe care se află actul de căsătorie pregătit cu toate formele cerute. Are în mod vădit obişnuinţa acestui gen de operaţii, în orice caz la fel de comerciale pe cît de matrimoniale.
Perechea Ephrinell-Bluett n-a apărut încă.
....................................................................................................................
Toţi s-au ridicat politicos la intrarea mirilor. După ce au salutat în dreapta şi în stînga „fac o pauză”, cum ar zice domnul Caterna. Apoi înaintează spre reverend care aşteaptă în picioare. Te-ai crede într-o capelă dacă o orgă ar intona muzica proprie împrejurării. Dar o aud, muzica asta ! Dacă nu la orgă, măcar e cîntată de un instrument înrudit. Un acordeon îşi dă toată silinţa în mîinile domnului Caterna.
...................................................................................................................
N-am terminat să-mi formulez gîndul. Strigăte puternice s-au auzit dinspre locomotivă. Frînele, trase brusc, au scrîşnit strident. Căteva hurducături însoţesc încetinirea mersului, apoi o izbitură puternică opreşte trenul la mijlocul unui nor de nisip.
Ce întrerupere nefericită a ceremomiei matrimoniale şi cum „s-a rupt firul”, ca să întrebuinţăm o expresie de telegrafist.
Totul s-a răsturnat în „dining-car”, oameni şi mobile, miri şi martori. Nimeni nu şi-a putut păstra echilibrul. Am căzut claie peste grămadă şi într-o dezordine de nedescris se aud ţipete de spaimă şi gemete prelungite...Dar, mă grăbesc să adaug că nu s-a întîmplat nimic grav, deoarece oprirea n-a fost prea bruscă...
- Repede...să ieşim din tren ! îmi zice maiorul.

XX
Într-o clipă, călătorii mai mult sau mai puţin loviţi şi înnebuniţi s-au repezit jos, pe calea ferată. Se plîng, pun întrebări în trei sau patru limbi diferite.
Senior Faruskiar, Ghangir şi cei trei mongoli au fost primii care au sărit din vagoane. Toţi stau lîngă şine cu kandjiarul (sabia) într-o mînă şi pistolul în cealaltă. Nu-ncape nici o îndoială, s-a pus la cale împotriva trenului un atac tîlhăresc. Şinele lipsesc pe o porţiune de vreo sută de metri şi locomotiva, după ce s-a poticnit de o traversă, s-a oprit în faţa unei movile de nisip.
- Cum ! drumul de fier n-a fost terminat...şi mi s-a dat un bilet de la Tiflis la Pekin ?...Şi degeaba am luat Transasiaticul ăsta ca să cîştig nouă zile din timpul în care fac înconjurul lumii ?
În cuvintele acestea azvîrlite în germană către Popov, am recunoscut glasul supărat al baronului. Dar de data asta, altora decît inginerilor companiei trebuiau să li se adreseze mustrările sale.
Îl întrebăm pe Popov despre ce e vorba, în timp ce maiorul Noltitz nu-i scapă din ochi pe senior Faruskiar şi pe mongolii săi.
- Baronul greşeşte, ne răspunde Popov. Construcţia căii ferate a fost pe deplin terminată şi dacă lipsesc 100 de metri de şină este datorită unor intenţii criminale.
- Ca să se oprească trenul ! rostesc.
- Şi să se fure tezaurul pe care-l transportă ! adaugă domnul Caterna.
- Nu-ncape îndoială, zice Popov. Trebuie să fim gata să respingem un atac.
- Oare avem de a face cu Ki-Tsang şi banda lui ? întreb.
...................................................................................................................
În acest moment, maiorul îmi şopteşte:
- De ce Ki-Tsang...mau curînd decît senior Faruskiar ?
- El, administratorul Transasiaticului ?
- Ei, n-ar fi de mirare dacă e adevărat că au intrat cu încuviinţarea Companiei cîţiva şefi de bandă în consiliul ei pentru a asigura o bună circulaţie a trenurilor.
- N-am să cred niciodată aşa ceva, domnule maior !
- Cum vrei, domnule Bombarnac. Dar fără îndoială, Faruskiar ştia că pretinsul vagon mortuar conţine milioane...
- Hai, hai, domnule maior, nu-i timp de glume.
Nu ! E timpul să ne apărăm şi ne vom apăra vitejeşte.
Ofiţerul chinez şi-a rînduit oamenii în jurul vagonului cu tezaurul. Sînt vreo 20 şi noi, ceilalţi călători, în afară de femei şi copii, vreo 30.
Popov distribuie armele luate în tren pentru cazul că acesta ar fi ţinta unui atac. Maiorul Noltitz, domnul Caterna, Pan-Ciao, Fulk Ephrinell, mecanicul, fochistul, şeful trenului, pasagerii asiatici şi europeni sînt cu toţii hotărîţi să se bată pentru binele obştesc.
În dreapta căii ferate, la vreo sută de paşi se întind tufărişuri dese, un fel de jungle misterioase unde, fără îndoială, s-au ascuns bandiţii, aşteptînd momentul potrivit să se repeadă asupra trenului.
Deodată se aud ţipete. Din lăstăriş năvăleşte o trupă care se pitise acolo – vreo şaizeci de nomazi din Deşertul Gobi. Dacă răufăcătorii înving, trenul va fi jefuit, tezaurul furat şi, - ce e mai trist pentru noi – călătorii vor fi masacraţi fără milă şi îndurare.
..........................................................................................................................
Pe scurt, din toate acestea reiese că banda de răufăcători întîlneşte o rezistenţă mai serioasă decît se aştepta.
........................................................................................................................
Prelungirea luptei mă îngrijorează. Va continua, probabil, atîta timp cît şeful bandei – un bărbat înalt cu barbă neagră – îi va mîna pe complicii lui să asalteze trenul. Pînă în clipa de faţă gloanţele l-au ocolit şi în pofida tuturor eforturilor noastre, e clar că nu-ncetează să cîştige teren. Vom fi oare siliţi să ne refugiem în vagoane ca în spatele zidurilor unei fortăreţe şi, ajunşi acolo, să luptăm pînă în momentul cînd ultimul dintre noi îşi va da sufletul ?
...........................................................................................................................
Dar ce vrem să facem noi înfăptuieşte altul în chiar această clipă. Senior Faruskiar, după ce rărise rîndurile bandiţilor, i-a respins pînă dincolo de calea ferată, scăpînd de gloanţele trase asupra lui... Iată-l în faţa căpeteniei...ridică braţul şi îi străpunge pieptul cu kandjiarul. Numaidecît banda dă înapoi, fără măcar să încerce să-şi ia cu ea morţii şi răniţii.
...............................................................................................................................
XXI
Aşadar Ki-Tsang fusese cel care atacase trenul Marelui Transasiatic în Deşertul Gobi. Piratul din Yunnan aflase că un vagon conţinînd aur şi pietre preţioase de mare valoare făceau parte din tren...Şi nu e de mirare de vreme ce ziarele, chiar din Paris publicaseră cu cîteva zile înainte acest fapt divers.
......................................................................................................................
La cererea maiorului, răniţii au fost duşi în vagoane şi el le-a dat îngrijirile îngăduite de împrejurări. Doctorul Tio-King şi-a oferit serviciile, dar toată lumea l-a preferat pe maiorul Noltitz şi înţeleg de ce. Cît despre tovarăşii noştri de călătorie care şi-au pierdut viaţa s-a hotărît să fie transportaţi pînă în staţia următoare unde li se va aduce ultimul omagiu.
..............................................................................................................
Trenul s-a oprit la o distanţă aproape egală de Charklik şi Cherchen, singurele staţii de unde de unde ar fi cu putinţă să cerem ajutor. Din nenorocire nu mai funcţionează telegraful, deoarece Ki-Tsang a doborît stîlpii odată cu scoaterea şinelor.
N-am prea avut de discutat, deci, ce trebuia să facem. În primul rînd să punem locomotiva înapoi pe şine; apoi din cauza liniei întrerupte cel mai simplu era să ne întoarcem, trenul mergînd de-a-ndăratelea, pînă la Cherchen unde avea să aştepte ca lucrătorii Companiei să restabilească circulaţia care va putea fi reluată în condiţii normale în mai puţin de 48 de ore.
Zis şi făcut. Călătorii vor cu toţii să-l ajute pe Popov şi pe agenţi care au la dispoziţie cîteva unelte, între altele cricuri, pîrghii, ciocane şi chei franceze. Aşa izbutim, nu fără efort, să repunem pe şine tenderul şi locomotiva după trei ore de muncă.
Lucrul cel mai greu s-a făcut. Acum, marşarier, cu viteză mică şi trenul se va înapoia la Cherchen. Dar cît timp pierdut, ce întîrziere ! Vă închipuiţi ce a fost la gura baronului, care nu încetează să blesteme în limba germană.
Să nu uit să spun că, de îndată ce bandiţii au fost puşi pe fugă, călătorii – şi eu cel dintîi – am ţinut să-i mulţumim lui senior Faruskiar. Acesta a primit mulţumirile cu toată demnitatea.
- Nu mi-am făcut decît datoria de administrator al Companiei, a răspuns cu o nobilă modestie.
Apoi, la ordinul său, mongolii au luat parte la muncă. Am observat că o făceau cu un mare zel pentru care i-am felicitat din toată inima.
Între timp, senior Faruskiar şi Ghangir au vorbit în mai multe rînduri în şoaptă şi din aceste şuşoteli s-a înfiripat o propunere la care nimeni nu se aştepta.
- Domnule şef al trenului, a spus senior Faruskiar, adresîndu-se lui Popov, după părerea mea ar fi mai bine să ne continuăm drumul spre Charklik decît să ne întoarcem; e în interesul călătorilor.
- Bineînţeles, domnule administrator, că ar fi mai bine dacă drumul spre Charklik n-ar fi tăiat, ceea ce face să nu putem circula...
- În acest moment, domnule şef al trenului. Dar vagoanele n-ar putea trece în caz că am restabili linia, chiar dacă numai cu caracter provizoriu ?
Senior Faruskiar şi-a expus punctul de vedere:
- M-am dus să examinez porţiunea de şină care a fost distrusă de banda lui Ki-Tsang. Majoritatea traverselor mai există. Căt despre şine, răufăcătorii le-au aruncat pur şi simplu, mai încolo pe nisip. Punîndu-le cap la cap, va fi uşor să se conducă trenul pînă la locul unde linia nu a fost stricată. În 24 de ore treaba ar fi terminată şi cinci ore mai tîrziu am ajunge la Charklik.
O idee excelentă la care subscriu Popov, mecanicul, pasagerii şi mai cu seamă baronul. Planul poate fi executat şi dacă lipsesc cîteva şine, va fi posibil să se ia din urmă cele care au servit şi să fie aşezate înainte pentru a asigura trecerea trenului.
......................................................................................................................
Oamenii s-au apucat să pună la loc traversele scoase, slujindu-se de faptul că se vedea urma lor, şi muncesc fără preget.
Se-nţelege de la sine că neavînd a mă teme că voi fi văzut în timpul agitaţiei de după atac, am pătruns în furgon, m-am convins că Cincu e teafăr, i-am spus ce se întîmplă şi l-am sfătuit să fie prudent şi să nu iasă din ladă.
.............................................................................................................
Ne-am apucat de treabă puţin înainte de ora trei. Şinele au fost scoase pe o porţiune de circa 100 de metri. Aşa cum ne atrăsese atenţia senior Faruskiar, n-a fost nevoie să le fixăm foarte bine. Asta va rămîne în sarcina lucrătorilor pe care Compania îi va trimite de la Charklik, cînd trenul va ajunge în această staţie, una din cele mai importante ale liniei.
Cum şinele sînt destul de grele, ne împărţim pe grupuri. Călătorii din clasa I şi din clasa a II-a muncesc împreună din toată inima. Baronul se arată de un sîrg fără pereche. Fulk Ephrinell care nu se mai gîndeşte la căsătoria lui ca şi cum n-ar fi trebuit să se însoare niciodată – afacerile mai presus de toate – munceşte cît patru.
...............................................................................................................
Numai sir Trevellyan de la Trevellyan-Hall stă liniştit în vagonul lui. Nimic nu-l priveşte pe acest gentleman.
La ora şapte calea ferată a fost reabilitată pe vreo 30 de metri. Noaptea nu va întîrzia să se lase. Deocamdată trebuie să ne odihnim pînă mîine. O jumătate de zi va fi de ajuns ca să terminăm treaba şi trenul va putea pleca după-amiaza. Avem mare nevoie să mîncăm şi să dormim. După o muncă îndîrjită, o poftă de mîncare aşişderea. Ne strîngem, grămadă în vagonul restaurant, fără să ţinem seama care are locul în clasa I sau în a doua. Proviziile nu lipsesc şi se face un gol mare în rezervele din cămară.
................................................................................................................
Şi deodată comicul nostru care – trebuie să recunosc – s-a pornit, are o idee...Şi ce idee ! De ce n-am relua ceremonia întreruptă de atacarea trenului ? De ce n-am continua celebrarea căsătoriei ?
- Ce căsătorie ? întreabă Fulk Ephrinell.
- A dumneavoastră, a dumneavoastră, răspunde domnul Caterna. Doar n-aţi uitat ? ... Asta-i bună !
Fapt este că Fulk Ephrinell pe de o parte, miss Horatia Bluett pe de altă parte, nu par a-şi aminti că, fără agresiunea lui Ki-Tsang şi a bandei lui, i-ar uni acum dulcile legături ale căsniciei.
Dar sîntem prea obosiţi. Reverendul Nathaniel Morse nu mai are putere să-i binecuvînteze pe soţi care la rîndul lor, n-ar avea putere să-i primească binecuvîntarea. Ceremonia e amînată pe poimîine. Între Charklik şi Lazhou sînt de parcurs 900 de kilometri, mai mult decît e nevoie pentru a înlănţui solid perechea anglo-americană.
Fiecare se întinde în cuşete sau pe bănci, încercînd să cadă într-un somn odihnitor.
...................................................................................................................
A doua zi, la ivirea zorilor ne punem iar pe lucru. Ziua va fi caldă. La 24 mai în plin deşert, în Asia Centrală, temperatura e aşa de ridicată încît poţi face ouă tari numai acoperindu-le cu nisip.
Însă însufleţirea nu scade şi lucrătorii sînt la fel de activi ca în ajun. Restabilirea căii ferate continuă fără complicaţii. Încetul ci încetul, aşezate pe traverse, şinele se racordează unele cu altele şi pe la patru după-amiază, circulaţia poate fi reluată.
Deîndată locomotiva, pusă sub presiune, începe să înainteze cu viteză mică; vagoanele o urmează, împinse unul cîte unul ca să nu se provoace o deraiere.
În fine,iată că au trecut fără nici o stricăciune şi acum calea e liberă pînă la Charklik – ce zic ? pînă la Pekin.
Ne aşezăm la locurile noastre şi Popov dă semnalul de plecare .....
La zece seara trenul intră în gara Charklik, cu o întîrziere de exact 30 de ore. Dar 30 de ore nu sînt destule pentru ca baronul Weisschnitzerdorfer să piardă pachebotul care pleacă de la Tianjing spre Yokohama?

XXII
..............................................................................................................
Am rămas trei zile la Charklik. Majoritatea călătorilor nu şi-au părăsit cuşetele. S-au luat declaraţii despre atacarea trenului, autorităţile chineze s-au ocupat de înmormîntarea trupurilor neînsufleţite şi de răniţii care trebuiau lăsaţi la Charklik unde vor primi îngrijirile necesare.
...............................................................................................................................
Compania Marelui Transasiatic va trimite neîntîrziat lucrători să repare linia, să ridice stîlpii telegrafului şi în 48 de ore circulaţia va fi pe deplin stabilită.
................................................................................................................................
La ora trei dimineaţa – oprire la Kara-Buran, unde trenul n-a stat decît cîteva minute. Acolo, calea ferată se-ntretaie cu itinerariul călătoriei prin Tibet a lui Gabriel Bonvalot şi a prinţului Henri dOrleans în 1889 – 1890. Această călătorie a fost mult mai lungă decît a noastră şi, desigur, mai anevoioasă şi mai primejdioasă. Trenul care circula la Paris dus-întors a trecut prin Berlin, Petersburg, Moscova, Nijnîi Novgorod, Perm, Tobolsk, Omsk, Semipalatinsk, Kulja, Charklik, Batang, Yunnan, Hanoi, Saigon, Singapore, Ceylon, Aden, Suez, Marsilia –realizînd turul Asiei şi Europei.
Trenul se opreşte la Lob-Nor la patru şi pleacă la şase. Lacul. Ale cărui maluri au fost explorate de generalul Pevţov în 1889, cînd s-a întors din expediţia lui în Tibet, nu-i decît o mlaştină întinsă presărată cu insuliţe de nisip înconjurate de nu mai mult de un metru de apă.
.........................................................................................................................
Noi mergem înspre est, în direcţia Kara Nor, pe lîngă munţii Nandshan în spatele cărora se întinde ţinutul Tsaidam. Linia ferată n-a îndrăznit s-o ia prin regiunile muntoase ale lui Kukunor şi ocolind acest masiv se îndreaptă spre marele oraş Lanzhou.
Deşi trecem printr-un ţinut trist, călătorii au sute de motive să fie veseli. Se anunţă o zi frumoasă şi soarele aureşte cît vezi cu ochii nisipurile Deşertului Gobi. De la Lob Nor la Kara Nor e o distanţă de 500 de kilometri şi între aceste două locuri se va perfecta căsătoria lui Fulk Ephrinell cu miss Horatia Bluett – întreruptă în împrejurări grele. Să sperăm că nici un incident nu va întîrzia de data asta fericirea celor doi soţi.
Încă din zorii zilei, vagonul restaurant a fost din nou amenajat pentru ceremonie. Martorii sînt gata să-şi reia rolul şi mirele şi mireasa de asemenea.Reverendul Nathaniel Morse, venind să ne anunţe că nunta va avea loc la nouă........
...............................................................................................................
Puţin înainte de nouă dimineaţa, clopotul de la tender s-a pus în mişcare, Fiţi liniştiţi, nu-i vorba de un accident. Pe noi ne cheamă, dangătele voioase, să mergem în vagonul restaurant; ne îndreptăm cu tot alaiul spre locul de sacrificiu.
Domnul Fulk Ephrinell şi miss Horatia Bluett s-au aşezat la măsuţă în faţa vrednicului clergyman, iar noi luăm loc în jurul lor.
Pe platforme s-au strîns curioşii, grăbiţi să nu piardă nimic din celebrarea căsătoriei.
...................................................................................................................
Ceremonia s-a reluat şi, de data asta, reverendul Nathaniel Morse şi-a putut termina speechul pe care nu izbutise să-l ţină în întregime cu două zile înainte. Nici el, nici participanţii la ceremonie n-au fost întrerupţi de o oprire neaşteptată a trenului.
.................................................................................................
Într-adevăr am asistat la momentul cînd căsătoria era gata, gata să se destrame pentru un procent de 5 la sută.
În fine, totul s-a aranjat. Interesele celor două firme au fost salvate şi de o parte şi de alta. Reverendul Nathaniel Morse mai pune o dată întrebarea.
- Da, răspunde sec mis Horatia Bluett.
- Da, zice scurt şi Fulk Ephrinell.
Cei doi sînt declaraţi căsătoriţi şi prin urmare de-acum în colo, soţ şi soţie.
........................................................................................................................

La ora şapte seara ajungem la Kara Nor unde vom sta 50 de minute. Lacul, care nu e atît de întins ca Lob Nor, primeşte apele lui Sulcho care coboară din Munţii Nanshan.Străjuind malul sudic, copacii înnegriţi, unde şi-au făcut cuibul numeroase păsări, ne farmecă privirile. La ora opt, cînd intrăm în gară, soarele apune în spatele dunelor de nisip şi un fel de miraj, provocat de încălzirea straturilor joase ale atmosferei, prelungeşte amurgul deasupra zării.
.................................................................................................................................
Ţinutul se schimbă simţitor pe măsură ce linia ferată coboară sub cel de al 40-lea grad ca să înconjoare poalele sudice ale Munţilor Nanshan.
...............................................................................................................
De la Marea Caspică, deşerturile s-au perindat unul după altul în faţa ochilor noştri, în afară de perioada cînd am străbătut culmile podişului Pamir. De acum încolo, pînă la Pekin pe parcursul Marelui Transasiatic nu vor lipsi nici priveliştile pitoreşti, nici munţii profilaţi în zare, nici văile adînci. Intrăm în China, în adevărata Chină, acea a pagodelor şi a obiectelor de porţelan de pe teritoriul vastei privincii Guizhou. Peste trei zile vom ajunge la Pekin şu nu eu, simplu corespondent de ziar, însărcinat cu nenumărate deplasări, mă voi plînge de lungimea călătoriei.
............................................................................................................
Ne oprim două ore la Suchow. Prima mea grijă e să alerg la telegraf. Îndatoritorul Pan-Ciao se oferă să-mi servească de tălmaci. Aflăm de la slujbaş că stîlpii liniei au fost ridicaţi şi reparaţi, încît depeşele merg în mod normal.
......................................................................................................................

(va continua):
 

Semafor

Well-Known Member
#24
(continuare):

XXIII
Nu l-am văzut pe Cincu de 48 de ore, iar ultima dată cînd am fost la el n-am putut să-i spun decît cîteva vorbe de îmbărbătare. La noapte voi încerca să mă duc în furgon: am grijă să-mi procur nişte provizii în gară la Suchow.
Plecăm la ora trei. Vagoanele sînt trase de o locomotivă mai puternică. În aceste teritorii mai accidentate rampele sînt uneori destul de abrupte. 700 de kilometri ne despart de importantul oraş Lanzhou, unde vom ajunge de-abia mîine dimineaţă, mergînd cu o viteză de 10 leghe pe oră.
.................................................................................................................
Adevărul e că trenul aleargă printr-o zonă de fulgere orbitoare, însoţit de bubuitul tunetelor pe care ecoul munţilor îl prelungeşte la nesfîrşit. Cred chiar că trăznetul a căzut în cîteva rînduri; dar şinele metalice atrag fluidul formînd paratrăznete care feresc vagoanele. Spectacolul e într-adevăr frumos, puţin înspăimîntător; focurile spaţiului pe care ploaia torenţială nu le poate stinge, descărcările neîncetate ale norilor împletite cu şuierele stridente ale locomotivei noastre cînd trece prin staţiile Yanlu, Yongchang, Hulan- Sieu şi Datong. Profitînd de această noapte tulbure, am putut sta puţin de vorbă cu Cincu şi să-i dau proviziile.
- Vom ajunge la Pekin după-amiază ? m-a întrebat.
- Da, după-amiază, dacă trenul nu are întîrziere.
- Ah ! Nu mă tem de întîrzieri, domnule Bombarnac. Dar cînd lada mea va fi în gara Pekin, încă nu ma voi afla în Bulevardul Sha-Kua...
- Ce importanţă are, Cincu, de vreme ce frumoasa Zinca Klork va fi în gară...
- Nu, am stărui să nu vină.
- De ce ?
- Femeile sînt atît de simţitoare ! Va încerca să vadă furgonul în care am călătorit, va cere lada cu o insistenţă care ar putea trezi bănuieli... În sfîrşit, ar risca să se trădeze...
- Ai dreptate, Cincu.
.................................................................................................................................
Un bubuit de tunet îngrozitor ne-a întrerupt convorbirea. Am crezut că trenul va sări de pe şine. L-am părăsit deci pe tînărul român şi m-am întors în vagon la locul meu.
Dimineaţa – în ziua de 26 mai, ora 7 – am ajuns în gara Lanzhou. O staţionare de trei ore – numai trei ore. Iată urmările atacului lui Ki-Tsang.
................................................................................................................................
E zece fără zece cînd ne înapoiem la gară, frînţi de oboseală, căci plimbarea n-a fost uşoară. Abia mai respirăm din cauza arşiţii. Prima mea grijă e să-mi arunc privirea asupra vagonului cu milioane. E în acelaşi loc, penultimul vagon al trenului, supravegheat de jandarmi chinezi. Între timp sosise depeşa aşteptată de guvernator cu ordinul de a trimite vagonul mai departe pînă la Pekin, unde tezaurul va fi înmînat Ministrului de Finanţe.
Dar unde e senior Faruskiar ?...Nu-l văd. Oare a renunţat la ultima etapă a călătoriei ? Nu ! Iată-l pe una din platforme. Mongolii s-au urcat în vagonul lor.
.................................................................................................................................
Urcă în tren şi călătorii chinezi care vor coborî unii la Pekin, alţii în staţiile intermediare Xi”an, Honan, Luo-Yang, Taiyuan. Sînt vreo sută de pasageri în tren.
..............................................................................................................................
XXIV
De la Lazhou încolo linia ferată trece printr-un ţinut roditor, scăldat de numeroase ape şi cu destule forme de relief pentru ca trenul să trebuiască să facă ocoluri dese. Inginerii au construit aşadar multe poduri şi viaducte, lucrări frumoase dar nu foarte solide şi călătorul se nelinşteşte cînd simte cum se mişcă tablierele sub roţi.
La şase după-amiază ajungem la Jingchuan după ce am mers o parte din drum pe lîngă conturul capricios al Marelui Zid.
.......................................................................................................................
La şase după-amiază ne oprim o jumătate de oră la King-Tceu, din care întrevăd doar cîteva pagode înalte,în jur de zece şi, staţionăm 45 de minute la Xi”an din care nu zăresc nici măcar acoperişul clădirilor.
Noaptea întreagă parcurgem cei 300 de kilometri care despart acest oraş de Honan, unde stăm o oră.
........................................................................................................................
Ceaţa a durat toată ziua – ceea ce a îngreunat mersul trenului. Mecanicii chinezi s-au dovedit foarte pricepuţi, foarte grijulii, atenţi şi inteligenţi şi merită să fie daţi exemplu confraţilor de pe căile ferate din occident.
Cronicile ! Nu prea sîntem răsfăţaţi din acest punct de vedere în ultima zi de călătorie înainte de a ajunge la Tianjin. Păcat. Cîte reportaje n-au fost distruse în mijlocul negurilor de nepătruns.N-am văzut nici urmă din cheiurile şi rîpele prin care circulă Marele Transasiatic, nici valea Luoyan unde ne-am oprit la ora 11 – nimic din cei 230 de kilometri pe care i-am făcut sub volutele unui soi de abur gălbui pînă cînd am ajuns la zece seara la Taiyuan, Ah, ce zi mohorîtă !
Din fericire, ceaţa s-a risipit în primele ore ale nopţii. Era şi timpul. Dar acum s-a lăsat întunericul. E o beznă adîncă.
Mă duc la bufetul gării unde cumpăr cîteva prăjituri şi o sticlă de vin. Intenţia mea e să-i fac o ultimă vizită lui Cincu. Vom bea împreună în sănătatea lui şi în cinstea apropiatei lui căsătorii cu frumoasa româncă. Ştiu că a fraudat Compania şi dacă ar afla Marele Transasiatic... Dar marele Transasiatic nu va afla...
În timpul opririi senior Faruskiar şi Ghangir se plimbă pe peron, de-a lungul trenului. De data asta, nu vagonul cu tezaurul le atrage atenţia, ci furgonul de lîngă locomotivă pe care-l cercetează din priviri cu foarte mare stăruinţă. Bănuiesc ceva de prezenţa lui Cincu ?...Nu.nu, o astfel de ipoteză este de necrezut. Mai ales că se uită cu precădere la fochist şi la mecanic, doi chinezi cumsecade care de-abia şi-au luat serviciul în primire. Poate că senior Faruskiar vrea să se convingă căror oameni le e încredinţată împreună cu tezaurul imperial, viaţa a vreo sută de călători.
Se dă semnalul de plecare şi la miezul nopţii locomotiva se urneşte, şuierînd puternic.
Cum am mai spus, e o noapte neagră, fără lună, fără stele. Nori groşi se tîrăsc în partea joasă a atmosferei. Îmi va fi uşor să mă strecor în furgon fără să fiu văzut. De fapt, nu m-am dus prea des la Cincu în aceste 12 zile de călătorie.
În clipa asta îl aud pe Popov că-mi zice:
- Nu mergeţi la culcare, domnule Bombarnac ?
- Ceva mai tîrziu, îi răspund.După ziua asta ceţoasă care ne-a zăvorît în vagon, simt nevoia să respir puţin aer curat. Unde trebuie să se oprească trenul ?
- La Zhengzhou, după ce va depăşi punctul de întîlnire cu linia spre Nanjing.
- Noapte bună, Popov.
- Noapte bună, domnule Bombarnac.
Iată-mă singur. Îmi vine ideea să mă plimb pînă la capătul trenului şi să mă opresc puţin pe platforma dinaintea vagonului cu tezaurul.
Toţi pasagerii, cu excepţia jandarmilor chinezi, dorm duşi – duşi, se-nţelege de railwayul Marelui Transasiatic.
Înapoindu-mă spre furgonul din faţă, mă apropii de cabina unde Popov pare să fi căzut într-un somn adînc. Deschid uşa furgonului, o închid şi ciocănesc în lada lui Cincu. Panoul coboară, se aprinde lămpiţa.
..................................................................................................................................
E 12 şi 50 de minute. În zece minute, aşa cum mi-a spus Popov, vom fi depăşit ambranşamentul de unde se desprinde linia spre Nanjing. Această deviere, construită doar pe o lungime de cinci sau şase kilometri, duce la viaductul de pe valea Tiu. Viaductul e o lucrare mare – am aflat aceste detalii de la Pan-Ciao – şi inginerii chinezi n-au înălţat decît stîlpii a căror înălţime e de circa 100 de picioare.
La racordarea derivaţiei cu linia Marelui Transasiatic este situat macazul care va face ca trenurile să poată fi îndreptate spre Nanjing; dar lucrarea nu va fi terminată decît în trei sau patru luni.
Cum ştiu că trenul are oprire la Zhengzhou, îmi iau la revedere de la Cincu, îi strîng mîna şi mă ridic să plec...
Deodată mi se pare că aud pe cineva mergînd pe platforma din spate a furgonului...
- Ai grijă, Cincu ! îi spun în şoaptă.
Lămpiţa se stinge imediat şi rămînem amîndoi nemişcaţi.
Nu m-am înşelat. Cineva încearcă să deschidă uşa furgonului.
- Panoul, spun.
Panoul s-a ridicat, lada s-a închis şi sînt singur în întuneric. Fără îndoială, nu poate fi decît Popov cel care va intra. Ce-o să zică atunci cînd o să mă vadă aici ?
...............................................................................................................
Zis şi făcut. Mă uit să văd cine intră. Nu e Popov, căci el şi-ar fi aprins lanterna. Încerc să recunosc persoanele care au pătruns în furgon... E greu...
S-au strecurat tiptil printre colete şi după ce au deschis uşa din faţă a furgonului, au ieşit şi au închis uşa la loc...
Sînt pasageri ai trenului, nu-ncape îndoială, dar de ce au luat-o pe aici la ora asta ?
Trebuie să mă lămuresc...Am presentimentul că se urzeşte ceva... Poate ciulind urechea...Mă apropii de peretele din faţă al furgonului şi, în ciuda pufăitului locomotivei aud destul de desluşit. La naiba, nu mă înşel. E glasul lui senior Faruskiar...Vorbeşte ruseşte cu Ghangir. Da, e el cu siguranţă ! Cei patru mongoli l-au însoţit... Dar ce fac acolo ? De ce stau pe platforma de lîngă tender ? Ce-şi spun ? Iată ce-şi spun. Nu pierd un cuvinţel din întrebările şi răspunsurile pe care le rostesc senior Faruskiar şi însoţitorii lui.
- Cînd va ajunge la ambranşament ?
- Peste cîteva minute.
- Vă puteţi bizui pe Kardek, că se află la macaz ?
- Da, aşa ne-am înţeles.
Un timp de tăcere apoi convorbirea continuă.
- Trebuie să aşteptăm pînă ce zărim semnalul, zice senior Faruskiar.
- Nu-i lumina verde ?
- Da... va arăta că a schimbat macazul.
Nu mai ştiu dacă sînt în toate minţile. S-a schimbat macazul...Care macaz ?
Trece vreo jumătate de minut. Nu s-ar cuveni să-l previn pe Popov ? da...trebuie.
Mă îndrept spre cabina lui cînd mă opreşte o exclamaţie.
- Semnalul...uite semnalul, strigă Ghangir.
- Ei acum trenul a pornit pe linia spre Nanjing ! glăsuieşte senior Faruskiar.
Pe linia spre Nanjing ! Atunci sîntem pierduţi... La cinci kilometri depărtare se află viaductul în construcţie de la Tiu şi trenul aleargă spre prăpastie.
.......................................................................................................................
Înainte de toate ar trebui împiedicat ticălosul să-şi săvîrşească fapta...Trebuie salvat trenul care aleargă cu toată viteza spre viaductul neterminat.
...........................................................................................................................
Vreau să mă duc la Popov. Mi-e cu neputinţă...Mi se pare că am rămas ţintuit pe podeaua furgonului. Îmi pierd capul...
Oare e adevărat că mergem spre prăpastie ? Nu ! Am înnebunit, Faruskiar şi complicii lui ar fi ameninţaţi şi ei să se prăbuşească în abis... Ar împărtăşi soarta noastră, ar pieri odată cu noi !
În acest moment se aud strigăte dinspre capul trenului, strigăte de oameni care sînt ucişi. Nu-ncape îndoială ! Mecanicul şi fochistul au fost omorîţi şi-mi dau seama că viteza trenului a început să scadă...Înţeleg...unul dintre răufăcători ştie să conducă locomotiva şi încetinirea le va îngădui să sară din tren şi să fugă înainte de catastrofă.
În sfîrşit reuşesc să-mi înving moleşeala... Clătinîndu-mă ca un om beat abia ajung pînă la lada lui Cincu. În cîteva cuvinte îi spun cele petrecute şi exclam:
- Sîntem pierduţi !
- Nu, poate că nu, îmi răspunde el.
Înainte să fac o mişcare, Cincu iese din ladă, se repede spre uşa furgonului, iese, se caţără pe tender şi îmi strigă:
- Veniţi...veniţi încoace !
Nu ştiu cum se face că într-o clipă mă aflu lîngă el, pe platforma locomotivei. Trecem printro baltă de sînge, sîngele fochistului şi al mecanicului ucişi şi azvîrliţi pe taluzul liniei ferate. Cît despe Faruskiar şi complicii lui, au dispărut.
Dar înainte de a fugi, unul din ei a desfăcut frînele, a deschis larg valvele de introducere a aburului, a încărcat cuptorul cu cărbuni şi acum trenul goneşte cu o viteză înspăimîntătoare...
În cîteva minute va ajunge la viaductul Tiu...
Cincu hotărît şi energic nu şi-a pierdut sîngele rece. Dar degeaba încearcă să învîrtă maneta, să împiedice năvala aburului, să încetinească mersul strîngînd frînele... Nu ştie cum funcţionează robinetele şi pîrghiile.
- Trebuie să-l anunţ pe Popov... îi strig.
- Şi ce poate face el ? Nu mai e decît un mijloc...
- Care ?
- Sî înteţim focul, răspunde Cincu cu o voce calmă, să încărcăm supapele încît să facem să sară în aer locomotiva.
Oare să fie ăsta singurul mijloc – la disperare – de a opri trenul înainte să ajungă la viaduct ?
Cincu aruncă în cuptor lopeţi de cărbuni. Cuptorul începe să tragă foarte tare aducînd mase de aer deasupra lui, presiunea creşte, aburul scapă prin supape, însoţit de scrîşnetul garniturilor, de şuierele şi urletele locomotivei, de duduitul cazanului. Viteza se măreşte şi mai mult, depăşeşte, probabil, 100 de kilometri pe oră.
- Duceţi-vă, îmi strigă Cincu, să spuneţi călătărilor să se refugieze în ultimul vagon...
- Şi, dumneata, Cincu ?
- Duceţi-vă cum v-am spus.
Şi îl văd cum se agaţă cu amîndăuă mîinile de supape, apăsînd cu întreaga lui greutate pe pîrghiile lor.
- Plecaţi odată ! strigă iar.
Escaladez tenderul, fug prin furgon, îl trezesc pe Popov, răcnind din rărunchi:
- În spate, în spate !
Cîţiva călători, treziţi brusc din somn, se grăbesc să părăsească vagoanele de lîngă locomotivă.
Deodată se aude o explozie înfricoşătoare urmată de o hurducătură puternică.
Trenul are la început tendinţa de a da înapoi, apoi, datorită vitezei cu care mergea, mai străbate o jumătate de kilometru. În sfîrşit se opreşte.
Popov, maiorul, domnul Caterna şi majoritatea călătorilor se dau jos.
Prin întuneric se desluşeşte vag o grămadă de schele în vîrful stîlpilor meniţi să sprijine viaductul din valea Tiu...Dacă ar mai fi înaintat numai două sute de metri, trenul Marelui Transasiatic s-ar fi prăbuşit în prăpastie.
XXV
..................................................................................................................
Sîntem cum spuneam mai înainte, la 200 de paşi de valea Tiu, o vastă depresiune din cauza căreia a fost nevoie de construirea unui viaduct lung de 350 pînă la 400 de picioare. Talvegul văii, presărat cu stînci are o adîncime de 100 de picioare. Dacă trenul s-ar fi prăbuşit în această prăpastie, nici unul dintre noi n-ar fi scăpat cu viaţă.
................................................................................................................
Într-adevăr, în zăpăceala generală, prima mea grijă a fost să intru în furgonul de bagaje care rămăsese intact. Sigur că dacă Cincu ar fi supravieţuit exploziei, ar fi trebuit să se întoarcă în furgon, să se instaleze iat în temniţa lui pe roţi şi să aştepte să comunic cu el...
.......................................................................................................................
În acest moment ne-am strîns spre capul trenului.......în total vreo douăzeci de pasageri. Se-nţelege de la sine că jandarmii chinezi, respectînd consemnul ce li s-a dat, au rămas lîngă tezaur, nici unul din ei neîncumetîndu-se să-l părăsească. Paznicul de la ultimul vagon aduce fanalele (probabil felinarele) din spate şi la lumina lor puternică vedem în ce hal e locomotiva.
Faptul că trenul care gonea cu foarte mare viteză nu s-a oprit brusc – în caz contrar ar fi fost distrus în întregime – s-a datorat exploziei la partea superioară şi laterală a cazanului. Roţile au rezistat şi din această cauză locomotiva a continuat să meargă destul de mult pînă şi-a amortizat viteza. Prin urmare, trenul s-a oprit de la sine, iar călătorii s-au ales doar cu o zdruncinătură puternică. Din cazan şi dintr-un număr de unelte n-au mai rămas decît rămăşiţe de nerecunoscut. S-au făcut praf cuptorul şi domul; din cazanul cu aburi n-a rămas nimic altceva decît tablă spintecată, conducte răsucite ori sfărîmate, ţevi sparte, cilindri dislocaţi, biele desfăcute, răni căscate ale acestui cadavru de oţel. Şi nu numai locomotiva a fost distrusă dar şi tenderul e scos din funcţiune. Butoaiele de apă au fost desfundate şi încărcătura de cărbune s-a rostogolit şi risipit de-a lungul căii ferate. E o minune că furgonul de bagaje a suferit foarte puţine stricăciuni.
Privind la urmările teribilei explozii, înţeleg că nu există nici o şansă ca tînărul român să fi scăpat cu viaţă. A fost, probabil zdrobit sau făcut bucăţi-bucăţele. Încît nu-i de mirare că n-am găsit nici urmă de el atunci cînd m-am tîrît 100 de metri pe lîngă şine.
La început ne uităm la dezastru în tăcere; apoi ne încumetăm să schimbăm cîteva vorbe.
- E limpede, spune unul din călători, că fochistul şi mecanicul au pierit în timpul exploziei.
- Bieţii oameni ! Dar mă întreb cum a luat-o trenul pe bifurcaţia spre Nanjin fără ca ei să bage de seamă ?
- Noaptea era foarte întunecoasă, remarcă Fulk Ephrinell şi mecanicul n-a putut vedea că s-a schimbat macazul.
- Ar fi singura explicaţie, răspunse Popov, căci altfel ar fi încercat să oprească trenul ori, dimpotrivă, mergeam cu o viteză înspăimîntătoare.
- Dar, zice Pan-Ciao, cum se face că derivaţia spre Nanjing era deschisă de vreme ce viaductul de pe Tiu n-a fost terminat ? Să fi umblat cineva la ma -caz ?
- Nu-ncape îndoială, şi probabil din pricina unei neglijenţe...
- Nu neglijenţă...fărădelege. A fost o crimă – o crimă premeditată pentru ca trenul să fie distrus şi călătorii să piară...
- În ce scop ? întrebă Popov.
- În scopul de a fura tezaurul imperial, strigă Fulk Ephrinell. Aţi uitat că miloanele astea trebuie să fi ispitit pe toţi răufăcătorii ? Oare nu pentru a jefui trenul am fost atacaţi între Cherchen şi Charklik ?
Nu ştia americanul cîtă dreptate avea.
- Deci, zise Popov, credeţi că după agresiunea lui Ki-Tsang, alţi bandiţi...
Pînă atunci maiorul Noltitz nu luase parte la discuţie. Dar deodată îl întrerupse pe Popov şi rosti ridicînd glasul ca să-l audă toată lumea:
- Unde-i senior Faruskiar ?
Fiecare întoarce capul căutîndu-l din ochi pe administratorul Companiei.
- Unde-i însoţitorul lui, Ghangir ? urmeză maiorul.
Nici un răspuns.
- Unde sînt cei patru mongoli care ocupau ultimul vagon ? întreabă iar maiorul Noltitz.
Nu se vede nici unul.
...............................................................................................................................
Popov intră atunci în vagonul unde stătea de obicei înaltul personaj. Vagonul e gol. Gol ? Nu. Sir Francis Trevellyan şade pe locul administratorului, e străin de tot ce se întîmplă în jurul lui. Ce-i pasă lui de cele petrecute ? Îşi zice, probabil, că asta-i culmea nepăsării şi dezordinei. Un macaz schimbat nu se ştie de cine! Un tren care o ia pe un drum greşit ! Ce administraţie proastă.
- Ei bine, spune maiorul Noltitz, răufăcătorul care a provocat mersul trenului pe derivaţia spre Nanjing, cel care a vrut ca vagoanele să se prăbuşească în fundul văii Tiu ca să pună mîna pe tezaurul imperial este Faruskiar.
- Faruskiar ! exclamă călătorii.
Majoritatea refuză să dea crezare acuzaţiei formulate de maiorul Noltitz.
- Cum zice Popov, administratorul Companiei care s-a purtat atît de vitejeşte pentru a apăra trenul de tîlhari, care l-a ucis cu mîna lui pe Ki-Tsang, căpetenia bandei...
Mă simt obligat să intru în scenă. Le spun:
- Maiorul nu se înşeală. Faruskiar a pregătit lovitura asta iscusită.
.................................................................................................................................
Şi, pe deasupra, pentru toţi, în afară de mine care cunosc taina lui Cincu, rămîne o minune că locomotiva s-a oprit la marginea prăpastiei datorită acestei explozii providenţiale. Acum că nu mai e nici un pericol, trebuie să luăm cît mai repede măsuri pentru a readuce vagoanele pe linia spre Pekin.
- Cel mai simplu, zice Popov, să se ofere cîţiva dintre noi...
- Eu voi fi dintre aceia ! rosteşte domnul Caterna.
- Ce trebuie să facem ? întreb.
- Să mergeţi pe jos pînă la staţia cea mai apropiată şi să telefonaţi la gara Taiyuan să trimită o locomotivă.
- La ce distanţă e staţia Zhengzhou ? se interesează Fulk Ephrinell.
- Vreo şase kilometri pînă la ambranşamentul spre Nanjing, răspunde Popov, de acolo încă cinci kilometri.
- 11 kilometri, zice maiorul, înseamnă o oră şi jumătate pentru un drumeţ încercat. În trei ore, maşina expediată de Taiyuan poate să ajungă aici şi să ajute trenul avariat. Sînt gata de plecare...
- Şi eu, glăsuieşte Popov, şi cred că trebuie să fim mai mulţi la număr. Cine ştie dacă nu-i vom întîlni pe Faruskiar şi complicii săi.
- Ai dreptate, Popov, răspunde maiorul şi mai cu seamă trebuie să ne înarmăm cît mai bine.
Înţeleaptă măsură de prevedere, căci bandiţii care s-au îndreptat, probabil, spre viaductul Tiu nu pot fi departe. E adevărat că de îndată ce-şi vor da seama că lovitura a dat greş, se vor grăbi s-o întindă.Cum ar îndrăzni, şase, cîţi sînt, să atace o sută de călători, fără a mai pune la socoteală soldaţii chinezi însărcinaţi cu paza tezaurului imperial ?
Aşadar înarmaţi cu pistoale şi pumnale, la unu şi jumătate dimineaţa pornim la drum pe lîngă calea ferată care urcă spre bifurcaţia între cele două linii, mergînd cît de repede ne îngăduie întunericul adînc care mai învăluie tot ce ne înconjoară. În mai puţin de două ore ajungem la staţia Zhengzhou fără a ne întîlni cu tîlharii.
..................................................................................................................
La staţie Pan-Ciao vorbeşte cu şeful gării care cere telegrafic ca o locomotivă să fie trimisă neîntîrziat din Taiyuan spre ambranşamentul spre Nanjing.
E trei dimineaţa, se ivesc zorile şi noi ne întoarcem să aşteptăm locomotiva la bifurcaţie. Trei sferturi de ceas mai tîrziu, şuiere îndepărtate anunţă venirea ei şi curînd opreşte la racordul între cele două linii.
Nici nu ne-am înghesuit bine în tender că locomotiva a şi pornit pe ambranşament şi, o jumătate de oră mai tîrziu, am juns la tren.
Se luminase de ziuă destul de bine pentru ca privirea să poată cuprinde o rază largă din întinderea înconjurătoare. Fără să spun nimănui nimic, mă uit după trupul neînsufleţit al viteazului meu prieten Cincu, dar nici urmă de el.
Cum locomotiva nu se poate pune în faţa trenului, fiindcă în acest loc nu există nici linie dublă nici placă turnantă, se hotărăşte ca ea să meargă în marşarier, remorcîndu-ne pînă la bifurcaţie, după ce vor fi lăsate aici tenderul şi locomotiva veche grav avariate şi care nu mai pot fi folosite. Prin urmare, furgonul în care se afla lada, din nefericire goală, a bietului român, se va afla la coada trenului.
Plecăm şi într-o jumătate de ceas ajungem la macazul liniei spre Pekin. Noroc că n-a mai fost nevoie să ne întoarcem la Taiyuan, ceea ce ne-ar fi întîrziat cu o oră şi jumătate. Înainte de a trece macazul, locomotiva a putut fi îndreptată în direcţia Zhengzhou, apoi vagoanele au fost împinse unul cîte unul dincolo de bifurcaţie şi trenul s-a format în condiţii normale. De cinci ore străbatem cu viteza reglementară provincia Pechili.
N-am nimic de spus despre această ultimă zi de călătorie, în timpul căreia nu s-a recîştigat timpul pierdut, mecanicul chinez fiind foarte prudent. Dar dacă pe majoritatea dintre noi nu ne prea interesează cîteva ceasuri în plus sau în minus, nu se poate spune acelaşi lucru despre baronul Weisschnitzerdorfer care trebuie să ia la Tianjin pechebotul spre Yokohama.
Într-adevăr cînd am ajuns către prînz la destinaţie, pachebotul plecase de trei sferturi de oră. Şi cînd globr-trotter-ul neamţ, rivalul lui Bly şi Bisland s-a repezit pe peron a aflat că pachebotul menţionat mai sus, ieşea în acel moment din gurile lui Haihe şi pornea în larg.
......................................................................................................................
N-am stat la Tianjin decît un sfert de ceas.
........................................................................................................................
Nici un incident nu a avut loc în timpul ultimilor etape ale călătoriei.
.....................................................................................................................
În sfîrşit, totul se termină pe lumea asta, chiar şi o călătorie de 6000 de kilometri pe linia Marelui Transasiatic. După treisprezece zile de la plecarea din Uzun-Ada, trenul nostru se opreşte la porţile Pekinului, capitala Chinei.
..........................................................................................................................................
Jules Verne – Claudius Bombarnac * Keraban Încăpăţînatul - editura Ion Creangă –Bucureşti 1989

(sfârşit)
 

Semafor

Well-Known Member
#25
Câteva imagini ale câtorva gări din acea perioadă:

You do not have permission to view link Autentificare sau înregistrare acum


You do not have permission to view link Autentificare sau înregistrare acum


You do not have permission to view link Autentificare sau înregistrare acum


You do not have permission to view link Autentificare sau înregistrare acum


You do not have permission to view link Autentificare sau înregistrare acum


You do not have permission to view link Autentificare sau înregistrare acum
 

Semafor

Well-Known Member
#26
Trans- Caspian Railway

Trans- Caspian Railway (numită şi Central Asian Railway) este o cale ferată care foloseşte traseul urmat de vechiul drum al mătăsii, străbătând cea mai mare parte a Asiei Centrale. A fost construita de Imperiul Rus în timpul expansiunii sale de la sfârşitul secolului al XIX. Lucrările la această cale ferată au început în 1879, în urma înfrângerii suferite de ruşi la Khokand (oraş din provincia Ferghana, Uzbekistan).Iniţial a fost construită în scop militar, pentru a facilita acccesul rapid al trupelor Imperiului Ţarist în acţiunii împotriva rezistenţei locale. Dar atunci când Lord Curzon a efectuat o călătorie pe această rută ,a remarcat ca această cale ferată şi-a depăşit semnificaţia de linie pentru intervenţii militare în zonă, menţionând ca aceasta ameninţă interesele britanice în Asia.

Istoric
Construcţia
Construcţia a început în 1879 ca o cale ferată îngustă la Gyzylarbat ( cunoscută şi sub forma de Kyzyl- Arvat) (în nord-vestul capitalei, Ashkabad), odată cu cucerirea teritoriului Transcaspian (astăzi o regiune din Turkmenistan) sub conducerea generaluli Mikhail Skobelev. Acesta a modificat-o rapid, aducând-o la standardul rusesc de 5 picioare,  şi a extins-o  până la Ashkabad şi Merv (azi Maria), lucrarea fiind finalizată sub comanda generalului Michael Nicolaivitch Annenkof , în 1886.
Iniţial linia a început de la Uzun –Ada, port de pe ţărmul mării Caspice, terminal care a fost mutat mai târziu, mai spre nord ,în portul Krasnovodsk. Construcţia liniei a ajuns în 1888 prin Buhara la Samarkand, de unde s-au extins după zece ani, până la Taşkent şi Andijan (1898).
Podul permanent peste Oxus (Amu-Darya) nu a fost finalizat pânâ în 1901, în toată această perioadă trenurile rulau pe o construcţie din lemn, şubredă, care a fost adesea afectată de inundaţii. Încă din 1905, a existat un feribot care traversa marea Caspică, de la Krasnovodsk la Baku în Azerbaidjan.Calea ferată de la Taşkent, care conecta calea ferată militară Transcaspiană cu reţeaua altor căi ferate ruseşti şi europene, a fost finalizată în 1906.
Impactul economic
Calea ferată a permis o creştere masivă a cantităţii de bumbac exportate din regiune. Exportul a crescut de la 873,092 puzi (unitate de masă rusească,     1 pud aprox.= 16,38 kg ) în 1888 la 3588025 în 1893. De asemenea a crescut şi exportul de zahăr, petrol, lemn, fier şi alte materiale de construcţii din această zonă. Cifrele acestor cantităţi de mărfuri exportate au fost folosite de guvernatorul general Nikolai Rozenbach, pentru a susţine extinderea liniei până la Taşkent, în timp ce comerciantul N.I. Reşetnicov a oferit fonduri private pentru acelaşi scop.

.........................................................................

You do not have permission to view link Autentificare sau înregistrare acum


You do not have permission to view link Autentificare sau înregistrare acum


Sursa:  https://en.wikipedia.org/wiki/Trans-Caspian_railway
 

Semafor

Well-Known Member
#27
Generalul Mihail Nicolaievici Annenkov

Mihail Nicolaievici Annenkov născut la 5 mai (23 apr.) 1835 la Sankt Petersburg şi mort la 21 ianuarie (9 ian.) 1899 la Sankt Petersburg este un aristocrat rus, ofiţer şi inginer. El este fondatorul căii ferate Transcaspiene.

Biografie
Mihail Annenkov s-a născut într-o familie din înalta societate din Rusia. Tatăl său, Nicolai Annencov, a fost guvernatorul Odesei şi al provinciilor din Noua Rusie, şi aghiotantul împăratului.
Mihail Annenkov şi-a făcut studiile la Corpul Pajilor Maestăţii Sale Imperiale (academie militară foarte prestigioasă în vechea Rusie), apoi la Academia Statului-Major Nicolai din Sankt Petersburg. El i-a parte la pacificarea Poloniei (1864-1866), în timpul căreia a căpătat reputaţia de ofiţer competent şi fin tactician. A devenit colonel la 27 de ani şi aghiotantul Ţarului Alexandru al III-lea. Participă de asemenea la diverse comitete prezidate de Nicolai Miliutin şi prinţul Cerkaski. Între anii 1865 şi 1875, el insistă pentru crearea de căi ferate pentru transportul trupelor şi în 1867 şi-a publicat opiniile sale în Colecţia militară.
El este trimis ca ataşat militar în Prusia în 1871unde a editat o broşură, care s-a bucurat de un mare success în cercurile militare ruseşti şi internationale: Notele şi impresiile unui ofiţer rus. A publicat o notă privind urgenţa extinderii transportului feroviar în 1875, şi în ajunul războiului cu Imperiul Otoman, acest lucru determină crearea de comitete la care participă până în 1884.
Annenkov i-a parte la războiul ruso-turc din 1877-1878 şi este numit general-locotenent al armatei imperiale în 1878. El a început o carieră distinsă, de specialist în transporturile militare.A asigurat transportul trupelor în timpul expediţiilor militare din Asia Centrală, de la Mihailovski la Kizil-Arvat, după care a fost numit în fruntea transporturilor şi curieratului transcaspian. Este rănit de inamic în decembrie 1880, în timpul recunoaşerilor din împrejurimile localitaţii Yanga –Kala şi trebuie să-şi părăsească postul. Favorizează ajungerea la putere a fiului mai mic al emirului din Bukhara, pentru a pregăti anexarea teritoriilor sale şi pentru a contracara avansul trupelor britanice în Marele Joc (termen utilizat de istorici pentru descrierea politică şi diplomatică a confruntării dintre Marea Britanie şi Rusia în sec.XIX), contra Rusiei. A construit apoi porţiunea de cale ferată dintre Samarkand şi regiunile transcaspiene către Taşkent între 1886 şi 1888.A fost numit preşedintele Căilor Ferate Transcaspiene în acel an. Rapiditatea cu care-şi pune în aplicare proiectele sale, îi asigură faima internatională în rândul inginerilor civili şi militari din toată Europa. În 1891 a fost numit vice-preşedinte al Congresului internaţional de geografie.
Îşi consacră ultimii ani pentru promovarea Transsiberianului; prezentarea în 1891 la Paris a proiectului, reuşeşte să convingă finanţatorii francezi, să fie principalii donatori, eveniment ce va insemna un preludiu la alianţa franco-rusă 2. De asemenea participă la comitetele de caritate împotriva foametei din Asia Centrală.
A fost consilier de stat la consiliul militar imperial de la Sankt Petersburg până la sfârşitul vieţii sale.

Sursa: https://fr.wikipedia.org/wiki/Mikha%C3%AFl_Annenkov
 

Semafor

Well-Known Member
#28
Kéraban Încăpățânatul

Kéraban Încăpățânatul (în franceză Kéraban-le-Têtu) este un roman de aventuri scris de Jules Verne. Romanul a fost serializat în Magasin d'Éducation et de Récréation între 1 ianuarie și 15 octombrie 1883, fiind publicat apoi în volum pe 15 noiembrie același an.
Povestea
Kéraban este un negustor turc care trăiește în Istanbul. Într-o zi, invitându-l pe partenerul său de afaceri olandez la cină în locuința sa situată de cealaltă parte a strâmtorii Bosfor, află că s-a instituit un impozit pentru fiecare traversare cu barca a strâmtorii. Ultragiat de o asemenea decizie, Kéraban refuză să plătească impozitul și alege în schimb să înconjoare Marea Neagră pentru a ajunge la locuința sa.

După ce supraviețuiește atacului unor mistreți, grupul ajunge la Odesa. Aici, Kéraban îl vizitează pe nepotul lui, Ahmet, care este pe punctul de a se căsători cu Amasia, fiica bancherului Selim. Kéraban îl roagă pe Ahmet să-l însoțească la Scutari, dar, la scurt timp după plecarea lor, Amasia este răpită de căpitanul Yarhud. La granița dintre Rusia și Turcia călătorii descoperă că linia de cale ferată a fost distrusă, dar Kéraban reușește să traverseze folosind căruțe.

În apropierea unui far, Ahmet salvează două femei care supraviețuiseră unui naufragiu. Una dintre ele este Amasia, pe care Yarhud o furase pentru a o duce într-un caravanserai. Grupul îi demască pe răpitori și, în continuare, îl angajează ca ghid pe Scarpante, fără a ști că acesta este un bandit. Ghidul îi convinge să părăsească ruta de coastă și să se avânte prin munții din Anatolia. Acolo, grupul este atacat noaptea de bandiți, dar reușește să scape, omorându-i în conflict pe Yarhud și Scarpante.

Ajuns înapoi în Istanbul, Kéraban află că nunta dintre Ahmet și Amasia poate avea loc doar în partea europeană a orașului. Din nou, refuză să plătească taxa pentru traversarea cu barca a Bosforului, folosind în schimb o roabă împinsă pe deasupra apei, pe o frânghie lungă de 1300 de metri. Nunta are loc, spre bucura tuturor, iar partenerul olandez al lui Kéraban primește plăcuta veste că soția sa - despre care credea că murise - trăiește și vine să îl viziteze.
În jurul Mării Negre într-un secol al schimbărilor
Secolul al XIX-lea a fost un secol al schimbărilor geografice, istorice și tehnice. Congresul de la Viena din 1815 a redesenat harta Europei, pe care se vor desfășura o serie de revoluții în 1848. Imperiul otoman începe să se destrame (Grecia își obține independența între 1821-1827, la fel cum o vor face între 1877-1878 și România, Serbia și Muntenegru), iar unele țări se unesc sub aceleași granițe (Țara Românească și Moldova) în 1859, Bulgaria în 1885). Raportul de forțe între marile puteri europene se schimbă în urma campaniilor lui Napoleon, a Războiului Crimeei (1854-56) și a războiului franco-prusac (1870-71).

Romanul îi oferă lui Jules Verne prilejul de a prezenta o parte dintre aceste schimbări istorico-geografice prin intermediul unui periplu în jurul Mării Negre, în timpul căruia călătorii străbat teritoriile actualelor state Turcia, Bulgaria, România (cu Delta Dunării), Ucraina, Rusia și Georgia. În aceste zone, în ciuda schimbărilor petrecute la nivel politic, prezintă un contrast între zonele civilizate și cele în care mișună pirații și bandiții. Personajele negative ale romanului, Yanar și Scarpante, sunt reprezentative în acest sens, deși sunt destul de palide (prezența piraților în zonă este descrisă și într-un alt roman vernian, Pilotul de pe Dunăre, precum și în faimosul roman al lui Radu Tudoran Toate pânzele sus!).

În afara acestor schimbări, Europa a cunoscut și adevărate revoluții la nivel tehnologic, care au stat la baza întregii serii de Călătorii extraordinare a lui Jules Verne. În fapt, în 1883, William Whewell a inventat termenul "om de știință", iar contribuțiile unor oameni ca Charles Darwin, Louis Pasteur, Thomas Alva Edison, Karl Weierstrass, Michael Faraday și James Clerk Maxwell au schimbat radical concepțiile și stilul de viață al oamenilor.

Unii au salutat această revoluție industrială și tehnologică, în timp ce alții i s-au opus cu înverșunare. Eroul romanului, Kéraban, face parte din a doua categorie; el este încăpățânat și conservator (inclusiv în privința modei), respingând inovațiile "moderne" cum ar fi căile ferate, vapoarele și telegraful. Mai mult, el este foarte popular în rândul cetățenilor tocmai din cauza acțiunilor sale de revoltă îndreptate împotriva schimbării (cum ar fi și cea realizată pe plan fiscal, care îl determină să pornească în îndrăzneața sa călătorie).

La polul opus se află partenerul său olandez, Mijnheer Jan Van Mitten, un om manierat al cărui slujitor credincios, Bruno, care îngrijorat în primul rând de greutatea sa, considerând că în Țările de Jos statutul social depinde de greutatea corporală (scăderea în greutate datorată stresului călătoriei îl determină chiar să-și îndemne stăpânul să se despartă de Kéraban).
Adaptări
în anii '80, compania Electrecord din România a lansat teatrul radiofonic pe disc dublu de vinil Pariul Mării Negre, o adaptare foarte liberă după roman[3] realizată de Anda Boldur.
În 1996, romanul a fost ecranizat într-un film de animație realizat în coproducție de Germania și China, în regia lui Manfred Durniok și Zu Hao Hong

Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/K%C3%A9raban_%C3%8Enc%C4%83p%C4%83%C8%9B%C3%A2natul
 

Semafor

Well-Known Member
#29
Fragmente din roman cu referire la calea ferata din acea perioada:

Kéraban Încăpățânatul

V
.............................................................................................
Dacă ar fi întrebuinţat mijloace de transport rapide, precum cele oferite de diverse porţiuni de cale ferată, ar fi fost uşor să cîştige timp şi să scurteze lungimea călătoriei (anul 1882). De pildă de la Constantinopol trenul merge la Adrianopol şi printr-un ambranşament la Jambol. Mai la nord există o linie de la Varna la Rusciuk care se racordează la reţeaua de căi ferate din România şi acestea îşi prelungesc astfel itinerariul prin Rusia meridională pînă la lanţul Munţilor Caucaz: Iaşi, Chişinău, Harkov, Taganrog, Nahicevan. În fine, un tronson de la Tiflis la Poti, ajunge pînă la litoralul Mării Negre. După aceea, într-adevăr prin Turcia asiatică nu se mai găseşte nici un fel de cale ferată pînă la Brusa, dar de acolo un ultim tronson merge pînă la Scutari.
.....................................................................................................................
VI
..........................................................................................................................
Ieşind pe poarta Yeni, poştalionul o luă pe drumul de la Constantinopol la Şumla, de unde se detaşează o bifurcaţie spre Adrianopol prin Kirk-Kilisse. Acest drum se întinde paralel cu linia ferată şi chiar întîlneşte, în diverse puncte, trenul care duce la Adrianopol (această a doua capitală a Turciei europene) la Istanbul.
Tocmai în clipa cînd diligenţa mergea de-a lungul căii ferate, trecu trenul. Un călător scoase capul pe fereastra vagonului şi putu să vadă vehiculul domnului Keraban tras cu rapiditate de vigurosul său atelaj. Acest călător nu era altul decît căpitanul maltez, Yarhud în drum spre Odessa, unde datorită vitezei trenurilor, va ajunge cu mult înaintea neguţătorului de tutun.
Van Mitten nu se putu stăpîni să-i arate prietenului său trenul alergînd cu toată iuţeala. Domnul Keraban, după obiceiul său, ridică din umeri.
- Ei! Prietene Keraban, cu trenul ajungi repede ! zise Van Mitten.
- Dacă ajungi ! răspunse domnul Keraban.
.........................................................................................................................
De fapt, acest fel de istm care leagă peninsula mică de întreaga Peninsulă Balcanică, se mărgineşte cu porţiunea de provincie situată între Cernavodă şi Constanţa, unde pe o linie scurtă de 15-16 leghe circulă un tren cu plecarea de la Cernavodă.
..............................................................................................................
A doua zi, dis-de-dimineaţă, poştalionul cu caii schimbaţi alerga spre Karasu, un fel de vastă pîlnie, a cărui apă, alimentată de surse din adîncuri se varsă în Dunăre cînd nivelul acesteia e scăzut. Străbătură 24 de leghe în 12 de ore şi pe la 8 seara se opriră în faţa liniei Constanţa –Cernavodă, înaintea staţiei Medgidia, un oraş nou-nouţ de 20 de mii de locuitori şi care promite să aibă în curînd o populaţie mai densă. Acolo, domnul Keraban nu putu trece numai decît calea ferată pentru a poposi la hanul unde voia să-şi petreacă noaptea. Linia era ocupată de un tren şi au trebuit să aştepte peste un sfert de ceas ca drumul să fie liber. De aici plîngeri şi proteste împotriva administraţiei căilor ferate care crede că totul îi este permis, nu numai să-i strivească pe călătorii în stare să facă prostia să urce în vehiculele ei, dar îi şi întîrzie pe cei care refuză să ia loc în asemenea mijloace de transport.
- În orice caz, îi zise lui Van Mitten, mie nu mi se va întîmpla niciodată să fiu victima unui accident de cale ferată.
- Nu se ştie ! răspunse neprevăzător, vrednicul olandez.
- Cel puţin eu ştiu sigur ! rosti destul de tăios domnul Keraban, curmînd orice discuţie.
În fine, trenul părăsi staţia Medgidia, bariera se ridică, diligenţa îşi urmă drumul şi călătorii se odihniră într-un han destul de bun din oraşul al cărui nume fusese ales în cinstea sultanului Abdul –Medjid.
............................................................................................................................

XII
- Foarte bine, unchiule, deoarece important e să mergem repede. Dar îndată ajunşi la Nicolaiev nu crezi că am putea fi, în doar cîteva zile, în ţinuturile Caucazului ?
- Cum ?
- Cu trenul, care prin Alexandrov (azi Melitopol) şi Rostov ne face să parcurgem o treime din călătorie.
- Pe calea ferată ? strigă Keraban.
În acel moment, Van Mitten îi dădu uşor cu cotul tînărului său tovarăş de drum: „N-are rost ! îi şopti. Vorbeşti degeaba !... Nu suferă trenurile !”
.........................................................................................................................
- Pe calea ferată, nu-i aşa ?... zise.
- Da, unchiule.
- Şi vrei ca eu, Keraban să consimt ?
- Mi se pare că ...
- Vrei ca eu, Keraban, să mă las tras ca un idiot de o maşină cu aburi.
- După ce vei fi încercat...
- Ahmet, e limpede că nu te gîndeşti cu adevărat la ce îndrăzneşti să-mi spui !
- Dar, unchiule !
- Spun că nu te gîndeşti de vreme ce-ţi permiţi să formulezi o atare propunere.
- Te asigur, unchiule, că în vagoane...
- Vagoane ?... repetă Keraban.
- Da...vagoane care alunecă pe şine...
- Şine ? făcu Keraban la fel de ironic. Ce grai vorbim, dacă nu te superi ?
- Graiul călătorilor moderni.
- Ia spune, nepoate, răspunse îndărătnicul, înfierbîntîndu-se, am eu aerul unui drumeţ modern ?
- Cînd eşti grăbit, unchiule...
..............................................................................................................................

XVI
........................................................................................................................
Există, desigur, un tren de la Rostov la Vladi-Cavkaz şi altul de la Tiflis la Poti, care puteau fi luate succesiv, deoarece cele două linii sînt despărţite de o distanţă de nici măcar o sută de verste; dar Ahmet fu destul de înţelept să se ferească de a propune acest mijloc de locomoţie după proasta primire făcută de unchiul său sugestiei de a călători pe calea ferată de la Taurida la Chersones.
..........................................................................................................................
XVII
......................................................................................................................
O oră mai tîrziu, călătorii se opreau în faţa căii ferate Poti-Tiflis, într-un loc unde şoseaua taie linia, o verstă de Sakario. Acolo se deschide un pasaj de nivel pe care trebuiau să-l treacă neapărat dacă voiau, scurtînd drumul, să ajungă la Poti pe malul stîng al fluviului.
Caii se opriră deci înaintea barierei închise. Geamurile diligenţei fuseseră coborîte în aşa fel, încît domnul Keraban şi însoţitorii săi să poată vedea ce se petrece înaintea ochilor lor.
Surugiul începu prin a-l striga pe cantonier care însă nu se ivi numaidecît.
Keraban scoase capul pe geam.
- Oare blestemata asta de societate a căilor ferate, strigă el, ne va sili să ne pierdem iarăşi vremea ? De ce e închisă bariera pentru trăsuri ?
- Pentru că, fără îndoială, un tren va trece peste puţin timp.
- Şi de ce ar trece trenul ? întrebă Keraban.
Surugiul strigă mai departe fără nici un folos. Nimeni nu apărea la poarta căsuţei cantonierului
- Ah, am să-i sucesc gîtul ! strigă Keraban. Dacă nu vine, voi şti să deschid eu singur bariera !
- Fii puţin mai calm, unchiule, zise Ahmet, trăgîndu-l înapoi pe Keraban care se pregătea să coboare.
- Să fiu calm ?
- Da, uite-l pe cantonier.
Într-adevăr cantonierul, ieşind din căsuţă, se îndreptă liniştit spre atelaj.
- Putem trece, da sau nu ? întrebă Keraban cu un glas tăios.
- Puteţi, răspunse cantonierul. Trenul spre Poti nu va sosi decît peste zece minute.
- Atunci ridică bariera şi nu mai întîrzia fără rost ! Sîntem grăbiţi !
- Mă duc s-o ridic, răspunse cantonierul şi se duse întîi să dea la o parte bariera de cealaltă parte a căii ferate, apoi se-ntoarse să manevreze pe cea în faţa căreia se oprise atelajul, dar toate le îndeplinea tacticos ca cineva care n-are pentru pretenţiile călătorilor decît o deplină nepăsare.
Domnul Keraban clocotea de nerăbdare.
În sfîrşit, trecerea fu liberă din toate părţile şi diligenţa începu să treacă peste calea ferată.
În această clipă, din direcţia opusă, se ivi un alt grup de călători. Un turc, pe un armăsar minunat, urmat de patru călăreţi care alcătuiau o escortă, se pregăteau să treacă şi ei.
....................................................................................................................
În clipa în care atelajul ajunsese în mijlocul pasajului de nivel, sosiră acolo şi călăreţii. Dar trecerea fiind îngustă nu permitea diligenţei şi grupului călare să înainteze în acelaşi timp; trebuia să dea înapoi ori omul cu escorta ori poştalionul. Şi atelajul şi călăreţii se opriră. Dar noul venit nu părea să aibă de gînd să-l lase pe domnul Keraban să treacă înaintea lui.
- Daţi-vă la o parte ! strigă Keraban călăreţilor, caii acestora vrînd parcă să-i înfrunte pe cei ai atelajului.
- Ba dumneata să te dai la o parte ! răspunse noul venit care părea hotărît să nu facă nici un pas înapoi.
- Eu am ajuns primul !
- Ei bine, ai să treci al doilea !
- N-am să te las !
- Nici eu !
Luînd-o pe calea asta, discuţia ameninţa să degenereze în ceartă.
- Unchiule, zise Ahmet, ce importanţă are ...
- Ba are, nepoate !
- Prietene ! interveni Van Mitten.
- Lăsaţi-mă în pace ! le spuse Keraban cu un glas care-l ţintui pe olandez în colţul său.
Cantonierul le striga între timp:
- Grăbiţi-vă, grăbiţi-vă ! trenul spre Poti va veni fără întîrziere ! Grăbiţi-vă !
Dar domnul Keraban se făcea că nu-l aude. După ce deschise portiera diligenţei, coborîse urmat de Ahmet şi Van Mitten, iar Bruno şi Nizib se repeziră şi ei afară.
Domnul Keraban se duse drept spre călăreţ şi, luîndu-i calul de căpăstru, îl întrebă cu o mînie nestăpînită:
- Vrei să mă laşi să trec ?
- Nu !
- O să vedem noi !
- Adică ?
- Nu-l cunoşti pe domnul Keraban !
- Nici dumneata pe domnul Saffar.
........................................................................................................................
Atunci Van Mitten, înţelegînd că nimic nu-l va face pe Keraban să cedeze, se pregăti să-i vină în ajutor.
- Haide, treceţi, treceţi odată ! repeta cantonierul. Treceţi. Soseşte trenul !
Se auzea, într-adevăr, şuieratul locomotivei care nu se zărea încă din pricina cotului pe care-l făcea linia.
- În lături ! strigă Keraban.
- În lături ! strigă Saffar.
În acea clipă, şuieratul locomotivei se auzi mai tare. Cantonierul îngrozit, flutură fanionul pentru a opri trenul... Dar era prea tîrziu... trenul depăşise curba...
Domnul Saffar, văzînd că nu mai are timp să treacă peste calea ferată, dădu iute înapoi. Bruno şi Nizib săriră de o parte şi de alta a liniei. Ahmet şi Van Mitten îl apucară pe Keraban şi-l traseră peste şine, în vreme ce surugiul dînd bice cailor, îi urmî dincolo de barieră.
Trenul trecu cu viteza unui expres şi lovi partea din spate a diligenţei care nu putuse fi ferită, o făcu bucăţi şi dispăru fără ca pasagerii să fi simţit măcar ciocnirea cu acest mic obstacol. Domnul Keraban, ieşindu-şi din fire, vru să se năpustească asupra adversarului său; dar acesta, îndemnîndu-şi calul, trecu peste calea ferată dispreţuitor, fără să-i arunce o singură privire şi, urmat de cei patru călăreţi, o luă la galop pe şoseaua ce se întindea pe malul drept al fluviului. Peste cîteva clipe se pierdu în zare.
- Laşul ! Ticălosul ! strigă Keraban pe care Van Mitten îl ţinea să nu se repeadă după domnul Saffar, dar îmi iese el vreodată în cale...
- Da, dar pînă atunci nu mai avem diligenţă, rosti Ahmet, privind la rămăşiţele de nerecunoscut ale poştalionului, aruncate în afara liniei.
- Fie, nepoate, fie ! Dar cel puţin am trecut primul. În vorbele astea îl recunoşteai pe Keraban sută la sută.
În acel moment se apropiară cîţiva cazaci, dintre cei însărcinaţi cu supravegherea drumurilor. Văzuseră tot ce se-ntîmplase la barieră. Prima lor pornire fu să-l înhaţe pe domnul Keraban. Keraban, fireşte, protestă, nepotul lui interveni fără succes, cel mai încăpăţînat dintre oameni rezistă cu violenţă şi, după o contravenţie la regulamentul poliţiei căilor ferate, era în primejdie să-şi înrăutăţească situaţia împotrivindu-se ordinelor autorităţii. Pînă la urmă, în culmea furiei, fu dus la staţia Sakario, în timp ce Ahmet, Van Mitten, Bruno şi Nizib rămaseră năuciţi în faţa diligenţei stricate.
- Frumoasă treabă ! zise olandezul.
- Şi unchiul ! adăugă Ahmet. Nu putem să-l părăsim.
Douăzeci de minute mai tîrziu, trenul de Tiflis mergînd spre Poti trecu prin faţa lor. Îşi îndreptară privirile spre el. La fereastra unui compartiment, se ivi capul domnului Keraban cu părul vîlvoi, roşu de mînie, cu ochii injectaţi, la fel de furios că a fost arestat cît şi pentru că prima oară în viaţă a fost obligat să meargă cu trenul.
..............................................................................................................

Jules Verne – Claudius Bombarnac * Keraban Încăpăţînatul - editura Ion Creangă –Bucureşti 1989
 

Semafor

Well-Known Member
#30
Cateva imagini din roman:

https://i.pinimg.com/236x/38/82/10/3882106c9bd99ae78212c29de5ce1056--jules-verne-th-century.jpg

https://i.pinimg.com/originals/49/22/d3/4922d3bfabe5c1cdca0f77db41a1e3a5.jpg

https://i.pinimg.com/236x/1f/ba/7d/1fba7dc18d5ba5b1781dccea73cef2ba.jpg
 

Semafor

Well-Known Member
#31
Mihail Strogoff

Mihail Strogoff (în franceză Michel Strogoff) este un roman de Jules Verne, apărut între 1 ianuarie și 15 decembrie 1876 în Magasin d'Éducation et de Récréation, scris special pentru vizita țarului la Paris. Cartea a primit aprobarea autorităților ruse înaintea publicării. Pentru elaborarea romanului, Jules Verne a cerut sfatul scriitorului Ivan Turghenev, al cărui editor era tot Hetzel.

Povestea
Acțiunea romanului are loc în secolul al XIX-lea în Imperiul Rus condus de țarul Alexandru al II-lea. În timpul unei invazii a tătarilor în Siberia, acesta trimite un curier către Irkutsk la fratele său, Marele Duce, pentru a-l sfătui să se ferească de trădătorul Ivan Ogareff, care vrea să predea orașul invadatorilor.
Curierul, pe nume Mihail Strogoff, pornește din Moscova incognito, sub numele Nicolas Korpanoff. Pe drum, el se întâlnește cu Nadia, o livoneză care merge la Irkutsk pentru a se alătura tatălui ei, exilat acolo, și cu doi reporteri: francezul Alcide Jolivet și englezul Harry Blount. Trecând prin Omsk, orașul în care trăiește mama lui, Mihail este recunoscut de aceasta, fiind demascat în fața trădătorului Ogareff.
Făcut prizonier, el este orbit cu fierul roșu, iar scrisoarea din partea țarului îi este luată de către Ogareff, care merge la Marele Duce și se dă drept Mihail Strogoff, curierul țarului. Nadia îi rămâne fidelă lui Mihail, ajutându-l să își continue drumul spre Irkutsk, unde ajung chiar în momentul în care tătarii se pregătesc de asediu, profitând de trădarea lui Ogareff care, după ce câștigă încrederea Marelui Duce, șubrezește apărarea cetății. Mihail îl ucide pe trădător, dovedind că nu orbise în realitate, apoi se căsătorește cu Nadia, al cărei tată este grațiat de Duce în urma actelor de vitejie.
Sursele de informare
Sursele din care Verne a aflat informațiile extrem de precise legate de Siberia contemporană estică constituie obiectul unor controverse. O versiune populară face legătura cu întâlnirea pe care autorul a avut-o cu anarhistul Piotr Kropotkin, însă Kropotkin a sosit în Franța după publicarea romanului.[4] Altă sursă, mai plauzibilă, o poate constitui omul de afaceri siberian Mihail Sidorov, care și-a prezentat colecția de resurse naturale - incluzând mostre de petrol și șisturi bituminoase din regiunea Uhta - și de fotografii de la exploatările petroliere din Uhta în cadrul Expoziției Mondiale din 1873, care a avut loc la Viena și unde s-ar fi putut întâlni cu Verne.[4] Depozite reale de petrol există în regiunea lacului Baikal, ele fiind descoperite pentru prima dată în 1902 în bazinul râului Barguzin și în delta râului Selenga,[5] fără însă a atinge dimensiunile comerciale descrise de Verne.

În timp ce descrierea fizică a Siberiei este conformă cu realitatea, rebeliunea tătară care apare în roman este fictivă și destul de puțin plauzibilă. Războaiele cu tătarii și mongolii au constituit un element important al istoriei medievale ruse, dar rușii s-au impus înainte de începutul secolului al XIX-lea și niciun han tătar din perioada desfășurării narațiunii nu se afla în poziția care să îi permită o acțiune de genul celei atribuite lui Feofar. Descrierea tătarilor de la sfârșitul secolului al XIX-lea ca fiind capabili să lupte de la egal la egal cu rușii reprezintă o dovadă de anacronism.
Teme abordate în cadrul romanului
Parcurgerea teritoriului Rusiei țariste de la vest la est și descrierea geografiei și istoriei locurilor în cadrul unor reportaje (similar situației din romanul Claudius Bombarnac, care a ales un alt traseu pentru această călătorie)
Patriotismul (temă prezentă și în 20.000 de leghe sub mări și, mai ales, în Mathias Sandorf)
Legăturile strânse între membrii familiei, mergând până la sacrificiu de sine (temă întâlnită în mai multe opere verniene, cu precădere în Copiii căpitanului Grant, César Cascabel și Uimitoarea aventură a misiunii Barsac)
Adaptări
1926 - Michael Strogoff, film mut american cu secvențe Technicolor
1975 - Michael Strogoff: Der Kurier des Zaren, dramă germană de televiziune în 4 părți, produsă de ZDF, cu Raimund Harmstorf
1999 - The Courier Of The Czar
Traduceri în limba română
perioada interbelică – Mihail Strogoff – Dela Moskova la Irkutsk (2 vol.), Ed. Cugetarea, traducere Ion Pas și Sarina Cassvan, 250 pag.
1994 – Mihail Strogoff, Ed. Junior, 308 pag., ISBN 973-96267-8-5
2004 – Mihail Strogov, Ed. Corint, traducere Constantin Ion Boeru, 384 pag., ISBN 973-653-551-7
2005 – Mihail Strogov, Ed. Lucman, 288 pag., ISBN 973-723-101-5
2009 – Mihail Strogof, Ed. Artemis și Semne
2010 – Mihail Strogoff, Ed. ErcPress, colecția „Jules Verne”, nr. 8, traducere Ion Pas și Sarina Cassvan, 304 pag., ISBN 978-606-602-034-3
Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Mihail_Strogoff
 

Semafor

Well-Known Member
#32
Pasajele din roman referitoare la căile ferate:


Mihail Strogoff
...........................................................................................................................................
De la Moscova la Nijni-Novgorod
Distanţa pe care Mihail Strogoff  trebuia s-o străbată între Moscova şi Irkutsk era de cinci mii două sute de verste (5523 km).
......................................................................................................................
Aşadar, în dimineaţa de 16 iulie, îmbrăcat ca simplu mujic, cu un sac de călătorie pe spate, cu cizme în picioare, cu tunica strînsă la mijloc şi pantaloni largi, Mihail Strogoff se îndreptă spre gară să ia primul tren.
........................................................................................................................
În gara Moscova erau o mulţime de călători. Mai toate gările din Rusia sunt locuri de întîlnire ale populaţiei, aşa se explică de ce mulţimea e compusă mai mult din cei care privesc decît din cei care pleacă.
Trenul în care se urcă Mihail Strogoff trebuia să-l lase la Nijni-Novgorod, unde se sfârşea, în epoca aceea, linia de cale ferată care lega Moscova de St. Petersburg. Era o cale de patru sute de verste (426 km) iar trenul avea s-o străbată în zece ore.
.........................................................................................................................
Urcat în vagon, Mihail Strogoff se întinde în colţul său, ca un burghez cumsecade căruia nu-i pasă de nimic şi caută să-şi omoare timpul dormind.
......................................................................................................................
Dar în compartimentul în care se afla Mihail Strogoff nimeni nu putea să bănuiască prezenţa unui militar şi curierul ţarului nu era omul care să se trădeze.
........................................................................................................................
Dacă în acel compartiment discuţiile nu ocoleau subiectul zilei, cu atât mai mult nu-l ocoleau în celelalte.
.......................................................................................................................
Ceea ce şi spuse, pe bună dreptate, un călător dintr-un vagon din capătul trenului. Acest călător, desigur un străin, privea totul cu ochi cercetători şi punea zeci de întrebări, la care i se dădeau răspunsuri în doi peri.La momentul potrivit punea o nouă întrebare asupra celor mai neînsemnate localităţi pe care le vedea în goana trenului aplecat deasupra ferestrei, câţi locuitori are, cu ce se îndeletnicesc, câţi se nasc şi mor pe an... Toate acestea le scria într-un carnet supraîncărcat cu asemenea note. Era corespondentul Alcide Jolivet care punea întrebări în dorinţa de a găsi ceva de seamă pentru verişoara lui.
Din nenorocire, era luat drept spion şi nimeni nu-i dădea explicaţii lămurite asupra evenimentelor zilei. Văzând că nu poate afla nimic cu privire la invazie, scrise în carnet: „Călătorii sunt de o discreţie absolută. În ceea ce priveşte politica, foarte severi şi temători”.
Şi în timp ce Alcide Jolivet ţşi nota impresiile de călătorie, confratele său se afla în acelaşi tren, călătorind în acelaşi scop, făcea acelaşi lucru ca şi francezul.
Nu se întâlniseră în gara Moscova şi nici unul nu ştia de existenţa celuilalt în tren şi nici de scopul călătoriei care era acela de a vizita teatrul de război.
Spre deosebire de confratele său, Blount, vorbind puţin şi ascultând mult, nu deşteptase bănuieli în ochii vecinilor. De aceea, ei vorbeau deschis în faţa lui şi mergeau chiar dincolo de prudenţa obişnuită.
............................................................................................................................
Cititorii lui Daily Telegraph erau deci tot atât de bine informaţi ca şi „verişoara” lui Alcide Jolivet.
Hary Blount, aşezat pe stânga sensului de mers, nu văzuse decât o parte a ţinutului, destul de accidentat, şi-şi notă, cu o îndrăzneală britanică: „Ţară muntoasă între Moscova şi Vladimir”.
..............................................................................................................................
La staţia Vladimir, trenul se opri câteva minute care fură de ajuns corespondentului Daily Telegraph să-şi facă o idee completă de situaţia morală şi materială a fostei capitale ruse.
...........................................................................................................................
Cu douăsprezece verste înainte de a ajunge la Nijni-Novgorod, la o curbă a drumului de fier, trenul căpătă o zguduitură violentă. Călători speriaţi, ţipete, învălmăşeală, dezordine generală în vagoane, acesta fu efectul  pe care-l produse accidentul. Înainte ca trenul să se fi oprit, călătorii se îmbrânceau, vrând să părăsească vagoanele.
............................................................................................................................
O ruptură a legăturii vagoanelor de bagaje produsese zguduitura, dar nu lipsise mult ca trenul să sară de pe linie. Odată îndreptată defecţiunea, trenul se puse în mişcare, şi la opt şi jumătate seara, se opri în gara Nijni-Novgorod. Întârzierea nu era decât de o oră.
Înainte de a coborî din tren, călătorii fură opriţi de un inspector de poliţie care-i cercetă.
..............................................................................................................................
Inspecţia odată terminată, uşile vagoanelor fură date în lături,  şi, înainte ca Strogoff să poată face o mişcare spre dânsa, tânăra, coborând cea dintâi, dispăru în mulţimea ce se îmbulzea la rampa gării.
.....................................................................................................................

Mihail Strogoff –editura Junior – Bucureşti, 1994

Câteva ilustraţii din roman:

You do not have permission to view link Autentificare sau înregistrare acum


You do not have permission to view link Autentificare sau înregistrare acum


https://i.pinimg.com/736x/6b/25/d8/6b25d869c578be5aebd4507893a97512--michel-strogoff-domaine-public.jpg

https://i.pinimg.com/originals/ba/60/b9/ba60b94cee6c7e19495585e0d1e48b2f.jpg

http://l7.alamy.com/zooms/b0fc349ac5b6488e83aab3dfc1a78b89/jules-verne-michael-strogoff-from-moscow-to-irkutsk-illustration-cw63cp.jpg

https://i.pinimg.com/736x/47/c4/ab/47c4abb85c6aa39f3cc979b4d3b2a532--michel-strogoff-domaine-public.jpg
 

Semafor

Well-Known Member
#34
Un alt scriitor important care a descris in romanele sale calea ferata a fost Karl May, care dupa unele biografii a participat la lucrari topografice pentru construirea unei cai ferate in Statele Unite. Romanul in care descrie unele intamplari petrecute la caile ferate americane a fost Winnetou.

Dar cine a fost Karl May ?

Karl May
Karl Friedrich May (sau mai corect Carl Friedrich May) (n. 25 februarie 1842 la Ernstthal, d. 30 martie 1912 la Radebeul) a fost, timp de decenii, unul dintre scriitorii germani cei mai productivi și mai citiți, fiind cunoscut pentru romanele sale de aventuri. Mai cunoscute sunt romanele sale cu povestiri de călătorie din orient sau de pe pe teritoriul SUA și al Mexicului. O mare parte din operele sale au fost ecranizate, sau adaptate pentru piese de teatru.

Karl May provine dintr-o familie săracă de țesători, fiind al cincilea fiu dintr-o familie cu 14 copii, din care nouă mor la câteva luni după naștere. În anul 1844, probabil dintr-o carență de vitamina A, copilul contracterază o hemeralopie,[2] boală care, cu timpul, se va înrăutăți, ajungând, după spusele scriitorului la o „orbire funcțională”, care va fi tratată cu succes la vârsta de cinci ani.


Casa în care s-a născut Karl May
Fiind un tânăr plin de fantezie, este sprijinit încă din școală să urmeze un curs privat de muzică. Din anul 1856 studiază la seminarul pedagogic din Waldenburg (Saxonia), de unde este exmatriculat în anul 1859, din cauza sustragerii (furtului) a șase lumânări. În urma iertării păcatului său, i se admite urmarea cursului de la seminarul pedagogic din „Plauen” (Saxonia), curs pe care este nevoit să-l părăsească definiv după câteva zile, fiind reclamat că ar fi sustras ceasul de buzunar al unui coleg, fiindu-i interzis de a mai urma un seminar.

În următorii doi ani duce o viață grea, din punct de vedere financiar, străduindu-se să-și câștige existența pe căi legale. Astfel, el va acorda consultații private, va scrie narațiuni, va compune unele piese muzicale și va recita (declama) poezii.

Aceste ocupații nu i-au asigurat nevoile existențiale. Ca urmare, a fost nevoit să recurgă la furturi, înșelăciuni, prezentându-se ca o persoană de vază, ceea ce face să fie urmărit de poliție. În anul 1865 este condamnat la 4 ani de detenție și a fost pus să lucreze în „casa săracilor”. După obținerea libertății, eșuează toate încercările sale de a-și câștiga existența pe o cale cinstită, fiind nevoit din nou să recurgă la furt și înșelătorii, de multe ori eforturile mari erau răsplătite cu o pradă de valoare mică.

În 1870 este arestat în Niederalgersdorf, Boemia pentru vagabondaj și după identificarea lui predat autorităților din Saxonia, unde va sta între anii 1870 și 1874 în penitenciarul din Waldheim. În anul 1874, când se poate întoarce în casa părintească, începe să scrie în noiembrie „Die Rose von Ernstthal” (Trandafirul din Ernstthal). În anul 1879 primește o ofertă de la un cotidian catolic din Regensburg de a-și publica povestirile sale mai întâi la ei.

Cinci ani mai târziu, în 1879, la Stollberg (Saxonia) este arestat timp de 5 zile pentru încercarea de înșelare a autorităților, prin declararea unei identități false. După căsătoria cu Emma Pollmer, în anul 1880, începe o viață normală, scriind cărțile care i-au adus succesul.

Karl May începe în anul 1880 cu povestirile din "Orientzyklus" (Ciclul Orient) ce durează, cu mici întreruperi, până în anul 1888. În paralel, scrie și pentru alte ziare cotidiene, în afară de cel din Regensburg, folosind pseudonime diferite, pentru ca textele sale să fie onorate de mai multe ori. Până la moartea sa, a scris peste o sută de povestiri seriale în diferite cotidiene ca „Deutschen Hausschatz”, „Der Gute Kamerad”, „Kolportage”, până ce va întâlni în 1892 pe editorul „Friedrich Ernst Fehsenfeld” (1853-1933) care îi propune prezentarea narațiunilor sale în cărți. Astfel va apare „Karl May’s Gesammelte Reiseromane” (Culegerea de romane de călătorie a lui Karl May), încununată de succes. Printre cele mai renumite volume se numără „Old-Shatterhand-Legende“ (Legenda lui Old-Shatterhand) unde apare figura „indianului apaș Winnetou”.

În anii următori, autorul primește nenumărate scrisori de la cititori și începe o serie de călătorii, încheind contracte în Germania și Austria. Devenind tot mai popular, scriitorul se mută în „Villa Shatterhand“ din Radebeul (Saxonia), în care astăzi funcționează „Muzeul Karl May”.

În anii 1899/1900, scriitorul întreprinde călătorii în Orient, unde o cunoaște pe Klara Plöhn, ajungând până în Sumatra, unde a scris un jurnal de călătorie, din care s-au păstrat numai fragmente la Klara, a doua soție a lui May. În ultimii ani de viață, scriitorul are faze de depresiuni nervoase și halucinații.

La data de 9 decembrie 1902 Karl May primește la „Universitas Germana-Americana” din Chicago titlul de „Doctor honoris causa” pentru operele din seria de povestiri „Im Reiche des Silbernen Löwen”, scriitorul fiind bănuit de istoricul literar „Cristian Heermann” că ar fi organizat această înscenare prin soția sa Klara Plöhn. Aceasta polemică, procesele și problemele familiare (moartea soției) ar fi dus la data de 30 martie 1912 la o moarte prematură a scriitorului, cauzată de o „Herzparalyse, akute Bronchitis, Asthma“ (paralizie cardiacă cu o bronșită acută astmatică).

Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Karl_May
 

Semafor

Well-Known Member
#35
Iata si rezumatul romanului:

Winnetou
Winnetou este un erou nativ american, fictiv ce apare în mai multe romane scrise de Karl May (1842-1912, unul dintre cel mai bine cotați autori germani ai tuturor timpurilor, cu aproape 200 de milioane de exemplare ale cărților sale vândute în întreaga lume), dintre care cele mai cunoscute sunt volumele trilogiei Winnetou. Narațiunea romanelor este la persoana întâi, din prisma lui Old Shatterhand, care îl întâlnește pe Winnetou în urma unui conflict dramatic inițial. Ulterior, între Old Shatterhand și apașul Winnetou se stabilește o prietenie trainică; cu multe ocazii, cei doi dau dovadă de abilități de luptă deosebite, însă și de compasiune față de oameni, portretizând credința în bunătatea intrinsec umană, constant amenințată de inamicii răuvoitori.

Un rol important îl joacă sentimentele și valorile non-dogmatice creștine, astfel că eroii lui Karl May sunt de multe ori descriși ca americani de origine germană.

Winnetou a devenit șef de trib al apașilor Mescalero (și apoi al tuturor apașilor, după uciderea tatălui său Intschu-Tschuna și a surorii sale Nscho-Tschi de banditul Santer). Calul lui Winnetou purta numele de Iltschi ("Vânt"), iar arma utilizată de erou era o pușcă faimoasă denumită Arma de argint, o pușcă cu țeava dublă, decorată cu ținte din argint. După ce Old Shatterhand a devenit fratele de sânge al lui Winnetou, a primit în dar calul Hatatitla ("Fulger"), fratele lui Iltschi. Aceștia pornesc împreună pe urmele banditului Santer pentru a se răzbuna, dar vor fi împiedicați de mai multe ori de aliații acestuia: indienii Kiowa.

Romanele din seria Winnetou simbolizează, într-o anumită măsură, dorința romantică pentru o viață simplă, în stransă legătură cu natura. De fapt, popularitatea seriilor se datorează în mare parte abilității povestirilor de a încorpora multe din idealurile europenilor privind un mediu cât mai aproape de natură.

Eroii lui Karl May sunt arhetipuri ale culturii germane și au avut de fapt puțin de-a face cu adevăratele culturi nativ americane. "Winnetou este nobil pentru că însumează aspectele superioare ale unei culturi nativ americane altminteri "decadente" și trăsăturile romantice ale civilizației germane prin viziunea proprie a autorului însuși, adoptate în mod natural. Cu scurtă vreme înaintea morții sale, apașul Winnetou cere să îi fie cântat un cantec religios."

„Winnetou este prototipul indianului curat sufletește și trupește, un suflet nobil ca de cavaler medieval; cel mai viteaz; cel mai vestit și cel mai drept războinic indian.” Așa își caracterizează Karl May îndrăgitul personaj.

Sursa : https://ro.wikipedia.org/wiki/Winnetou
 

Semafor

Well-Known Member
#36
Iată şi biografia din colecţia - Biblioteca pentru toţi- editura Minerva, 1972 unde a apărut romanul Winnetou în cinci volume, în traducerea lui Eugen Frunză:

Karl May

Născut la 25 februarie 1842 –Hohenstein-Ernsthal-landul Saxonia
Prima călătorie în America de Nord 1862-1863.
Fochist pe vapor
Invăţător la copiii unei familii înstărite
Topograf –supraveghetor la căile ferate ajungând în Munţii Stâncoşi şi Parcul Naţional Yellowstone
Între 1868-1899 a călătorit prin Anglia, Franţa, Italia, Ungaria, Yugoslavia, Albania, Grecia, Turcia.
A doua călătorie în America de Nord 1869 când ajunge până în Mexic.
Trecând prin Elveţia şi Italia în 1870 intreprinde o călătorie de 5 luni în Africa.

În 1876 apare-romanul Winnetou.

Între 1899-1900 porneşte într-o călătorie în Orientul Mijlociu şi Orientul Îndepartat. Drumul lui trece prin Port Said, Cairo, Valea Nilului, apoi oraşele Beirut, Ierusalim, Damasc, Bagdad.Trece în Sudan ajungând până la Massua. Pleacă în India, Ceylon şi Sumatra. Întors la Port Said, face o călătorie cu soţia Clara May, la Assuan, apoi în Palestina, Iordania, Liban, Grecia şi Italia, ajungând în Germania în 1900.
Ultima călătorie în America împreună cu soţia. New York, Fluviul Hudson, Albany, Buffalo, Cascada Niagara, Toronto, lacurile Ontario si Erie.
Moare la 30 martie 1912.


Şi acum fragmente din roman cu subiect feroviar:

Un „ greenhorn”
.................................................................................................................................................................................

….Trebuie să plecaţi în vest. Am intervenit pentru asta la “Atlantic and Pacific Company” şi fără să bănuiţi aţi fost supus unui examen. L-aţi trecut cu bine. Iată angajamentul.
……………………………………………………………………………………
Abia după cină aflai ce trebuia să ştiu. Calea ferată avea să parcurgă distanţa de la Saint Louis prin Indian Teritory, New Mexico, Arizona şi California, pînă la coasta Pacificului. Se elaborase un plan de cercetare şi de măsurare în secţiuni aparte a acestui lung traseu. Secţiunea căreia fuseserăm repartizaţi eu si alţi trei experţi, sub conducerea unui inginer-şef, se afla între ţinutul de la izvoarele lui Rio Pecos şi cursul sudic al lui Canadian River. (pag.30,31) vol I.
…………………………………………………………………………………………………
Ne aflam către sfîrşitul superbei toamne nord-americane şi, de mai bine de trei luni, în plină activitate. Dar nu ne îndeplinisem încă sarcinile, în timp ce oamenii din celelalte sectoare se întorseseră în bună parte acasă. Întîrzierea noastră se datora următoarelor două împrejurări:
întîi de toate lucram într-o regiune foarte dificilă. Linia ferată trebuia să treacă prin prerii şi să urmeze cursul sudic al lui Canadian River; aşadar, direcţia ce ni se indicase ducea pînă la izvoarele fluviului şi pornea de la New Mexico peste văi şi trecători. Dar sectorul nostru se găsea între Canadian River şi New Mexico şi ne revenea nouă misiunea de a stabili pe teren direcţia prevazută. Pentru aceasta făceam drumuri lungi călare, cu nesfîrşita pierdere de vreme şi umblam mult pe jos, executînd măsuratori complicate. Toate acestea înainte de a putea trece la construcţia propriu-zisă. În plus regiunea era foarte primejdioasă, mişunau diferite triburi de indieni, kiowaşi,comanşi, apaşi, care nici nu voiau să audă de o cale ferată pe pămînturile lor. Trebuia să fim atenţi, să ne ferim, să fim în permanentă stare de alarmă, ceea ce, bineînţeles ne stînjenea mult activitatea şi încetinea ritmul.
Din pricina indienilor eram nevoiţi să renunţăm la vînat. Altminteri i-am fi pus pe urmele noastre.Ne procuram cele necesare transportîndu-le de la Santa Fe în care cu boi. Dar şi acest mijloc de aprovizionare era, din păcate, foarte nesigur. Ne vedeam adeseori obligaţi ca, în aşteptarea carelor, să întrerupem măsurătorile.
Alte greutăţi proveneau din însăşi competenţa grupului nostru. Am arătat că la Saint Louis, fusesem întîmpinat cît se poate de amical de inginerul-şef şi cei trei experţi. Primirea de care m-am bucurat atunci mă îndreptăţea să sper într-o conlucrare rodnică, dar mă aştepta o cruntă dezamăgire.
Colegii mei erau nişte veritabili yankey, care vedeau în mine un “greenhorn” şi un “dutshmann”, cuvînt rostit cu intenţie injurioasă, cum ai spune “ şoacăţ”. Urmăreau să cîştige bani fără să le pese prea mult dacă-şi îndeplinesc conştiincios datoria. Şi iată că eu, neamţul cinstit, le stăteam în cale. Simpatia ce mi-o arătasera la început mi-au retras-o cît se poate de repede. Cei drept, faptul nu mă demoraliza şi-mi vedeam de treabă. În scurt timp mi-am dat seama că nici cunoştinţele lor nu erau prea strălucite;îmi repartizau cele mai grele lucrări şi îşi făceau viaţa cît mai uşoară. Eu le acceptam. Totdeauna am fost de părere că omul e cu atît mai puternic, cu cît duce mai multe sarcini în spinare.
Mister Bancroft, inginerul-şef, era cel mai pregătit dintre toţi; din păcate îi plăcea prea mult rachiul.Sosiseră de la Santa Fe cîteva butoiaşe pline, şi de-atunci Bancroft se ocupa mai mult de alcool decît de instrumentele de măsurat. Se întîmpla uneori să zacă beat-turtă cîte o jumătate de zi pe pămîntul gol. Riggs, Marcy şi Wheeler, cei trei experţi, suportau, ca şi mine de altfel, o cîtime din costul băuturii şi, pentru a nu rămîne în pagubă, beau şi ei pe întrecute. Fireşte că nici aceşti gentlemeni nu se aflau totdeauna în cea mai bună formă. Cum eu nu consumam nici o picătura de rachiu, ajunsesem să duc greul muncii, pe cînd dumnealor beau cu schimbul şi dormeau ca să-şi alunge ameţeala. Dintre toţi, Wheller îmi era totuşi mai apropiat; avea măcar atît bun-simţ ca să recunoască eforturile pe care eu, fără a fi obligat, le depuneam în locul lor. E limpede că, în asemenea condiţii, lucrul suferea.
.................................................................................................................................................................................
(pag. 33,34,35 ) vol. I
Karl May – Winnetou-Editura Minerva, Bucureşti-1972
 

Semafor

Well-Known Member
#37
Old Firehand
.................................................................................................................
Peste câteva zile, mă aflam în preria Graval, unde îl aşteptai o săptămână pe Winnetou.
......................................................................................................
Ne aflam pe una din numeroasele coline care se înalţă în acea parte a preriei ca valurile unei mări împietrite. De sus, dominam cu privirea întregul peisaj.
Nici nu-mi potrivisem bine luneta la ochi, că şi zării la nord o o linie lungă, dreaptă, prelungindu-se în zare, dinspre răsărit până departe spre apus. Bucuros de descoperire, îi trecui luneta lui Winnetou. După ce privi câteva clipe, acesta scoase acel „ iuf!”,exclamaţie de surpriză sau mirare a indienilor.
- Ştie fratele meu ce drum e acela ? îl întrebai. Pe acolo nu cred să fi călcat nici bizoni, nici oameni roşii.
- Ştiu. Bizonul nu aleargă pe atâta întindere, iar omul roşu nu are cum să taie asemenea drum prin prerie. Drumul acesta este al calului de foc, pe care îl vom zări chiar astăzi.
Ridică din nou luneta, privind cu deosebit interes linia ferată pe care lentila o apropia vederii. Apoi pe neaşteptate, sărind din şa, îşi trase repede calul jos într-o adâncitură.
Desigur că n-o făcuse fără vreun motiv serios; de aceea îi urmai neîntârziat exemplul.
- Lângă drumul calului de foc se află nişte oameni roşii, mă lămuri Winnetou, Sunt ascunşi, dar am zărit un cal de-al lor.
.............................................................................................
- Ce crede fratele meu, ce gânduri vor fi având aceşti oameni ? îl întrebai pe Winnetou.
- Vor să distrugă drumul calului de foc, răspunse acesta.
- Aşa mi se pare şi mie. Mă strecor până la ei să iscodesc.
.........................................................................................................................................
- Iuf ! Fratele meu prea se vâră până sub nasul duşmanilor. Ăştia sunt poncaşi, cei mai curajoşi din neamul siucşilor, iar acolo iată-l pe Parranoh, căpetenia albă.
.................................................................................................................................
- Pesemne că-i un ticălos. Vrea să oprească în drum calul de foc, să-i jefuiaască şi să-i ucidă pe fraţii mei.
- Pe albi ? se miră Winnetou. Doar e şi dânsul de aceeaşi culoare ! Şi ce-ai de gând să faci ?
- Aştept să văd dacă dacă într-adevăr se apucă să strice drumul şi alerg înaintea calului de foc ca să-i previn pe călători.
Winnetou aprobă din cap. Pe atunci nu rareori se întâmpla ca bandiţii albi sau indieni să provoace deraieri pentru a jefui trenurile. Despre asemenea nelegiuiri am să mai pomenesc în aceste pagini.
.........................................................................................................................................
Plecă târâş, iar eu, evitând orice zgomot, mă îndreptai spre terasamentul căii ferate. Dură mult până să ajung acolo. Rostogolindu-mă, trecui dincolo de linie şi mă aşezai la pândă. Poncaşii erau foarte aproape. Lucrau de zor. Fapt extrem de rar : tocmai acolo, în mijlocul preriei, se găseau o mulţime de bolovani. Probabil că de aceea indienii îşi aleseră acest loc pentru aplicarea planului. Auzeam cum îngrămădesc bolovanii pe linie. Din icnelile şi opintelile lor, înţelegeam că e vorba de pietroaie mari, nu glumă.
Nu mai era nici o clipă de pierdut. După ce mă târâi de-a-ndoaselea o bucată de drum, mă sculai în picioare şi o pornii în goana mare îndărăt. Nu ştiam în ce punct al căii ferate ne aflam şi nici ora când urma să treacă trenul; bănuiam, totuşi, direcţia din care avea să vină. Oricum, dacă voiam să nu dau greş, trebuia să-mi asigur un avans important pentru a-l preveni pe mecanicul locomotivei.
.......................................................................................................................................
Ne înţeleserăm din câteva vorbe, apoi o luarăm călare spre răsărit, de-a lungul căii ferate. Fireşte că nu ne-ar fi stricat măcar un petic de lună, dar şi la lumina stelelor distingeam drumul cât de cât.
Călărim în întâmpinarea trenului mai bine de o jumătate de oră. Aşadar, dacă izbuteam să ne facem văzuţi de mecanic, primejdia deraierii nu mai era chiar atât de mare. Distanţa până la indieni era convenabilă. Aceştia nu mai puteau observa apariţia şi oprirea trenului, a cărui locomotivă americană, cu faruri puternice, străbătând şesul neted şi întins, se anunţa vederii încă de la câteva mile depărtare. Aşadar, lăsăm frâu liber cailor şi, tăcuţi, mai făcurăm încă o bucată de drum.
În sfârşit, mi se păru că a sosit momentul să ne oprim. Descălecarăm amândoi. După ce legarăm bine caii, făcurăm, un şomoiog de iarbă uscată, asemănând cu o torţă. Îl presărarăm cu pulbere, ca să se aprindă mai uşor şi ne puserăm pe aşteptat.
Lungiţi pe pături, pipăiam cu auzul tăcerea neagră, privind încordaţi în direcţia din care urma să sosească trenul.
În scurt timp – care ni se păru o veşnicie – o luminiţă, la început vizibilă, apoi din ce în ce mai clară, se ivi din adâncul nopţii. Pe urmă se auzi un huruit, amplificându-se treptat ca un tunet în rostogol.
Sosise clipa. Trenul se apropia, duduind şi luminând depărtările. Luai pistolul şi trăsei în şomoiogul de iarbă. Pulberea luă foc imediat şi torţa izbucni în flăcări. O agitam într-o mână ; cu cealată făceam semne de oprire.
Mecanicul trebuie să mă fi observat repede prin gemuleţul locomotivei, căci numaidecât răsună un şuier ascuţit, repetat şi aproape în aceeaşi clipă, frânele se puseră în funcţiune şi vagoanele împiedicate scrâşniră asurzitor trecând prin faţa noastră. Îi facui semn lui Winnetou să mă urmeze şi alergarăm după trenul care îşi încetinea mereu viteza.
În fine, trenul se opri. Fără ai lua în seamă pe călătorii care îşi iţeau capetele prin ferestre, fugii de-a lungul vagoanelor până la locomotivă, acoperindu-i farurile cu pătura pe care avusesem grijă să o iau cu mine. Totodată, strigai din răsputeri :
- Stingeţi peste tot !
Felinarele se stinseră imediat. Personalul liniei „Pacific” era alcătuit din oameni energici şi cu prezenţă de spirit.
- ’s death ! Fir-ar să fie ! se auzi de sus, de pe locomotivă. De ce-ai acoperit farurile, omule ? Sper că nu se întâmplă nimic grav pe traseu.
- Staţi aşa, pe întuneric, sir ! îl avertzai pe necunoscut. Nişte indieni vor să provoace deraierea trenului.
- Ei drăcie ! Dacă-i aşa, înseamnă că sunteţi tipul cel mai curajos din câţi au poposit prin aceste locuri blestemate !
Şi, sărind jos, îmi strânse mâna, de-mi veni să ţip de durere.
Cât ai clipi, ne trezirăm înconjuraţi de puţinii călători care populau trenul.
- Ce s-a întîmplat ? De ce aţi oprit ?
Le explicarăm în puţine cuvinte situaţia şi se stârni zarvă mare.
- Bine, foarte bine ! exclamă conductorul trenului. Chiar dacă tărăşenia asta ne cam încurcă treburile, avem, în schimb, prilejul să-i învăţăm minte pe bandiţi. Om fi noi puţini, dar în schimb suntem înarmaţi cumsecade. Ştiţi cumva numărul indienilor ?
- După aprecierea mea, cam treizeci de poncaşi.
- Well ! Atunci, ne batem cu plăcere. Dar ăla de colo cine-i ? Un roşu, pe onoarea mea !
Îşi duse repede mâna la pistol, gata să tragă în Winnetou care stătea mai la o parte, mândru şi netemător.
- Calmaţi-vă, sir ! E tovarăşul meu de vânătoare, care va fi foarte bucuros să-i cunoască pe vitejii călăreţi ai calului de foc !
- Aşa se mai schimbă situaţia. Chemaţi-l ! Cum îi spune ?
- Winnetou, căpetenia apaşilor.
- Winnetou ? se auzi un glas din spatele grupului ce ne înconjura şi un bărbat îşi croi drum spre noi. E aici Winnetou, marea căpetenie a apaşilor ?
Omul, cum desluşeam prin întuneric, avea o statură de gigant şi nu purta nici haine obişnuite, nici uniformă de feroviar, ci un costum vânătoresc de prerie. Se opri în faţa lui Winnetou şi-l întrebă cu vădită bucurie :
- Să fi uitat oare Winnetou cum arată şi cum vorbeşte prietenul său ?
- Iuf ! izbucni atunci tânărul şef indian. Chiar dac-au trecut multe luni de când ne-am întâlnit ultima oară, Winnetou nu l-a uitat pe Old Firehand, cel mai mare dintre vânătorii albi !
- Te cred, te cred frate ! Nici eu nu te-am uitat !
............................................................................................
- Old Firehand ! exclamă şi conductorul. De ce nu mi-aţi spus numele dumneavoastră când v-aţi urcat în tren ? V-aş fi oferit locul cel mai bun !
- Mulţumesc, sir, călătoresc şi aşa destul de comod. Dar să nu pierdem vremea. Mai bine să vedem ce-i de făcut în chestiunea cu indienii.
Toţi se adunară în jurul lui, ca şi când ar fi fost de la sine înţeles că dânsul, şi nimeni altul, avea să decidă – iar eu fui obligat să mai prezint odată toate amănuntele situaţiei.
- Sunteţi, aşadar prieten cu Winnetou ? mă întrebă în cele din urmă Old Firehand.
................................................................................................................
- Old Shatterhand , care doboară dintr-un pumn pe orice vrăjmaş, întregi Winnetou.
- Old Shatterhand ! Old Shatterhand ! repetară cu uimire cei din jur, zgâindu-se să-mi vadă mai bine faţa.
- Old Shatterhand ? se bucură conductorul. Ce întâlnire grozavă ! Old Firehand, Old Shatterhand şi Winnetou, tustrei laolată ! Cei mai renumiţi oameni ai Vestului, treimea invincibilă.
............................................................................................................................
- Aveţi perfectă dreptate, sir, declară şi conductorul. În cazul nostru, cruţarea ar echivala cu o crimă. Aşadar, ce plan aveţi ?
- Personalul trenului v-a rămâne pe loc. Sunteţi funcţionari, nu trebuie să vă amestecaţi în luptă. Ceilalţi gentlemeni îşi pot îngădui plăcerea de a lua parte la acţiune şi de a-i învăţa minte pe bandiţi că e puţin rentabil să se ocupe de jefuirea trenurilor. Ne furişăm până la ei şi-i atacăm fulgerător. Astfel, surpinşi şi îngroziţi, nici nu vor apuca să se apere. După ce-i fugărim de la linia ferată, la un semnal trenul se va pune în mişcare, dar încet, cu precauţie, pentru că nu se ştie dacă, între timp, vom fi fost în stare să înlăturăm toate obstacolele. Aşadar, cine merge cu noi ?
- Eu, eu, eu ! strigară toţi, în afară de feroviari. Numeni nu voia să rămână cu braţele încrucişate.
- Atunci, luaţi-vă armele şi haidem ! Trebuie să acţionăm rapid. Indienii ştiu, desigur, cu aproximaţie, când ar trebui să sosească trenul. Dacă mai întârziem, ar putea să cadă la bănuială.
..............................................................................................................................
Bătălia se sfărşise. Albii, care ne ajutaseră sau mai precis, nu ne ajutaseră la nimic, adunau cadavrele indienilor. Poncaşii scăpaţi teferi dispăruseră cărând cu ei pe răniţi.La linia ferată, lângă locul unde fuseseră îngrămădiţi bolovanii se zbuciumau acum două focuri mari, luminând împrejurimile şi slujind de semnal pentru personalul trenului.
Înaintând încet, trenul se apropia şi se opri apoi în faţa celor două semnale. Feroviarii săriră jos, interesându-se de rezultatele luptei. După ce aflară ce şi cum, se porniră pe laude la adresa noastră – lucru la care aş fi renunţat bucuros. Ba conductorul trenului ne făgădui chiar o menţiune specială în raportul pe care urma să-l prezinte administraţiei, adăugând şi că va avea grijă ca numele şi faptele noastre să ajungă cunoscute peste tot.
.......................................................................................................................
(pag. 214 -231) vol III.

Karl May – Winnetou-Editura Minerva, Bucureşti-1972
 

Semafor

Well-Known Member
#38
Pe marea linie ferată a vestului
..................................................................................................................................
Soarele încă nu coborâse după orizont, când observai departe, în stânga mea, o dungă prelungită deopotrivă spre vest ca şi spre est.
Să fi fost linia ferată ? Tot ce se poate.
Atunci mă cuprinse un sentiment ciudat, oarecum confuz, dar explicabil : după multă vreme, luam din nou contact cu civilizaţia. Nu aveam decât să fac un semn la apropierea unui tren, să mă urc într-un vagon şi să mă călătoresc fie spre apus, fie spre răsărit.
După ce priponii calul cu lasso-ul, mă apucai să caut vreascuri pentru foc. Mă apropiai astfelde un tufiş ce se afla chiar lângă rambleul liniei ferate. Aplecându-mă, după nişte crengi, dădui pe neaşteptate de un ciocan. Trebuie că unealta se va fi aflat acolo de puţină vreme, căci arăta ca nouă, fără urme de rugină. Fusese folosită deci de către cineva care trecuse pe-acolo cel mult cu o zi înainte.
Cercetai mai întâi locul unde mă aflam, dincoace de rambleu, dar nu descoperii nimic deosebit. Mă urcai apoi sus, căutând vreun semn, dar fără rezultat. Deodată mă întâmpină mirosul unui mănunchi de iarbă de Grama, cu firul scurt, des şi creţ, care-mi atrase atenţia, pentru că se găsea foarte rar prin partea locului. Nu încăpea nici o îndoială: mănunchiul fusese călcat. Urma era încă proaspătă, de cel mult două ore. Firele uşor îndoite pe conturul piciorului îşi reveniseră aproape cu totul, în timp ce partea călcată din plin mai păstra încă tiparul călcâiului şi al degetelor. Era limpede că omul purtase mocasini. Deci, indian ? Să fi fost indieni pe aproape ? În acest caz, ce legătură între ei şi ciocanul acela părăsit ? Şi parcă nu există şi albi care poartă mocasini ? Nu cumva vreun cantonier a preferat această încălţăminte comodă, pentru deplasarea de-a lungul liniei ? Oricum, nu mă puteam mulţumi cu supoziţii liniştitoare. Îmi trebuiau certitudini.
O examinare a liniei implica primjdii serioase. De ambele părţi ale terasamentului, îndărătul oricărei tufe, putea să pândească vreun duşman; iar dacă mă urcam sus, pe rambleul propriu-zis, era imposibil să nu fiu zărit de departe. În alte condiţii, descoperirea unui ciocan nu mi-ar fi dat prea multă bătaie de cap: aş fi cercetat de îndată împrejurimile. Dar acum când ogellallaşii cutreierau regiunea, chiar şi cel mai mic semn chema la extremă prudenţă. Cu puşca în spinare şi cu pistolul în mână, mă strecurai târâş de la tufă la tufă. Nimic, nici un rezultat. Făcui apoi calea-ntoarsă, dar pe alt traseu. Iarăşi nimic. Examinai astfel partea dinspre vest de locul unde păştea mustangul meu. Pe urmă o luai spre est. Nici aici nu găsii nimic suspect.. În sfârşit, când să trec în patru labe peste linia ferată, simţii în palme umezeală şi nisipul dedesubt începu să lunece. Observai că acolo nisipul era parcă anume presărat pe o prţiune în formă de cerc, Scormonii cu degetele şi, mărturisesc, mă speriai. Mâna mi se înroşi toată ! Nisipul era sângeriu. Strâns lipit de pământ, controlai locul mai de aproape şi-mi dădui seama că e vorba de o băltoacă de sânge acoperită cu nisip.
Aici fusese ucis un om; dacă ar fi fost omorât un animal, nimeni nu s-ar fi trudit să camufleze astfel băltoaca de sânge. Cine era victima şi cine ucigaşul ? Terenul dimprejur fiind uscat şi tare, nu se întipărise nici o urmă, nici un semn. Dar aruncându-mi privirea sus, pe creasta rambleului acoperită cu iarbă, zării nişte urme de tălpi şi două dâre paralele, ca şi când victima ar fi fost târâtă de subsuori, cu picioarele atârnând.
....................................................................................................................
Hotărâi să risc totul. Mă târâi încetişor, de-a-ndăratelea, apoi îmă luai avânt şi din două salturi ajunsei drept lângă umbra aceea, gata să lovesc, la nevoie, cu cuţitul. Şi iată că sub crengile frânte, răsucite, zăcea un om. Constatai numaidecât că e mort. Dădui crengile în lături şi mă pomenii în faţa unui chip groaznic desfigurat de spasmele morţii, cu ţeasta însângerată. Era un alb scalpat. O săgeată cu gheare îi găurise spinarea şi se frânse. Judecând deci după felul săgeţii, făptaşii trebuie să fi fost indieni porniţi la război.
..........................................................................................
La cai nu erau decât doi oameni de strajă. Unul, foarte tânăr, purta o pereche de cizme grosolane, din piele de viţel, pesemne chiar încălţămintea celui ucis, pe care – am uitat să notez – îl găsisem gol-puşcă. Hainele şi celelalte lucruri ale victimei fuseseră împărţite între ucigaşi.
.................................................................................................................
Cele două străji discutau între ele şi subiectul părea atât de interesant, încât, crezându-se neobservaţi, gesticulau într-un chip care le-ar fi atras mai mult decât o mustrare din partea celor doi tovarăşi ai lor mai vârstnici. Arătară spre vest, făcură semnul focului şi al calului, deci al locomotivei căreia indienii îi spun „calul de foc”, îşi loviră arcurile de pământ, ca şi cum ar fi imitat mişcarea ciocanului, îşi duseră puştile la ochi ca pentru tragere, făcură ca şi când ar fi mânuit cuţitul ori tomahawkul. În sfârşit, înţelesei destul ca să mă pot întoarce, nu fără a şterge însă pe cât posibil urmele.
Din pricina acestei operaţii, întârziai cam mult până să ajung iar la mustangul meu. Swallow îşi găsise între timp societate : păştea lângă iapa lui Sam. Acesta şedea calm îndărătul unei tufe şi muşca dintr-un hartan de pastramă.
- Câţi sunt, Charlie ? mă întrebă.
- Cine ?
- Indienii.
..................................................................................................................
- Vreo şaizeci.
- Ia te uită ! Asta-i trupa ale cărei urme le-am luat încă de ieri. Sunt puşi pe război ?
- Da.
- Un scurt poas ?
- Au deşeuat caii.
- Hait ! Înseamnă că pun ceva la cale chiar aici. N-aţi mirosit nimic ?
- Bănuiesc că vor să scoată şinele, să provoace deraierea unui tren şi să-l jefuiască.
- Vorbiţi serios,Charlie ? Atunci personalul şi pasagerii se află în faţa unei catastrofe teribile. Dar de ce vă trece prin gând tocmai aşa ceva ?
- I-am spionat.
- Cunoaşteţi graiul ogellallaşilor ?
- Îl cunosc, dar nici nu era nevoie. Străjile de la cai discutau într-o pantomimă foarte clară.
- Cu asta te poţi înşela uneori. Descrieţi-mi şi mie pantomima.
Îi făcui hatârul. Sans-ear cel pirpiriu dădu să sară în sus dar se stăpâni.
- I-aţi înţeles bine. Trebuie să venim în ajutorul trenului.
...........................................................................................................................
Ne gândiserăm deci la acelaşi lucru. Conta şi el pe sprijinul personalului din tren şi pe călători.
- Principalul, judecai eu, ar fi să ştim care anume tren intră în vederile lor, din ce parte urmează să sosească. Grozav ne-am mai păcăli, dac-am apuca-o într-o direcţie greşită !
- După câte înţeleg din gesturile lor, e vorba de trenul Mountain, care vine dinspre vest. Şi tocmaia asta mă miră. Pentru că celălalt, dinspre est, e întotdeauna mai încărcat cu mărfuri necesare indienilor. Eu zic c-ar trebui să ne despărţim : unul s-o ia spre răsărit, celălalt spre apus.
- Oricum, vom fi obligaţi la aceasta dacă nu reuşim să aflăm exact intenţiile lor. Ei, de-am sti cum şi când circulă trenurile !
- Cine să ştie ? De când trăiesc, n-am intrat măcar o dată în vreo drăcie de vagon, unde cică ţi-e teamă să-ţi întinzi picioarele. Mie, ca să zic aşa, îmi place preria şi Tony. Dar, spuneţi, nu cumva s-au şi apucat de treabă ?
- Habar n-am. Le-am văzut numai caii. S-ar părea că ştiu când soseşte trenul şi până în seară nu vor face nimic. În curând amurgeşte ; să tot fie încă o jumătate de ceas. Atunci să ne furişăm până în preajma lor ; poate aflăm ce ne trebuie.
- Well, fie şi aşa !
- Numai că, în cazul acesta, va fi necesar ca unul din noi să se posteze aici, la rambleu. Te pomeneşti că indienilor le trece prin gând să vină din cealaltă parte. Eu unul, presupun că vor demonta şinele venind în direcţia noastră, ca să-şi amenajeze astfel o bună poziţie de atac.
......................................................................................................................
Se întunecase bine de tot, aşa că trecurăm fără grijă peste linia ferată. O luarăm apoi la stânga, de-a lungul terasamentului, ţinând pentru caz de primejdie cuţitele pregătite.
..........................................................................................................................
Ceva mai la o parte şedeau trei inşi – singurii care păreau să discute între ei. Cu multă prudenţă mă furişai până acolo.
Oprindu-mă la nici şase paşi în spatele lor, constatai cu mirare că unul dintre ei era alb. Ce treabă să fi avut acesta cu indienii ? Să fi fost prizonier ? Se vedea limpede că nu. Poate că era unul din acei vagabonzi ai savanelor care ţin ba cu indienii, ba cu albii, după cum le dictează interesele lor prădalnice.
...................................................................................................................
Ceilalţi doi aveau rang de căpetenii; chicile lor înalte erau împodobite cu pene de vultur. Păreau să fie războinici a două triburi sau aşezări diferite, aliate în vederea unei operaţii comune.
Şedeau tustrei lângă o tufă, ceea ce îmi permitea să mă apropii până să ajung a desluşi discuţia lor. Mă târâi încă o bucată.Mai că i-aş fi putut atinge cu mâna.
Tocmai atunci intervenise probabil o pauză în discuţie. Tăcerea dură câteva minute. Apoi una din căpetenii îl întrebă pe alb în acel idiom alcătuit din expresii englezeşti şi indiene :
- Şi fratele meu e sigur că aurul vine chiar cu următorul cal de foc ?
- Sigur, întări cel întrebat.
- Cine i-a spus-o ?
- Un om care lucrează chiar la grajdul calului de foc.
- Aurul vine din ţara waikurilor sau, cum îi ziceţi voi, California ?
- Da.
- Şi merge la marele părinte al feţelor palide (preşedintele Statelor Unite), care face din el dolari ?
- Chiar acolo.
- Tatăl feţelor palide nu va primi nici atâta aur cât să facă o monedă ! Şi călăresc mulţi oameni pe calul de foc ?
- Asta n-o ştiu, însă câţi ar fi , sunt sigur că fratele meu roşu şi vitejii săi războinici îi vor învinge.
.................................................................................................................
- Fratele meu alb să privească stelele ! E timpul să ieşim în drumul calului de foc. Sunt oare destul de tari mâinile acelea de fier pe care războinicii le-au luat de la slujbaşul alb al caluluii de foc ? Vor fi în stare să rupă drumul ?
Această întrebare mă lămuri în privinţa victimei. Pesemne că era un cantonier care, cu uneltele lui – căpetenia le numea „Mâini de fier” – făcuse revizia şinelor.
- Sunt mai tari decât mâinile a douăzeci de bărbaţi roşii la un loc, răspunse albul.
- Şi ştie fratele meu alb să umble cu ele ?
- Da, fraţii mei roşii n-au decât să vină după mine. Până într-o oră trebuie să sosească trenul. Numai să nu uitaţi că tot aurul şi argintul mi se cuvin mie.
.........................................................................................................................
- Sam, ia dumneata caii şi deplasează-te o jumătate de milă de-a lungul liniei. Aşteaptă-mă acolo.
..................................................................................................................
Abia dispăru Sam în întunericul serii, că, stând aşa culcat sub rambleu, îi zării pe indieni târându-se în lanţ pe partea cealaltă a terasamentului.
Eu dincoace, mă furişai neobservat, căutând să fiu mereu în dreptul lor.Nu departe de locul unde găsisem ciocanul, indienii se opriră, apoi se urcară pe terasament. Mă pitii în spatele unor tufe, şi, peste puţin, auzii zdrăngănit de fier, apoi lovituri puternice de ciocan. Şeful alb al bandei se puse pe lucru. Încerca să disloce şinele cu ajutorul sculelor luate de la cantonier.
Sosise momentul să intervin. Părăsii în grabă terenul viitoarei bătălii şi plecai după Sam. În cinci minute îl ajunsei din urmă.
- Strică şinele ? mă întrebă el.
- Da.
- Am auzit. Dacă-ţi lipeşti urechea de şină, se aud perfect loviturile de ciocan.
- Acum la lucru, Sam ! Peste trei sferturi de ceas are să vină trenul. Trebuie să-l întâmpinăm înainte ca indienii să-i zărească farurile.
- Charlie, eu nu merg !
- De ce ?
- Dacă plecăm amândoi în întâmpinarea trenului, va trebui să pierdem pe urmă timp pentru o nouă recunoaştere; în schimb, întorcându-mă la indieni şi ţinându-i sub observaţie, vă pot da relaţii precise la înapoierea dumneavoastră.
- Ai dreptate. Şi cu Tony ce faci ?
- O las aici. Nu se clinteşte din loc până nu mă întorc.
- Bine ! Sper că n-ai să comiţi nici o imprudenţă.
- În ce mă priveşte, nici o grijă ! Hai, căraţi-vă ! Ne întâlnim aici.
Încălecai şi pornii cât putui mai repede în întâmpinarea trenului. Trebuia să-l opresc la o asemenea distanţă, încât indienii nici să nu observe că s-a oprit.
Noaptea se lumina treptat. Stelele îşi revărsau strălucirea lină asupra preriei, astfel că vedeam înaintea mea la câteva lungimi de cal. Gonii din ce în ce mai iute, fără răgaz, până străbătui vreo trei mile.
Acolo sării din şa, îmi priponii mustangul şi-l împiedicai ca să nu fugă cumva, speriat de zgomotul trenului. Pregătii apoi repede o grămadă de vreascuri şi în plus încropii o torţă din iarbă uscată împletită în jurul unei crăci. După aceea, mă pusei pe aşteptat. Şedeam pe o pătură întinsă chiar peste linia ferată, lipindu-mi în răstimpuri urechea de şină şi scrutând zarea în direcţia din care urma să vină trenul.
Să tot fi stat aşa vreo zece minute, când – la un moment dat –simţii un huruit abia perceptibil care se înteţea şi se apropia mereu. Apo zării la mare depărtare un punct luminos, cât o gămălie de ac rătăcită printre stele. Luminiţa creştea văzând cu ochii. Trenul se apropia.
Peste puţin, lumina aceea se despărţi în două. Sosise clipa decisivă. Dădui foc vreascurilor. Se iscă numaidecât o pălălaie pe care oamenii din tren nu puteau să n-o observe. Huruitul creştea din ce în ce. În sfârşit, prin snopul de lumină al celor două faruri se contură trupul locomotivei. Încă un minut – şi trenul avea să ajungă la mine.
Repede, dădui foc şi „torţei”. Jucând-o în văzduh, pornii în goană înaintea trenului. Mecanicul, sesizând probabil situaţia, frână brusc. Locomotiva şuieră de trei ori ascuţit. Frânele scrâşniră. Un huiet agitat, asurzitor, un pârâit prelung – şi locomotiva se opri exact în dreptul vreascurilor aprinse. Aplecat în afară, mecanicul întrebă nervos :
- Hei, omule, ce-i cu dumneata ? Vrei să te urci în tren ?
- Ba dimpotrivă, sir, vreau să coborâţi dumneavoastră !
- Ei, las-o naibii !
- Totuşi trebuie ! Nu departe de aici indienii au demontat linia.
- Ce vorbiţi ? Indienii ? ’s death ! La dracu ! E adevărat, omule ?
- Nu văd de ce aş minţi.
- Ce doriţi dumneavoastră ? se amestecă şeful de tren, care între timp coborâse şi se apropiase de mine.
- Cică ar fi nişte indieni înaintea noastră, îl lămuri mecanicul.
- Zău ? I-aţi văzut ?
- Desigur. I-am şi auzit. Sunt ogellallaşi.
- Cei mai afurisiţi dintre toţi ! Câţi la număr ?
- Vreo şaizeci
- Mari bandiţi ! Al treilea atac din anul acesta ! Dar las’ că-i învăţăm noi minte ! De mult aştept prilejul să le dau o lecţie ! Sunt departe de aici ?
- La vreo trei mile.
- Mecanic, camuflează imediat luminile ! Roşii ăştia văd ca pisicile... Vă sunt recunoscător, master ! Ne-aţi prevenit la timp. După îmbrăcăminte, pare că sunteţi vânător de prerie...
- Cam aşa ceva. Mai am un tovarăş care îi ţine pe indieni sub observaţie până sosim la faţa locului.
- Foarte inteligent din partea dumneavoastră. Dar nu vă mai înghesuiţi, oameni buni ! Nu-i nimic grav. Din contra, tărăşenia promite să fie extrem de amuzantă.
Auzind discuţia, călătorii deschiseră uşile vagoanelor şi, grămădindu-se în jurul nostru, nu mai conteneau cu întrebările. Dar la invitaţia şefului de tren calmul se restabili.
- Transportaţi aur şi argint ? îl întrebai.
- Cine v-a spus ?
- Am auzit de la indieni. Îi conduce un alb, şeful unei bande de tâlhari. Acesta urmează să capete aurul şi argintul, în timp ce indienii se vor mulţumi cu restul, dimpreună cu scalpurile dumneavoastră.
- Oh ! De unde să ştie banditul ce încărcătură avem ?
- Poate s-o fi aflat de la un feroviar, însă nu ştiu nimic precis.
- Lămurim noi, bineînţeles dacă-l prindem viu, ceea ce mi-aş dori din tot sufletul. Dar ia spuneţi, master, cum vă cheamă ? Să ştim şi noi cu cine avem de-a face.
- Tovarăşul care ne aşteaptă mai încolo e Sans-ear, iar eu...
- Sans-ear ? Formidabil ! Ăsta om ! Face cât doisprezece. Şi dumneavoastră ?
- Mie mi se spune în prerie Old Shatterhand.
- Old Shatterhand omul care, cu trei luni în urmă, hăituit de peste o sută de siucşi, a străbătut pe schiuri, în nici trei zile, toată întinderea Yellow-Stone, de la Munţii Înzăpeziţi până la fortul Union ?
- Exact !
- Sir, am auzit multe despre dumneavoastră şi mă bucur în sfârşit să vă cunosc ! Dar, lucru curios ! Parcă tot dumneavoastră aţi salvat nu demult un tren pe care Parranoh, căpetenia albă a siucşilor, intenţiona să-l atace ?!
- Într-adevăr. Eram atunci cu Winnetou, căpetenia apaşilor, cel mai vestit indian din toată preria. Ei bine, sir, luaţi o hotărâre ! Indienii ştiu când trebuie să sosească trenul. Dacă zăbovim prea mult, ar putea bănui o trădare.
- Aşa e. Dar mai întâi aş dori să cunosc poziţiile lor. Pentru orice bătălie trebuie să te informezi în prealabil asupra măsurilor luate de inamic.
.............................................................................................................
- Hei domnilor, aveţi printre dumneavoastră oameni înarmaţi ?
De fapt întrebarea era de prisos. Ştiam că toţi oamenii aceştia trebuie să fie într-un fel înarmaţi. Dar şeful trenului se purta ca şi când ar fi vrut să ia în mâinile lui conducerea acţiunii, ceea ce nu era de acceptat Să dirijezi un atac nocturn împotriva indienilor e o treabă care presupune mai multe cunoştinţe decât ar putea să aibă un funcţionar al căilor ferate, chiar dacă e inimos şi îndrăzneţ. Drept răspuns, răsună un „da” unanim, iar şeful trenului adăugă:
- Printre pasageri se află şi şaisprezece feroviari foarte pricepuţi în mânuirea puştilor şi cuţitelor, plus douăzeci de militari destinaţi fortului Niobrara, înarmaţi cu flinte, pistoale şi cuţite. Pe deasupra, mai sunt aici câţiva gentlemeni care se vor bucura să-i scarmene un pic pe bravii indieni. Hello, cine se înrolează, domnilor ?
Toţi, fără excepţie, se declarară gata de luptă şi, chiar dacă unora nu prea le da inima ghes, tot nu voiau să pară fricoşi. Fireşte că asemenea oameni nu-mi puteau fi de mare ajutor. Ba era chiar mai bine să rămână pe loc. De aceea intervenii :
- Ascultaţi, domnilor, sunteţi, desigur, bărbaţi curajoşi, dar nu e bine ca toată lumea să participe la acţiune. Sper că-mi veţi da dreptate. Sunt aici câteva doamne pe care nu le putem lăsa fără apărare. Chiar dacă învingem, şi nu mă îndoiesc de acest lucru, e posibil ca indienii să năvălească din fugă asupra trenului părăsit. De aceea trebuie să lăsăm aici, pentru pază câţiva oameni neînfricaţi. Cine doreşte să preia această sarcină ? Să se anunţe !
...........................................................................................................................
- Garnitura nu poate fi lăsată fără personal. Cine rămâne ? îl întrebai pe şeful trenului.
- Mecanicul şi fochistul, răspunse el. Să preia şi conducerea acestor viteji gentlemeni, continuă şeful. În ce mă priveşte, merg, bineînţeles, la tac. Voi comanda eşalonul.
- Cum doriţi, sir ! observai eu. Aţi mai luat, desigur, parte la bătălii împotriva indienilor ?
- Ce nevoie ?Aceşti yambarijos, indieni de strânsură, nu se pricep decât să atace şi să-şi masacreze adversarii prin viclenie. Când sunt însă atacaţi, la rândul lor, în mod organizat, o iau la sănătoasa. Oricum va fi o treabă uşoară.
- Nu prea cred, sir. Sunt ogellallaşi, cei mai sângeroşi dintre siucşi, iar în fruntea lor se află vestitele căpetenii Ka-wo-mien şi Ma-ti-ru.
- Adică vreţi să spuneţi că ar fi cazul să mă sperii ? Suntem aici peste patruzeci de bărbaţi. După mine, sarcina nu e deloc grea. Am camuflat farurile, pentru ca indienii să nu observe ca suntem preveniţi. Acum, însă, lepădăm masca : dumneavoastră vă urcaţi pe locomotivă şi ne apropiem de locul unde au fost dislocate şinele. Acolo ne oprim brusc şi îi căsăpim pe mişei până la unul. Reparăm pe urmă linia şi nu ne rămâne decât să recuperăm o întârziere de cel mult un ceas.
- Trebuie să recunosc că aveţi aptitudini remarcabile pentru un colonel de cavalerie a cărui supremă satisfacţie e să-i măture pe duşmani printr-o şarjă cumplită. Numai că şarja cere alte condiţii decât cele de faţă. Cu un asemenea plan, îi duceţi pe cei patruzeci de oameni ai dumneavoastră la moarte sigură. De aceea mă văd nevoit să nu particip la executarea lui.
- Cum ? Nu vreţi să ne sprijiniţi ? Ce-i asta : laşitate sau invidie ? Vă doare că nu veţi juca rolul de comnadant ?
- Laşitate ? Pshaw ! Dacă aţi auzit într-adevăr de mine, cred că e nesocotinţă să folosiţi acest cuvânt. Pumnul lui Old Shatterhand v-ar putea demonstra pe loc că stăpânul lui ştie să-şi poarte cu cinste numele. Cât despre invidie, vă asigur că ar putea să-mi fie cu totul indiferent în mâna cui se vor găsi peste o oră trenul şi scalpurile dumneavoastră. Dar de propriul meu scalp nimeni, în afara mea, nu poate să dispună. Am intenţia să-l mai păstrez câtva timp. Good evening, domnii mei ! Mă pregătii să plec. Însă şeful trenului mă apăcă de braţ.
- Stop, master ! Nu merge aşa ! Am preluat comanda şi trebuie să vă supuneţi. Cu nici un preţ n-am să consimt ca trenul să rămână la o asemenea distanţă de locul bătăliei. Eu răspund aici pentru orice pagubă. Va să zică, am hotărât: ne conduceţi până acolo ! Pe parcurs nimeni nu coboară din tren ! Un bun conducător de oşti trebuie să prevadă totul, chiar şi o eventuală înfrângere. Pentru acest din urmă caz, vagoanele ne oferă un adăpost sigur. Dinăuntru ne putem apăra până la sosirea unei alte garnituri, din vest sau din est. Nu-i aşa, domnilor ?
Toată lumea îl aprobă. Nu se afla printre ei nici un westman, de aceea planul acesta li se părea realist şi ispititor. Şeful trenului, foarte satisfăcut de rezultat, mi se adresă scurt :
- Urcaţi, sir !
- Bine, dacă porunciţi, mă supun !
Dintr-un salt mă avântai pe spinarea mustangului care în timpul discuţiei stătuse dezlegat.
- Nu aşa, my dear,dragul meu ! Am vrut să spun : pe locomotivă !
- Iar eu am înţeles pe cal, sir. Părerile noastre diferă şi aici.
- Vă ordon să descălecaţi !
Mă apropiai călare de el, mă aplecai din şa şi-i spusei răspicat :
- Stimabile, se pare că n-aţi mai avut de-a face cu un adevărat westman, altminteri nu mi-aţi fi vorbit pe asemenea ton. Fi-ţi bun şi urcaţi-vă personal pe locomotivă.
Îl înşfăcai cu dreapta de piept şi-l ridicai în sus. La un îndemn al meu, calul aproape se lipi de locomotivă. Cât ai clipi, feroviarul-strateg ateriză în cabină, iar eu mă depărtai în galop.
Stelele luminau acum atât de tare, încât puteam ocoli uşor orice obstacol. În mai puţin de un sfert de oră, ajunsei la Sam.
...........................................................................................................................
- Dar acum ce facem, Charlie ?
- Ne despărţim, la rândul nostru. Ne postăm de ambele părţi ale rambleului, între indieni şi caii lor.
- Well ! Dar mi-a venit o idee : ce părere aţi avea de un „stampedo” ? Să dezlegăm caii şi să rămână dumnealor pe jos.
- Hm ! N-ar fi rău, cu condiţia să fim în număr mai mare şi să putem conta pe înfrângerea totală a indienilor. Dar în cazul de faţă procedeul nu mi se pare indicat. Cei din tren ar păţi-o rău, iar noi doi n-am putea decât să-i ţinem în loc pe indieni până la sosirea trenului următor sau să-i speriem cumva, determinându-i s-o ia la sănătoasa.
............................................................................................................................
- Şi acum ce facem ? întrebă Sam.
- Eu o iau la dreapta, dumneata la stânga ! Dar stai niţel ! Observi ?
- Trenul, da, da, trenul ! Vine, ca să zic aşa ! Să mai zăbovim puţin, Charlie, să vedem cum se încurcă treaba.
Planul şefului de tren fusese, deci, acceptat. Locomotiva, cu farurile ei puternice, se apropia încet, foarte încet, ca să depisteze la timp locul unde fuseseră demontate şinele. Curând roţile scrâşniră prelung şi trenul se opri chiar în faţa spărturii.
Ce furioşi trebuie să fi fost indienii văzând cum condiţia principală a izbânzii lor nu se realizase ! Poate bănuiau chiar că însoţitorii trenului fuseseră preveniţi. Pentru aceştia, cel mai înţelept lucru ar fi fost acum să stea liniştiţi în vagoane. Speram, oarecum, că aşa vor face. Dar speranţa nu se împlini. Albii deschiseră larg uşile şi săriră jos, gata de luptă. Curând aveau să-şi dea seama de neghiobia comisă. Înaintând până în faţa locomotivei, ei ajunseră în bătaia farurilor; şi astfel le oferiră indienilor ţinte atât de sigure, cum aceştia nici în vis n-ar fi visat. Răsună o salvă, şi încă una, după care izbucni un urlet şi un vacarm înfricoşător.
Agitându-şi armele descărcate, indienii se repeziră înainte, dar nu mai dădură decât peste morţi şi răniţi, pentru că ceilalţi părăsiseră în goană terenul, ascunzându-se în vagoane. Câţiva indieni se aplecară ca să scalpeze victimile, dar fură siliţi să renunţe pentru că albii refugiaţi în primul vagon trăgeau asupra lor.
Acum cel mai bine ar fi fost ca locomotiva să dea repede înapoi. Dar ea nu se mişca din loc. Poate că mecanicul şi fochistul nici nu se aflau la posturile lor, ci stăteau ascunşi într-unul din vagoane.
- Îi aşteaptă, ca să zic aşa, un asediu în toată regula, comentă Sam.
- Nu cred. Indienii ştiu că nu au vreme decât până la sosirea trenului următor. De aceea vor încerca un asalt, deşi procedeul acesta nu prea intră în obiceiul lor.
- Şi noi ? E cam greu să iei o hotărâre.
- Orice hotărâre trebuie luată repede şi aplicată imediat. Altminteri, n-are valoare. Cea mai bună soluţie ar fi focul. Mergem la caii noştri şi călărim apoi roată, fiecare în sens opus. Descriem astfel câte un semicerc larg. Tot la cincizeci-şaizeci de lungimi de cal coborâm şi dăm foc preriei. Dar mai întâi să realizăm, vorba dumitale, un „stampedo”, împiedicându-i astfel pe indieni să atace rapid şi răpindu-le posibilitatea de retragere. În situaţia dată nu avem nimic mai bun de făcut.
- Drace ! Cu planul ăsta îi băgăm în boală ! Dar mă tem că şi trenul va lua foc.
- Ferească sfântul ! Ce-i drept, s-ar putea să transporte materiale inflamabile, de pildă, ulei sau păcură, nu ştiu. Dar lemnul vagoanelor e destul de tare ca să reziste unui foc de ierburi. Şi nu uitaţi că singura scăpare a indienilor, dacă nu vor so fie fripţi de vii, e să aprindă contrafocuri, ceea ce cu siguranţă că o vor face cât mai aproape de vagoane. Eu, în locul lor, aş căuta să ajung sub vagoane, pe rambleu.
...................................................................................................................
- Unde ne întâlnim după ce facem ocolul ? întrebă Sam.
- Lângă linia ferată, dar nu în lumina focurilor, ci între ele. Clar !
.................................................................................................................
Printre roţile trenului ardeau câteva focuri cu flacără mică. Aşadar, după cum prevăzusem de altefel, roşii încercau să se salveze la adăpostul aşa-ziselor „contrafocuri”.
................................................................................................................................
Discutând aşa cu glas tare, galopam alături prin prerie. Bătrâna Tony îşi arunca voiniceşte picioroangele, ţinându-se de mustangul meu. În numai câteva minute ajunserăm din nou la linia ferată, cam la o milă depărtare spre est de locul unde staţiona trenul. Priponirăm caii şi ne furişarăm apoi de-a lungul liniei spre locul respectiv.
Peste tot mirosea a ars şi câmpul era acoperit cu un strat de cenuşă. Vântul o răscolea, o spulbera, îngreunându-ne respiraţia. Nu era uşor să-ţi stăpâneşti tusea şi să nu te trădezi. Vedeam desluşit farurile aprinse ale locomotivei. Dar în nici o parte a rambleului nu zăream vreun indian. Ne apropiarăm şi mai mult ; îmi încordai privirea şi constatai că indienii, ferindu-se de foc, se adăpostiseră – aşa cum prevăzusem, de altfel – sub vagoane. Zăceau acolo claie peste grămadă şi nu se îndurau să iasă. Se temeau de gloanţele albilor.
Deodată mă fulgeră o idee. Aplicarea ei nu era uşoară, dar efectul avea să fie decisv.
.......................................................................................................................
Ajunsei neobservat la piciorul rambleului, exact sub locomotivă.
Poziţia în care mă aflam, ca şi roţile mari din faţă ale locomotivei mă împiedicau să văd, dacă indienii se adăpostiseră şi sub maşină.. Mă ridicai încet, cu atenţie, apoi – din două sărituri – mă cocoţai pe „calul de foc”.
Un strigăt puternic răsună sub mine, dar în aceeaşi clipă eu apucai manivela şi trenul porni îndărăt. Atunci izbucnu un strigăt uriaş, colectiv, parte de durere, parte de groază. După vreo treizeci de paşi, dădui presiune şi trenul o luă de astă dată înainte.
- Câine ! răcni cineva lângă mine şi un ins cu cuţitul în mână încercă să se salte pe locomotivă. Era banditul alb care venise cu indienii. Îl izbii cu piciorul în piept şi-l dădui de-a berbeleacul.
- Încoace, Charlie ! mă auzii strigat. Repede!
În stânga mea, Sans-ear, călare pe Tony, ţinea cu o mânâ dârlogii mustangului meu, iar cu cealaltă respingea atacul a doi indieni. Drep înainte, indienii care scăpaseră teferi de sub roţi fugeau pe ruptelea spre locul unde îşi lăsaseră caii. De fapt era o prostie să mai spere în regăsirea cailor după pârjolul ce bântuise acolo.
Oprii numaidecât locomotiva şi mă avântai în direcţia fugarilor.
...............................................................................................................
Nici nu mă luai după ei ; cursese destul sânge şi eram sigur că, după această lecţie, indienii nu se vor mai întoarce. Pentru a-l face pe Sam să renunţe la urmărirea care nu putea fi decât primejdioasă, imitai tare de tot lătratul coiotului şi mă întorsei călare la locomotivă.
Feroviarii coborâseră din tren şi, în timp ce mecanicul dădea drumul al aburi, se apucară să-şi caute morţii şi răniţii. Şeful trenului asista la operaţie şi înjura de zor. Când mă văzu, se repezi furios la mine :
- Cum v-aţi permis să vă atingeţi de maşină şi să-i goniţi pe indieni ? Îi aveam în mână, i-am fi putut decima pe toţi !
- Uşurel-uşurel, domnule ! Fiţi bucuros că au plecat, altminteri s-ar fi putut întâmpla să vă judece ei, şi nu invers. Aţi încurcat bine de tot lucrurile !
- Cine a dat foc preriei ?
- Eu.
- Aţi înnebunit ? Şi m-aţi bruscat şi pe mine ! Ştiţi că vă pot aresta şi deferi justiţiei ?
- Nu, n-am habar, dar vă invit cu plăcere să-l aruncaţi pe Old Shatterhand de pe cal, să-l încuiaţi într-un vagon şi să-l predaţi apoi justiţiei, Sunt foarte curios să văd cum veţi realiza acest lucru.
Şeful de tren parcă simţea că intrase în încurcătură
- N-am gândit aşa, sir ! Aţi dat, ce-i drept cu oiştea în gard, dar îmi place să v-o trec cu vederea.
- Mulţumesc, sir. Ţi se moaie inima, nu alta, când constaţi că puternicii lumii au atât de duioase înclinaţii spre milă şi mărinimie. Şi acum ce aveţi de gând ?
- Ce pot face decât sa iau măsuri pentru repararea liniei şi să ne continuăm călătoria ? Ori e de aşteptat cumva un nou atac ?
- Nu cred, sir. Acţiunea dumneavoastră a fost atât de strălucit gândită şi executată, încât le-aţi tăiat indienilor orice curaj.
................................................................................................................................
Urmându-mi sfatul, şeful de tren rânduise santinelele. Personalul trenului şi lucrătorii de linie dădeau zor cu repararea şinelor, iar pasagerii fie că priveau la ei, fie că se ocupau de oamenii căzuţi în luptă. Câte unii ne iscodeau, neîndrăznind să se amestece în discuţia noastră.
După ce ne ridicarăm de jos, câţiva se apropiară de noi ca să ne mulţumească pentru ajutorul dat. Înţeleseseră situaţia mai bine decât şeful trenului. Voind să-şi arate recunoştinţa, ne întrebară cu ce ne-ar putea răsplăti. Îi rugai să ne vândă pulbere, plumb, tutun, pâine şi chibrituri din prisosul lor. Oamenii scotociră numaidecât prin bagaje, oferindu-ne cele cerute, chiar mult peste nevoile noastre. De plată nici nu voiau să audă şi nici nu era cazul să insist.
Trecu astfel puţinul timp trebuincios reparaţiei ; uneltele fură strânse şi şeful de tren veni spre noi întrebând :
- Nu urcaţi şi dumneavoastră, domnilor ? Vă duc cu plăcere până unde doriţi.
- Mulţumim, sir. Nu plecăm.
- Cum vreţi. Bineînţeles că voi întocmi un raport despre cele întâmplate şi nu voi uita să vă trec la loc de cinste ; veţi fi, fără îndoială, răsplătiţi.
.................................................................................................................................
- Iar pe cantonierul ucis de indieni îl luaţi cu dumneavoastră, adăugai eu. E o datorie.
....................................................................................................................
Apoi albii care căzuseră în luptă fură urcaţi într-un vagon. Un scurt rămas bun şi trenul porni pufăind. Mai auzirăm un timp huruitul din ce în ce mai slab al roţilor şi rămaserăm apoi singuri în preria nemărginită şi tăcută.
( pag. 86 – 132 ) vol. IV
Karl May – Winnetou-Editura Minerva, Bucureşti-1972
 

Semafor

Well-Known Member
#39
Bandiţii de la linia ferată
...................................................................................................
Ajunşi în America, hoinărirăm câteva săptămâni prin pădurile din josul fluviului Missouri. Apoi prietenul trebui să se întoarcă, pe când eu o luai în sus către Omaha City, pentru ca de acolo să-mi continui călătoria spre vest, pe marea linie Pacific.
Aveam motivele mele să mă folosesc de această rută.Cunoscusem Munţii Stâncoşi de la izvoarele râului Fraser până la trecătoarea Hell Gate de la Nordpark până jos în deşertul Mapimi – dar ţinutul dintre pasul Hell Gate şi Nordpark, aşadar o porţiune de peste şase grade latitudine, îmi rămăsese încă străin.
............................................................................................................................
Ca să mă pot aventura în the dark and bloody grounds, în acele tărâmuri de întuneric şi sânge, imi trebuia un cal bun, de nădejde. Dar lipsa unui asemenea cal nu mă prea îngrijora. La Omaha vândui armăsarul bătrân ce mă adusese până acolo şi luai trenul, ferm convins că, de îndată ce va fi nevoie, voi găsi şi calul potrivit.
Pe atunci, linia ferată mai era pe alocuri provizorie; ici şi colo echipe de lucrători construiau poduri ori viaducte, sau reparau porţiuni de terasament. Când nu se aflau în preajma unor colonii, care pe atunci răsăreau din pământ ca ciupercile, lucrătorii feroviari îşi ridicau barăci şă corturi, organizându-şi tabere întărite şi apărate împotriva indienilor care vedeau în construcţia de căi ferate o încălcare a dreptului lor strămoşesc şi se străduiau să împiedice sau măcar să îngreuieze şi să întârzie realizarea lor.
Dar existau pe acolo şi alţi vrăjmaşi, mai teribili decât pieile roşii. Mişunau prin prerie mulţime de inşi fără căpătâi, recrutaţi dintre elementele izgonite din ţările civilizate, făpturi sfârşite, nemaiaşteptând de la viaţă decât ceea ce ar fi putut dobândi în Vestul sălbatic prin jaf şi omor. Aceşti indivizi, organizaţi în bande de criminali, erau mai periculoşi decât cele mai crunte hoarde de indieni. Atacurile lor vizau mai ales tinerele colonii şi aşezările provizorii ale feroviarilor. Nu e deci de mirare că aceste tabere erau întărite şi că muncitorii umblau înarmaţi chiar şi în timpul lucrului.
Datorită atacurilor pe care le dezlănţuiau asupre taberelor de feroviari şi a transporturilor de materiale – cu care prilej smulgeau şine şi traverse ca să provoace oprirea trenului – păcătoşii aceştia fuseseră denumiţi „railtroublers”.Ştiind că toţi ochii sunt aţintiţi asupra lor, ei nu atacau decât în grupuri mari şi puternice. De altfel, îşi agonisiseră atâta ură din partea oamenilor cinstiţi, încât orice railtroubler prins putea să-şi ia rămas bun de la viaţă. Asemenea nelegiuiţi care ucideau fără alegere, fără să ţină seama de vârstă sau de sex, nu se puteau aştepta la nici o milă.
Era într-o duminică după-amiază când trenul nostru porni din Omaha. Printre călători nu era nimeni care să-mi trezească mai mult decât în treacăt interesul. Abia a doua zi se urcă la Fremont un bărbat a cărui înfăţişare îmi atrase din prima clipă atenţia. Omul se aşeză chiar în faţa mea, încât avui prilejul să-l examinez de aproape.
Înfăţişarea lui era de un asemenea comic, încât orice om neavizat şi-ar fi stăpânit cu greu râsul.
...............................................................................................................................
După ce se aşeză adresându-mi un simplu „good-day, sir” păru să nu se mai sinchisească de mine. Abia după vreun ceas îmi ceru voie să-şi aprindă pipa, ceea ce îmi atrase în special luarea aminte, căci vânătorului adevărat prea puţin îi pasă dacă deranjează sau nu pe vecin.
- Fumaţi după pofta inimii, master ! îl îndemnai. De altfel o să vă ţin de urât. Poate încercaţi un trabuc dintr-ale mele ?...
- Mulţumesc, sir ! Ţigările de foi nu prea sunt de nasul meu. Prefer pipa.
............................................................................................................................................
Ajungând în staţia North Platte, punct de întâlnire între North şi South Platte River, călătorul rotofei coborî pentru un moment, făcându-şi de lucru la vagonul din faţă. Observai că în acel vagon se afla un cal, de bună seamă al tovarăşului meu de călătorie.
După ce-şi reluă locul în compartiment şi trenul se puse în mişcare, omul căzu din nou în tăcerea lui. Abia după amiază când oprirăm la Cheyenne, la poalele lui Black Hill, mi se adresă :
- Luaţi aici trenul de Colorado către Denver ?
- Nu.
- Well, atunci rămânem împreună.
- Mergeţi până departe cu Pacificul ? mă interesai la rândul meu.
- Hm ! Da sau nu, după cum m-o tăia capul. Dar dumneavoastră ?
- Până la Ogden City.
- Aha, vă interesează oraşul mormonilor ?
- Şi asta, dar pe urmă vreau să urc în munţii Windriver şi pe Tetoni.
Omul mă cântări din ochi neîncrezător.
- Sus ? Asta n-o poate decât un westman tare ca oţelul. Sunteţi cumva în grup?
- Nu, singur.
De astă dată ochii lui ca două gămălii mă priviră cu un zâmbet.
- Singur spuneaţi ? Şi vreţi să ajungeţi la cei trei Tetoni, printre siucşi şi urşi cenuşii ? Pshaw ! Aţi auzit vreodată ce-i aia un siux sau grizzly ?
- Cred că da.
- Zău, zău ! Îmi daţi voie să vă întreb ce profesie aveţi ?
- Writer, scriitor, sir !
- Aşa, scrieţi cărţi, va să zică ?
- Da, scriu.
Se porni pe râs de-i săltară toate cărnurile. Ca şi altă dată lui Sans-ear, i se părea şi lui nespus de caraghios ca tocmai un scriitor să se aventureze singur singurel în cea mai periculoasă regiune a Munţilor Stâncoşi.
- Bine ! făcu el. Înseamnă că vreţi să scrieţi o carte despre cei trei Tetoni, preaonorate master. Nu-i aşa ?
- Poate.
- Şi aţi răsfoit probabil vreun album cu poze de indieni şi de urşi ?
- Fireşte, îl asigurai cât se poate de serios.
- Şi credeţi că veţi face faţă, dacă nu greşesc ?
- Fără îndoială.
- Şi aveţi, pesemne, şi o flintă în învelitoarea aia ?
- Exact.
- Atunci vă dau un sfat, sir ! Coborâţi la prima staţie şi ştergeţi-o acasă ! Sunteţi, cei drept, un vlăjgan şi jumătate, totuşi cred că nu ştiţi doborî o veveriţă, darămite ursul ! V-aţi ameţit cu lecturi şi ar fi păcat ca, la tinereţea dumneavoastră, să vă lovească damblaua din cauza vreunui pisoi sălbatic. L-aţi citit, probabil, pe Cooper ?
- Da.
- Am bănuit. Şi aţi ascultat poveşti despre faimoşii eroi ai preriei ?
- Desigur, făcui cu toată naivitatea.
- Despre Winnetou, Old Firehand, Old Shatterhand, despre Walker bondocul şi Hilbers Lunganul ?
- Da, da, despre toţi, confirmai eu.
Grăsunul nici nu bănuia că mă distrez cel puţin la fel ca dânsul.
..........................................................................................................................
- Însă dumneavoastră... autor de cărţi... Pshaw ! Unde vă e calul ?
- N-am cal.
Cînd mai auzi şi asta, grăsunul izbucni într-un râs homeric.
- Cu-u-um ? N-aveţi cal şi vreţi să urcaţi la Tetoni ? Aţi înnebunit de-a binelea, sir ?
- Nu cred. Chiar dacă nu-l am deocamdată, pot să-mi cumpăr sau să prind unul.
- Aha ! Şi unde ?
- Unde-mi convine.
- Adică, vreţi să-l prindeţi cu mâinile dumneavoastră ?
- De ce nu !
- Asta-i bună ! Văd că aveţi un lasso pe umeri; însă cu ăsta, sir, nu prindeţi nici muşte, darămite mustangi !
- De ce ?
- Păi, uitaţi-vă de ce : pentru că sunteţi ceea ce la dumneavoastră, în lumea veche, se cheamă vânător de duminică.
.............................................................................................................................
Trecurăm de staţia Sherman. Apoi se înseră. Prima gară de care dădurăm cu ochii a doua zi era Rawlins. Dincolo, în spatele acestei localităţi, se întinde un ţinut muntos, arid, aproape pustiu, a cărui unică vegetaţie constă din tufe de artemisia. E un enorm bazin fără viaţă, fără apă, o Sahara a munţilor, lipsită însă de orice oază. Curând ochii încep să te doară din cauza albului obsedant, orbitor, solul fiind îmbibat cu materii alcaline. Apoi deşertul se schimbă treptat într-o imensitate sumbră, apăsătoare, datorită povârnişurilor golaşe, râpelor de piatră şi pereţilor abrupţi, mâncaţi, sfâşiaţi de vânturi, de trăsnete şi ploi.
În această regiune dezolantă se află staţia „Pârâul amar”, deşi nici pomeneală nu e de pârâu, apa fiind adusă de la o distanţă de şaptezeci de mile. Şi totuşi se va naşte şi aici cândva o viaţă activă, poate chiar deosebit de efervescentă, simulată de nesecatele rezerve de cărbuni ale acestei pustietăţi.
Ne continuarăm călătoria trecând prin staţiile Carbon şi Green-River, ultima situată la 846 de mile vest de Omaha. Tristeţea peisajului dispăru ; vegetaţia intra din nou în drepturile ei ; şiragul de munţi se colora din ce în ce mai viu. Lăsarăm tocmai în urmă o vâlcea superbă, după care începea şesul întins, larg, odihnitor – când, deodată, şuierul ascuţit al locomotivei, repetat la scurte intervale, ne atrase atenţia asupra unui pericol iminent. Sărirăm cu toţii de la locurile noastre, frânele scrâşniră lung, roţile la fel, trenul se opri şi iată-ne coborând în grabă din vagon.
Jos, ne aştepta o privelişte de coşmar. Un tren cu lucrători şi provizii fusese obiectul unui atac banditesc. Atacul trebuie să se fi produs în timpul nopţii. Railtroublers – ii demontaseră şinele şi trenul a deraiat şi s-a prăbuşit de pe terasamentul foarte înalt. Ce-a mai fost nu e greu de ghicit. N-a mai rămas decât scheletul de fier al trenului. După ce-au prădat totul, bandiţii au dat foc garniturii, vagon cu vagon. În mormanul de cenuşă găsirăm rămăşiţele multor oameni care fie au murit la prăbuşirea trenului, fie că au fost omorâţi de bandiţi. Părea că nimeni n-a scăpat cu viaţă.
Noroc că ne aflam în plin şes şi că perspectiva largă îi îngăduise mecanicului să observe din timp pericolul ; altfel, ne-am fi prăbuşit şi noi de pe terasament. Locomotiva se oprise la câţiva paşi de locul catastrofei.
Neliniştea de care fură cuprinşi călătorii şi personalul trenului era fără margini şi este aproape imposibil să redau cuvintele tari, interjecţiile care se încrucişau de jur-împrejur. Unii se apucară să scormonească prin cenuşa fierbinte, doar-doar să mai salveze ceva. Trudă zadarnică ! Nu mai era nimic de făcut decât să constate situaţia şi, cu uneltele de care dispune orice tren american, să procedeze la repararea liniei. Cât priveşte crima săvârşită, şeful trenului declară că n-are altceva de făcut decât să raporteze la prima staţie. Restul, deci şi urmărirea criminalilor, rămânea în sarcina unui comitet care avea să se formeze imediat.
În timp ce pasagerii mai scormoneau zadarnic prin dărâmături, găsii că cel mai bun lucru ce-mi rămâne de făcut e să cercetez urmele lăsate de bandiţi. Terenul era întins, crescut cu iarbă şi presărat pe alocuri cu tufe.
Mă întorsei o bună bucată de drum pe linia ferată, apoi mă deplasai într-un semicerc, a cărui bază o forma rambleul. În felul acesta, dacă eram cât de cât atent, nu-mi putea scăpa nimic.
.......................................................................................................................
Lângă linie mă întâlnii cu grăsunul din compartiment care, se vede treaba, pornise şi el în control pe partea stângă a terasamentului. Mă privi mirat.
- Dumneavoastră, sir ? Ce căutaţi aici ?
- Ceea ce orice westman ar căuta într-o asemenea situaţie : mă interesează urmele railtroublers-ilor.
- Ia te uită ! veţi găsi pe dracu’ ! Ăştia s-au grăbit să şteargă totul. Eu unul n-am descoperit nimic. Şi mă întreb ce-ar putea să descopere un greenhorn ?
.......................................................................................................................
Îi spusei numele meu de acasă şi adăugai :
- Spune-mi simplu Charlie, atât. Ei şi acum... Iată că linia a fost reparată. Lumea o să se urce în tren.
- Bine, mă duc s-o scot afară pe Victory. Să nu te sperii la vederea ei. Arată de zici ce-i aia, dar e o iapă cu mari calităţi. Mă poartă în spinare de doisprezece ani şi n-aş da-o pe cel mai nobil cal de curse. Ai lăsat ceva în vagon ?
- Nu. Stai puţin, Fred : să le sunem oamenilor ce scop urmărim ?
- Nimic ! Cu cât se va şti mai puţin despre noi, cu atât vom fi mai în siguranţă.
Se duse la primul vagon în care călătorea iapa şi rugă să i se deschidă. Configuraţia terenului nu permitea de loc debarcarea unui cal, nici vreo instalaţie mecanică nu exista. Dar lucrurile se desfăşurară în chip cu totul neaşteptat.
- Victory, come on !
La îndemnul lui Fred, iapa îşi iţi mai întâi capul, cercetă terenul dedesubt, medită o clipă cu ambele urechi aduse pe spate şi dintr-un salt acrobatic, ateriză pe terasament. Toţi cei de faţă izbucniră în aplauze.Iapa, ca şi când ar fi înţeles că ea e obiectul admiraţiei, îşi flutură a mulţumire coada şi necheză politicos.
......................................................................................................................
Fără să spună o vorbă, Fred încălecă şi calul sări de pe terasament. De altfel pasagerii nici nu se mai sinchisiră de persoana noastră. Nu aveu nimic cu noi, şi puţin le păsa că părăseam trenul.
.................................................................................................................
Proastă afacere ! O să ne mişcăm încet de tot. Pierdem timpul de pomană ! ei uite că urcă lumea, pleacă trenul.
Într-adevăr, locomotiva strănută bufnind aburii afară şi trenul, urnindu-se greoi, porni spre vest. După câteva clipe dispăru din ochii noştri.
..................................................................................................................................
(pag. 98 – 123) vol. V
Karl May – Winnetou-Editura Minerva, Bucureşti-1972
 

Semafor

Well-Known Member
#40
Din ciclu de romane - De la tron la eşafod - de Karl May, un capitol dedicat unei călătorii cu trenul în Germania

Plisc-de-uliu face pozne

Urmărit de o droaie de gură- cască, americanul ajunse la gară. Îşi luă bilet de clasa întâi pentru Berlin, dar stătu până la plecarea trenului în sala de aşteptare de clasa a treia. Când trenul fu gata să pornească, un funcţionar îi spuse să se grăbească, dacă nu vrea să piardă trenul. Ieşi pe peron şi văzu dintr-o aruncătură de ochi că trenul n-avea decât un compartiment de clasa întâi. Când vru să se urce, conductorul îl privi nedumerit şi-l întrebă zâmbind:
- Ce, domnule, aici vrei să te urci ¬? Nu prea ai mutră de clasa întâi. Ia să văd biletul.
Biletul era în regulă.
- Hai, urcă-te, bodogăni el, clătinând capul cu adâncă mirare la mutra caraghioasă a americanului.
În clipa când acesta dădu buzna în compartiment, maşina fluieră şi trenul se puse în mişcare.
- Ce faci, domnule ! se auzi cineva strigând indignat din compartiment.
Era locotenentul von Ravenow, singurul tovarăş de călătorie al americanului.
- Nu te priveşte pe dumneata…mormăi acesta aşezându-se comod pe canapea.
- Ai bilet de clasa întâi ?
- Nici asta nu te priveşte.
- Ba mă priveşte şi încă foarte mult. Trebuie să mă conving dacă ai dreptul să intri, aici, în compartiment.
- Să fii mulţumit că nu te-ntreb eu dacă ai dreptul sau ba. Mai mult încă: e o adevărată cinste pentru cineva să-i fiu tovarăş de drum.
- I-ascultă, domnule, eu nu sunt “cineva”, eu sunt “ ceva “ şi se cuvine să fii politicos cu lumea când îndrăzneşti să te urci acolo unde nu e de nasul dumitale. Bagă bine la cap ce-ţi spun, altminteri te azvârl jos din tren.
- Vezi să nu te azvârl eu …
- Ce…ce… ai spus , derbedeule… O să-ţi trag o pereche de palme să …
- Te pot servi şi eu cu aşa ceva. Poftim, să-ţi dau o probă …şi cu aceste cuvinte Plisc-de-uliu trase o palmă atât de zdravănă fostului locotenent încât îl lipi cu capul de perete.
- Aşa. Asta a fost pentru “ derbedeu”. Dacă mai ai şi alte vorbe la fel, îţi stau la dispoziţie, râse americanul.
Ravenow se dezmetici repede. Obrazul îi ardea, ochii lui zvârleau fulgere. Se repezi la Plisc-de-uliu, uitând că nu se putea sluji decât de o singură mână. Americanul se ridică de la locul lui, îl apucă de piept cu mâna stângă, îl pălmui de câteva ori cu dreapta, apoi îl trânti pe canapea.
- Acum sper că te-ai potolit, zise el foarte flegmatic. După cum văd eu, se petrece foarte bine în Germania când călătoreşti la clas întâi. Dacă doreşti, sunt gata să continui.
Locotenentul fierbea de mânie. Pieptul îi zvâcnea cu putere, încleştă pumnul, sângele îl podidise şi gemea neputincios. De-abia după câtva timp îşi veni niţel în fire.
Trenul se apropia tocmai de o gară. Sări la geam, smunci fereastra şi răcni ca un nebun:
- Conductor ! Conductor !
Acesta alergă să vadă ce e.
- Deschide repede… Să vină imediat şeful de tren şi cineva din gară…
Conductorul descuie uşa vagonului şi Ravenow sări pe peron. Şeful de tren veni în fugă.
- Domnilor, sunt contele von Ravenow, fost locotenent în escorta regală… am fost atacat în timpul călătoriei… gâfâi el.
- A, şi de cine ? întrebă şeful gării.
- De ăsta de colo !
Plisc-de-uliu stătea la fereastră şi privea foarte liniştit scena care se desfăşura sub ochii lui. Cei doi slujbaşi se apropiară de fereastră ca să-l examineze mai bine.
- Ce faci dumneata, domnule, la clasa întâi ? îl întrebă cu glas aspru şeful de tren.
- Păi unde vrei să mă duc ? răspunse americanul râzând.
- Ai bilet ?
- Are, zise conductorul, l-am văzut doar şi eu.
- Bine am ajuns dacă indivizi de soiul ăstuia călătoresc la clasa întâi, spuse şeful de gară cu amărăciune. Domnule conte von Ravenow, îmi dai voie să te întreb ce înţelegi dumneata prin cuvântul “ atacat” ?
- S-a repezit la mine şi m-a luat la bătaie.
- Adevărat ? întrebă şeful pe American.
- Da, răspunse acesta cu blândeţe. M-a făcut “derbedeu” şi eu l-am pălmuit. Ai dumneata ceva împotrivă ?
- Şeful nu luă în seamă întrebarea şi urmă adresându-se locotenentului :
- E adevărat, domnule locotenent ?
- Nici prin gând nu-mi trece să tăgăduiesc. Uită-te şi dumneata la el. Nu cumva vrei să îngădui unui astfel de individ să călătorească alături de mine cînd plătesc un bilet de clasa întâi ?
- Hm… aveţi dreptate…dar vedeţi că…mormăi încurcat şeful.
- Oho, îl întrerupse Plisc-de-uliu, ce, eu nu l-am plătit ?
- Se poate …răspunse şeful ridicând din umeri.
- Mă vezi rupt şi zdrenţăros ?
- Asta nu, dar…
În clipa aceea maşinistul dădu semnalul de plecare.
- Domnilor, zise Ravenow, văd că trenul trebuie să pornească. Cer ca obraznicul acesta să fie pedepsit pentru …
- Obraznic eu? Strigă Plisc-de –uliu indignat. Ţine-ţi gura că te iau iar la palme.
- Sst ! exclamă şeful, poruncitor. Dacă vreţi să fie pedepsit trebuie să facem o anchetă, domnule locotenent, şi e nevoie de depoziţia dumneavoastră, aşa că veţi fi silit să vă întrerupeţi călătoria.
- N-am vreme, trebuie să fiu la o anumită oră în Berlin.
- Regret, am însă nevoie de prezenţa dumneavoastră.
- Cum, să-mi încurc eu interesele pentru o secătură ca asta ? De altminteri, nu e neapărat necesar să rămân eu. Arestaţi pe individ, luaţi-i interogatoriul, trimiteţi actele la Berlin – aveţi aici pe cartea mea de vizită adresa mea – şi eu voi semna acolo.
- La ordinile dumneavoastră, domnule conte.
Zicând acestea, şeful se apropie de uşa vagonului şi zise poruncitor americanului : Dă-te jos ! Eşti arestat.
- Ei aş ? Sunt şi eu tot aşa de grăbit ca şi contele ăsta de colo.
- Nu mă priveşte !
- Păi vezi că el a început, nu eu.
- O să vedem noi, acum, dă-te jos.
- Nici nu mă gândesc !
- O să te silesc eu, n-avea grijă.
- Nu mai faceţi atâtea mofturi cu el, zise locotenentul. Am fost de faţă la Mainz când a fost dus la poliţie. E un vagabond care călătoreşte la clasa întâi ca să facă pe grozavul.
- Aha, ai mai fost arestat o dată ! Dă-te jos, n-auzi ?
- Bine, mă dau, dar dacă mă opriţi pe mine, să rămână şi contele, răspunse Plisc-de-uliu foarte calm.
- Tacă-ţi gura ! Tu l-ai atacat.
- A mărturisit doar singur că m-a insultat…
- N-ai ce căuta la clasa întâi.
- De ce nu, dacă mi-am plătit biletul ? Am aceleaşi drepturi ca şi el.
- O să vedem noi, acum dă-te jos !
- Sunt dispus să mă legitimez.
- Dă-te, domnule, jos, dacă nu vrei să te dau cu de-a sila !
- Bine, dar să ştii că te fac răspunzător de fapta dumitale.
- Ce, mă mai şi ameninţi !
- Uite că vin, prietene, vin numaidecât, zise Plisc-de-uliu foarte liniştit şi, după ce zvârli pe peron desaga şi puşca, sari şi el după ele, aşteptând să vadă ce o să se mai întâmple.
Ravenow se urcă iar în vagon şi trenul se puse în mişcare.
- Hai! Porunci şeful americanului, şi-l duse în biroul lui, trimiţând în acelaşi timp să cheme pe comisar din oraş.
Trebui să treacă o bună bucată de vreme, până să vină comisarul, căci orăşelul era cam departe de gară.
În vremea asta Plisc-de-uliu stătuse tăcut la locul lui, mai ales că şeful nu părea defel dispus să lege o conversaţie cu el. Acum americanul, plictisit de atâta aşteptare, intră în vorbă cu jandarmul care-l păzea şi-i povesti cele întâmplate.
Acesta îl privi şi întrebă cu mirare pe arestat :
- Cum, ai îndrăznit să pălmuieşti pe contele von Ravenow ?
- Ba bine că nu ! Dacă l-a pus dracu’ să mă insulte…
- Ţi-a atras atenţia numai că n-ai ce căuta într-un compartiment de clasa întâi.
- Pentru ce nu ? Mi-am plătit biletul ca şi el. Şi apoi pentru atâta lucru să mă facă “derbedeu” ?
- Bine, bine, trebuia să-l reclami, nu să-l iei la palme.
- N-am eu vreme să mă ţin de fleacuri de astea ! N-avea decât să mă reclame el, dacă s-a simţit jignit că m-am ucat în compartimentul lui.
- Vezi că nu te-arată mutra să călătoreşti cu boierii la un loc.
- Zău ? Ştii dumneata cine şi ce sunt eu ?
- O s-o aflu, fii pe pace, răspunse zâmbind jandarmul. Acte de legitimare ai ?
- Am, cum să n-am ! am vrut să i le arăt şefului de gară, dar nu m-a lăsat. Nu face nimic, el o să tragă consecinţele, nu eu.
Cu aceste cuvinte Plisc-de-uliu scoase toate hârtiile pe care le arătase şi comisarului din Mainz şi le întinse jandarmului. Acesta le citi una după alta şi din ce citea, din ce se minuna mai mult.
- Ei drăcia dracului ! Ştii că se încurcă iţele ? rosti el îngrijorat. Ştii dumneata, domnule şef, cine e domnul ăsta ? Vânător celebru şi ofiţer american ; uite scrie aici : căpitan de cavalerie.
- Nu se poate !
- Atâta franţuzească ştiu şi eu încă din şcoală. Domnul căpitan e un trimis de-al preşedintelui mexican Juarez.
Şeful se îngălbeni.
- Uite şi o recomandare de-a ambasadorului nostru în Mexic.
- Cine şi-ar fi putut închipui ! zise şeful uluit.
- Ei ce zici ? întrebă Plisc-de-uliu privindu-l foarte serios.
- Dar bine, domnule, pentru ce vă îmbrăcaţi atât de caraghios ? Numai hainele dumneavoastră sunt de vină că v-am luat drept ce nu sunteţi, se scuză slujbaşul.
- Hainele ? Nu căuta pretexte, tinere ! M-am oferit să mă legitimez, dar nu mi-ai dat voie. Vina e a dimitale, nu a mea. Şi acum ce ai de gând să faci cu mine ?
- Mă rog. Sunteţi liber.
- Cu toate că l-am pălmuit pe locotenent ?
- V-aţi insultat reciproc, aşa că aveţi amândoi dreptul să reclamaţi. Dacă vrea contele, n-are decât s-o facă, pe mine nu mă priveşte.
- Aşa ? Hm ! Pentru că sunt ofiţer mă lăsaţi liber, dacă nu eram, mă băgaţi frumuşel la răcoare, fiindcă aşa era dorinţa domnului conte. Dreptate e asta, domnule ? S-o ia dracul de dreptate !
- Scuzaţi, vă rog, domnule căpitan, dar contele susţinea că dumneavoastră aţi început.
- Astea sunt gogoşi ! A mărturisit singur că l-am pălmuit fiindcă m-a insultat. Şi apoi, eşti dumneata sigur că omul acesta era într-adevăr contele von Ravenow ?
- Bineînţeles, mi-a dat doar cartea lui de vizită.
- Aha. La legitimaţia mea n-ai vrut să te uiţi, dar la cartea lui de vizită da ! O astfel de bucăţică de carton poate arăta orice pungaş. Lasă, domnule, nesocotinţa asta a dumitale o să-ţi dea de furcă, o să vezi dumneata ! …
- Domnule căpitan…vă rog să mă iertaţi…bâigui slujbaşul, înspăimântat.
- Să te iert ? Hai, fie ! Aşa sunt eu, milos, să vedem numai ce au să spună “ceilalţi”.
- Ceilalţi ? Pot să aflu şi eu cine sunt aceştia ?
- Hm ! N-ar trebui să-ţi spun, dar fiidcă mă rogi… Ştii unde mă duce u acum ? de-a dreptul la prinţul Bismarck.
Şeful sări înapoi ca muşcat de şarpe.
- Vai de mine ! Sper că nu veţi pomeni nimic de întâmplarea asta nenorocită…
- Aşa “speri” ? Ei vezi aici te-nşeli. Trebuie să-i povestesc amănunţit de ce n-am putut fi la vreme la audienţă.
Bietul slujbaş se zăpăci de tot… Se uita năuc la american.
- Adică, mai bine zis la conferinţă unde se vor discuta chestiuni de mare importanţă diplomatică, urmă foarte serios Plisc-de-uliu. Ce să-ţi fac dacă n-ai vrut să te uiţi la hârtiile mele când te-am rugat…
- Dumnezeule, sunt pierdut ! Dacă domnul căpitan va sosi cu trenul următor, nu e aşa că nu va fi prea târziu ?
- Ba da. Era calculat la minut.
- Ce nenorocire ! Şi acum, ce e de făcut, pentru Dumnezeu !
- Nimic ! Ori nu cumva crezi că o să iau un tren special din pricina dumitale ?
Şeful răsuflă adânc, ca şi când i s-ar fi luat o piatră de pe inimă.
- Un tren special? Asta s-ar putea… ar fi singurul mijloc să se recâştige timpul pierdut.
- Tot ce se poate, dar nu vei fi pretinzând ca, după ce m-ai insultat, să mă mai coste şi parale.
- Nu, nu, domnule căpitan, n-o să vă coste nici un gologan. Vă pun la dispoziţie o locomotivă şi un vagon care să vă ducă – dacă nu ajungeţi mai înainte trenul – până la Magdeburg, unde o să-l găsiţi negreşit.
- Ştiu şi eu ce să spun ?!... Şi când aş putea pleca de aici ?
- Imediat în nici un caz. Trebuie să telegrafiez mai întâi la Mainz să mi se trimită o garnitură. Vă rog din suflet să primiţi propunerea mea. Regret cele ce-am făcut, daţi-mi voie să-mi îndrept greşeala.
Plisc-de-uliu se uită îngândurat înaintea lui, pe urmă se scărpină la nas şi zise zâmbind :
- Nu e aşa că locotenentul zicea că se duce la Berlin ?
- Da.
- Trece trenul şi pe la Magdeburg ?
- Stă chiar multişor în staţie.
- Şi zici că poate ajunge acceleratul acolo ?
- Ba o să-l şi întreceţi.
- Aşa că o să fiu înaintea contelui la Magdeburg ?
- Cu siguranţă.
- Bine. Primesc propunerea dumitale.
- Atunci daţi-mi voie să telegrafiez imediat, spuse slujbaşul cu bucurie. Dar nu e aşa, domnule căpitan, că n-o să pomeniţi nimănui nimic despre cele întâmplate ?
- Bine, să-ţi fac hatârul. Dar, ia spune-mi, ai o leafă bună ?
- Aş ! Suntem plătiţi ca vai de lume.
- Şi un tren special costă multe parale ?
- Destul de mult. O să trebuiască să mă strâmtorez ca vai de capul meu.
- De, ce să-ţi fac ? Cine te-a pus ? Dar ştii ce ? Ce-ar fi să împărţim cheltuielile pe din două ?
- E adevărat, domnule căpitan, vreţi să…
- Alt chip nu e ca să te ajut să ieşi din bucluc.
- Mulţumesc…mulţumesc… bolborosi bietul slujbaş, emoţionat. Se cunoaşte că sunteţi american şi un adevărat gentleman.
Plisc-de –uliu se simţi foarte măgulit.
- Şi mai bine ar fi, urmă el, să iau toată cheltuiala asupra mea, ce zici ?
- Ce să zic, domnule căpitan …de, vă-nchipuiţi şi dumneavoastră …
- Bine, plătesc eu trenul, cu o singură condiţie însă : să ajung înaintea contelui la Magdeburg. Pe urmă : să-mi dai câteva rânduri că m-am legitimat şi că din cauza informaţiilor sale false te-ai pus într-o situaţie care îţi poate fi dăunătoare.
- Pot să ştiu şi eu la ce vor servi rândurile mele ?
- Uite ce e : contele va căuta, când mă va vedea în Magdeburg, să se lege iar de mine. Scrisoarea îmi va servi drept dovadă că n-am fugit, ci, că am plecat cu învoirea dumitale.
- O s-o scriu imediat ce voi trimite telegrama la Mainz.
- Bine. Dumneata ce zici, domnule jandarm, nu mai e nevoie să mă păzeşti ?
- Nu, domnule căpitan.
- Uite, ţine ca să nu-ţi fie osteneala degeaba.
Cu aceste cuvinte, americanul băgă mâna în buzunar, scoase două monede de argint şi le întinse jandarmului, care mulţumi şi plecă împreună cu şeful, lăsându-l singur în birou.
Nu trecu nici o jumătate de ceas şi garnitura de tren sosi de la staţia cea mai apropiată. Plisc-de-uliu se urcă în vagon şi trenul porni cu mare vitreză.

*
Se înnoptase de mult când trenul în care se afla von Ravenow ajunse într-o gară aproape de Magdeburg. Locotenentul îşi aprinse o ţigară, se lăsă mai bine în pernele canapelei, cu gând să aţipească după ce va sfârşi de fumat, când uşa compartimentului se deschise şi un călător intră înăuntru.
- Bună seara, zise acesta.
- Bună seara, ce plăcere ! Domnul colonel …
Călătorul se uită cu atenţie la locotenent.
- Mă cunoşti dumneata ? Cu cine am onoarea ?
Ravenow nu ştia ce să mai creadă.
- Cum, nu mă mai recunoaşte-ţi ? exclamă el încremenit de mirare. Nu sunt nici patru luni din ziua aceea “fericită” când ne-am văzut pentru ultima oară. Trebuie într-adevăr să vă spun cine sunt ?
- Vă rog chiar.
- Să mă fi schimbat eu într-atât ? întrebă Ravenow.
- Probabil, zise colonelul zâmbind. Aadar, numele dumneavoastră ?
- Nu e nevoie. Poftim semnul de recunoaştere – şi locotenentul ridică în sus braţul drept aşa ca să se vadă mâna artificială.
Colonelul tresări.
- Ce face ? Dumneata eşti locotenentul Ravenow ? Dar bine, omule, nu te-ai uitat în oglindă să vezi cum arăţi ?
- Cum… ce ? … bâigui acesta zăpăcit şi se apropie de oglindă.
Sări însă înapoi speriat.
- Vasăzică în aşa hal m-a adus ticălosul acela ! mormăi el scrâşnind din dinţi. Dar stai tu, nemernicule, o să-ţi arăt eu ţie cine sunt ! Nici nu pot să dau ochii cu oamenii…
- Cred şi eu ! zâmbi colonelul. Ce ţi s-a întâmplat, pentru numele lui Dumnezeu ! Te-ai bătut cu cineva ?
- O să vă povestesc eu pe urmă ce-a fost, domnule colonel. Mai întâi aş vrea o lămurire : De unde veniţi ?
- De la Wolfenbuttel. Şi dumneata ?
- De la Mainz şi mă duc la Berlin.
- Şi eu tot acolo. E vorba de o afacere pe care o s-o afli numaidecât şi-mi pare bine că te-am întâlnit în drum.
……………………………………………………………………………………..
Cum ţi-aş fi putut explica altfel vânătăile şi umflăturile de pe faţă ? Dracul ştie cât o să mai ţină !
Am auzit că e bine să pui carne crudă, dar imediat.
- De unde s-o iau ?
- La Magdeburg. O să ajungem în curând. Nu se poate să nu găseşti în restaurantul gării, trebuie să aibă ei la bucătărie. O să fim probabil singuri în compartiment şi mai avem câteva ceasuri până la Berlin.
Trenul intră într-o haltă. Colonelul se miră că stătea atât, deschise fereastra şi întrebă :
- Conductor, ce, nu mai plecăm odată ?
- S-a anunţat un tren special şi îl aşteptăm să treacă, răspunse conductorul. Nu trecu mult şi trenul anunţat intră în gară. Era numai locomotiva şi un singur vagon. La una din ferestre, apăru un cap care privea cercetăror acceleratul sosit înainte. Deşi trenul trecuse cu mare iuţeală, colonelul zărise capul de la fereastră.
- Ei drăcia dracului, spuse cu mirare, pasagerul avea un nas cum n-am mai văzut în viaţa mea !
- Mai mare ca al vagabondului cu care m-am luat azi la ceartă nu cred să fie, zise locotenentul Ravenow.
Acceleratul se puse în mişcare şi când ajunseră la Magdeburg, colonelul se duse în restaurantul gării ca să caute carne crudă pentru camaradul său, deoarece acestuia îi era ruşine să coboare din vagon în halul în care era. După ce porniră, locotenentul puse bucata de carne crudă pe umflătură, dar îl apucară nişte dureri atât de groaznice încât începu să vaite ca o muiere.
- Ce e. domnule, ce te văicăreşti aşa ? îl întrebă colonelul.
- Sunteţi sigur, domnule colonel, că leacul ăsta dă înapoi umflătura ?
- Foarte sigur.
- Vezi că mă arde ca focul.
- Aşa şi trebuie.
Ravenow tăcu, dar după un timp nu se mai putu stăpâni ; începu să geamă şi-şi smulse halca de carne de pe obraz.
- Nu mai pot… se tânguia el, mă doare de-mi ies ochii din cap.
- Ce dracu’ , domnule, nu înţeleg ce te vaieţi ca o muiere ! se răsti supărat colonelul.
- Dumneavoastră aţi spus la restaurant pentru ce vă trebuie carnea ? întrebă Ravenow.
- Nu, dar pentru ce ?
- Dacă n-o fi curată ?
- Cum să nu fie, doar o dă clienţilor s-o mănânce.
- Tocmai de aceea. E sărată şi piperată pentru fript.
- Hm… vezi, la asta nu m-am gândit. Arunc-o şi dumneata pe fereastră.
În momentul acela trenul se opri într-o staţie.
- Merge la Berlin, conductor ?
- Da, dar mai la urma trenului.
- Păi acolo e clasa a treia, eu am bilet dea-ntâia.
- Zău ? Ia să-l văd şi eu.
- Poftim.
- Aşa e. Urcă-te repede că pleacă trenul.
Conductorul deschise uşa compartimentului şi călătorul intră.
- Bună seara, salută el politicos.
Nu-i răspunse nimeni, fiindcă Ravenow amuţise de mirare şi colonelul găsea că un om cu o astfel de înfăţişare nu merită un răspuns. Noul – sosit se aşeză foarte liniştit în colţul lui şi trenul porni.
- Pe toţi dracii ! mormăi în sfârşit locotenentul, recăpătându-şi graiul.
- Ce e ? întrebă colonelul.
Ravenow arătă spre strain. Colonelul se uită când la unul când la altul neînţelegând nimic.
- Ştiţi dumneavoastră cine e individual ăsta ? întrebă locotenentul. Vagabondul…care…ah, palma…
- Parcă ziceai că a fost arestat ?
- A fost, dar se vede că a fugit iar.
- Cu un tren special ?
- Cine poate să ştie cum s-au petrecut lucrurile. Când ajungem la prima staţie ?
- Peste şase minute.
- O să cerem acolo să-l aresteze din nou.
- Nu cumva te-nşeli ? Eşti sigur că e el ?
- Cu nasul şi trombonul, e sigur.
- Bine, stai că o să vedem îndată, zise colonelul şi întorcându-se spre american îl întrebă cu aroganţă : Cine eşti dumneata, domnule ?
Plisc-de-uliu nu răspunse.
- N-auzi domnule ? Te-am întrebat cine eşti ?
- Un călător ca şi dumneata, răspunse amabil americanul.
- Asta o văd eu, vreau să ştiu cum te cheamă.
- Am uitat.
- I-ascultă, lasă prostiile ! De unde vii ?
- De la Mainz.
- Aşa ? După ce ai scăpat de la poliţia de acolo, ai fost arestat iar în drum, nu e aşa ?
- Da.
- Şi cum ai ajuns la Magdeburg ?
- Cu un tren special.
- În care te-ai strecurat probabil ca un hoţ. Lasă că o să avem noi grijă să nu mai scapi şi de data asta, vagabondule !
- Vagabond ? Ştii ce omuleţule ? Te-aş sfătui să nu repeţi cuvântul ăsta în faţa mea !
- Pentru ce ? Şi colonelul îl privi provocator.
- Pentru că s-ar putea să te căieşti.
- Mă ameninţi ?
- Nu, te avertizez numai.
Locotenentul văzu că are în colonel un aliat pe care se putea bizui şi era sigur că amândoi la un loc vor putea veni de hac necunoscutului.
- Nu vă mai stricaţi gura degeaba, domnule colonel, interveni el. O să-l dăm pe mâna poliţiei, care ştie mai bine cum să se poarte cu un astfel de derbedeu.
Dar nici n-apucă să-şi sfârşească vorba şi Plisc-de-uliu îi cârpi o palmă atât de zdravănă încât se rostogoli jos de la locul lui.
Colonelul se repezi atunci la american, îl apucă de piept şi răcni înfuriat :
- Cum îndrăzneşti, ticălosule ?...
- Jos laba ! îi porunci americanul cu ochii scânteietori de mânie.
- Ce… cutezi să-mi porunceşti… tu… mie ? Na, ţine !
Colonelul ridicase mâna să dea, dar în clipa aceea se simţi apucat de brat şi Plisc-de-uliu îi repezi un pumn atât de grozav în stomac încât îl făcu să cadă grămadă pe canapea.
Lui Ravenow nu-i era cu putinţă să vină în ajutorul aliatului său, palma îl ameţise de tot, colonelul stătea ghemuit ca un arici şi gemea cu mâinile pe pântece.
- Asta pentru “vagabondul” de adineauri, mormăi americanul. O să te învăţ eu să fii mai cuviincios cu oamenii pe care nu-i cunoşti.
- Ai cutezat, nemernicule ! bolborosi colonelul.
- Nimic decât ceea ce ţi se cuvenea.
- O să pun să te aresteze…
- O să vedem noi numaidecât dacă o să poţi.
În clipa aceea trenul intra într-o staţie. Plisc-de-uliu deschise fereastra şi chemă pe conductor.
- Adu repede pe şeful gării şi pe şeful de tren, strigă el.Am fost atacat de doi indivizi, chiar în compartimentul meu.
Conductorul plecă în fugă şi se întoarse imediat cu ceilalţi doi. Plisc-de-uliu se aşezase în aşa fel la fereastră ca să nu se vadă de afară ce făceau tovarăşii lui de drum.
- Ce e, domnule, ce s-a întâmplat ? întrebă şeful de tren apropiindu-se.
- Cât staţi în staţie ?
- Numai un minut. Trebuie să plecăm numaidecât.
- Un moment te rog… domnule şef, am fost atacat astăzi pentru a doua oară în acelaşi tren. Îţi cer să arestezi imediat pe agresori. Poftim paşaportul meu.
Nu se luminase încă de ziuă. Şeful citi paşaportul la lumina felinarului, apoi i-l dădu înapoi zicând :
- Vă stau la dispoziţie, domnule căpitan. Cine sunt indivizii ?
- Unul se dă drept conte iar celălalt e complicele lui. Pot să cobor pe peron ?
- Mă rog, poftiţi…
Colonelul şi Ravenow auziseră fiecare cuvânt şi stăteau ca înlemniţi de întorsătura pe care o luau lucrurile.
- Unde sunt ? întrebă şeful de gară deschizând uşa compartimentului.
- Uite-I colo.
Şeful băgă capul înăuntru şi zise poruncitor :
- Daţi-vă jos … repede !
- Eu sunt … bolborosi colonelul…
- Ştim, îl întrerupse şeful, dă-te jos când îţi spun!
- Ştii dumneata, domnule, cu cine vorbeşti ? Eu sunt locotenentul conte von Ravenow ! tună acesta, scos din fire.
Şeful ridică felinarul şi-l privi drept în faţă.
- Ai şi mutră de conte, n-am ce zice ! zise el înălţând din umeri. Dă-te jos dacă nu vrei să întrebuinţez forţa.
- Avem bagaje… protestă colonelul.
- Lasă că avem noi grijă de ele. Daţi-le jos, hamali !
Cei doi ofiţeri fură duşi deocamdată într-o încăpere a gării şi puşi sub pază, pe când Plisc-de-uliu rămase pe peron cu şeful de gară să supravegheze descărcarea bagajelor.
- Halal de aşa bagaje ! râse unul din hamali. Ia uitaţi-vă : o trâmbiţă turtită şi numai găuri. Ce-ar fi să-i tragem un cântec ?
- Dar de desaga asta ce ziceţi ? râse altul. Adevărat lucruri de borfaşi. Ăsta e bagaj de clasa întâi ? Luaseră bagajele americanului drept ale celorlalţi şi Plisc-de-uliu nu crezu de cuviinţă să-i lămurească.
Trenul plecă împreună cu lucrurile ofiţerilor, care se aflau în vagonul de bagaje.
- Vă rog să mă urmaţi în biroul meu, domnule căpitan, zise respectuos şeful de gară.
………………………………………………………………………….
Nenorociţii ofiţeri nici nu mai încercară să protesteze. Fură legaţi zdravăn şi duşi în beci.
- Straşnică afacere, domnule căpitan, ce ziceţi de ea ?
- Cât se poate de importantă, răspunse foarte serios americanul. Când trece trenul cel mai apropiat spre Berlin ?
- Peste o jumătate de ceas soseşte acceleratul de Hanovra.
- Cu ăsta o să şi plec. Voi raporta autorităţilor din Berlin şi cred că vei primi imediat instrucţiuni telegrafice.
După o jumătate de ceas Plisc-de-uliu stătea tolănit pe canapeua de pluş a unui compartiment de clasa întâi, iar cei doi ofiţeri rumegau în gând cele mai grozave planuri de răzbunare în beciul unei neînsemnate halte.

Plisc –de-uliu, Karl May -editura Pallas 1994
 
Sus Jos