Foarte simplu.
Exista o parghie, legata articulat de caroserie in dreptul puntii spate.
Acea parghie se misca, inainte si inapoi, in functie de incarcarea pe osie.
Pargia apasa pe un pistin aflat intr-un cilindru, cilindru in care venea o conducta de frana de la pmpa si plecau, una sau doua, in functie de model, catre cilindrii receptori ai rotilor spate.
Cand masina frana, datorita inertiei, se decarca dinamic puntea spate, adica se ridica caroseria, si se incarca puntea fata.
Minunea de repartitor, prin intermediul tijei si pistonului, optura, mai mult sau mai putin, conducta de la pompa centrala astfel incat sa scada presiunea lichidului in cilindrii receptori ai franei.
In acest fel se egalizau fortele de franare transmise la roata si se obtinea, cel putin teoretic, franare uniforma pe cele doua punti.
Fara acest dipozitiv datorita faptului ca presiunea lichidului de frana este constanta se producea o franare mai puternica pe spate, blocarea rotilor spate si, inevitabil, derapajul cu proptirea spatelui masinii in sant.
Pan in 1913 masinile erau dotate numai cu frane spate deoarece exista teama ca franand rotile fata masina o sa se dea peste cap.
Ca orice pas inainte al tehnicii, franarea pe patru roti a aparut, a fost descoperita, cum vrei sa-i spui, dintr-o greseala de montaj.
Nu montajul franelor ci al pinioanelor in cutia de viteze astfel incat, constructorul Gabriel Voisin, s-a trezit ca are 4 viteze de mers inapoi si 1 inainte.
Cand mergea inainte, gheata fiind pe jos, de cate ori frana masina derapa necontrolat.
Suparat a luat-o spre garaj, sa schimbe pinioanele, cu spatele.
Obligat sa franeze brusc a constatat, uimit ca masina merge drept, ca pe sine.
A doua zi avea frane la toate patru rotile.
Incearca experimentul cu cutia de chibrite, acul cu gamalie si ata.
:cafea:
