Linia Suceava- Roman 145 ani

  • In perioada urmatoare o sa vi se solicite modificarea parolei. Pana la modificarea parolei, userul poate figura ca si blocat, odata modificata parola, userul este reactivat automat.
    Pentru orice problema va rog folositi butonul "Contact"
Informatii interesante despre Istoria feroviara am gasit in cartea lui Ion Ghica- Scrisori catre Vasile Alecsandri:

.....Multi ieseni poate ca n-au uitat timpii dintai ai Unirii Principatelor, cand pentru a veni toamna la Camera la Bucuresti, luau mai bine drumul pe la Cernauti, Lemberg, Viena, si Pesta de unde se puneau in vapor si veneau pana la Giurgiu, decat a veni de-a dreptul pe la Focsani si Buzau ...
.................................................................................................................................................................................................

Iubite amice,
Azi te pui în tren la 9 seara, dup㒠ce ai prânzit bine la 'Hugues' sau la 'Brofft', ară’ţi tichetul conductorului care vine şi ţi-l timbreaz㒠cu cleştele, fumezi o ţigară’, dou㒠pân㒠la Ploieşti; acolo îţi bei ceaiul în ticnă’, te întorci în vagon, apoi te înf㒺uri bine în tartan, îţi pui paltonul că’pă’tâi, te lungeşti pe canapeaua de catifea roşie sau în vagonul-pat, dormi ca acas㒠vreo nou㒠ceasuri şi, la opt dimineaţa, te deştepţi la Roman. Aici cafea cu lapte, cu un kipfel, două’, şi 17 ceasuri, minut cu minut, dup㒠ce ai plecat din Bucureşti, te gă’seşti transportat pe malul îmbalsamat al Bahluiului, în fosta capital㒠a fostului principat al Moldovei, unde ajungi dormit, mâncat şi odihnit. Că’lă’toria, mâncare cu bacşiş cu tot, te-a costat 80 de franci. Ei, vezi, acum 40 de ani nu era aşa.
...................................................................................................................................................................................................

Iubite amice,
Alalta seara,pornind de la gara ta (Mircesti-mai 1879), adormisem adanc, leganat de valurile ascutite ale liniilor de fier Strussberg;trei locuri de o parte a vagonului erau la dispozitia capului si picioarelor mele;cand pe la miezul noptii, ma simtii scuturat de o mana viguroasa: era conductorul care intervenea in favorul dreptului bine platit al unui calator imbarcat la Marasesti; recunoscui dreptatea invocate si ma ghemuiam in limitele tichetului meu.
 
Din cartea lui Ion Mitican-Un veac prin gara Iasi:

“Balaurul cu ochi de foc- intra in Moldova
Deprinsi cu lucrarile drumului de fier de la celelalte linii, armatele de lucratori ale companiei Ofenheim au si trecut granita romaneasca de la Burdujeni si, ca niste carduri de furnici grabite, au purces a sapa santuri, terasamente, fundatii,carand pietris si nisip din raurile apropiate si dand iama prin padurele tarii de Sus, pentru stalpi de telegraf, grinzi,traverse si tamplarii. Hutulii, lucratorii padurilor bucovinene erau mesteri in treburi de astea.
- “Curierul de Iassi - publica la 29 iunie 1869 stirea ca pe santierele liniei Itcani-Roman, inceputa in mai multe puncte, lucrau intens peste 8000 de lucratori, majoritatea lor fiind stramutati din toate partile imperiului austriac, iar 3500 de care cu boi carau materialele si o parte din sinele aduse cu vapoarele din Anglia “la Galati, la Branzu (Prut).... (pag. 19)
Pana atunci pe Prut se carau mai ales cereale de catre o societate infiintata inca din vremea lui Cuza (august 1861) care avea un remorcher cu cateva slepuri pentru miscarile dintre Falciu si Galati. Vase mai usoare, plute si barcaze ajungeau si pana la Sculeni si Stefanesti.
Zilnic treceau sute de care cu sine spre Pascani, iar altele cu traverse, fiare si masinarii se scurgeau de la Itcani spre Roman, umplandu-se vazduhul, soselele si drumurile de porunci si indemnuri romanesti si-n graiuri straine, de parca, iarasi ar fi intrat in tara palcuri de oaste straina.La cate o muche de deal, siraguri cu zeci de perechi de boi injugati, cu tanjeala in tanjeala, se opinteau din greu, sa care, cu mare chiteala, spre santierele din jos, o locomotiva de lucru sau niste vagoane in jurul carora roiau sute de oameni strigand intruna: “Hais, cea!
Pe malurile raurilor , paraielor si rupturilor de lunci si huciuri implantau piloti si zideau temelii pentru poduri echipele subantrepenorilor italieni. Armaturile si tablierele soaseau tot din Anglia. Mai la urma, sutele de meseriasi de cale fixau sinele si schimbatoarele, bateau crampoanele, zoriti sa dea drumul trenurilor de lucru, ce sforaiau sub presiune, in Itcani, gata sa porneasca pe noile linii.
Vestea trecerii primei locomotive peste granite a fost inscrisa in cronica anilor aceia, cu mare bucurie, tot de “Curierul de Iassi din 13 iulie 1869 (st.v.): In5 iulie (17 iulie st. n.) sara, cea inteia locomotive de lucru a trecut granita la Burdujeni. (pag. 20)
 
"Trenul de Roman, care venea in Iasi la orele 10 dimineata si pleca inapoi la 4 dupa amiaza, ramanea prea putina vreme in gara. Provincialii nu apucau sa-si faca toate targuielile,
“iar orariul acesta anapoda ruina si sanatatea bietilor amploiati.
In urma nenumaratelor cereri compania a introdus la 3/15 iunie 1872, un accelerat Iasi-Lemberg cu vagoane directe spre Viena. Sporovaiala insa nu s-a potolit, caci elegantul accelerat, ce pleca din Iasi dimineata la ora 7 si 39 si sosea la Lemberg seara, la 10 si 49, avand legatura cu acceleratul de Roman si cu acceleratul pe caile ferate austriece“ Carl-Ludwing -€œ Bahn si Kaiser - Ferdinands- Nord- Bahn spre Viena, Paris, Berlin, dispunea de in vagon clasa I, doua de clasa a doua, un vagon comun I/II-a (total 111 locuri) si nici un vagon de clasa a III-a. I n schimb, preturile se umflasera cu 20% fata de trenul “ordinar ( care pleca din Iasi la 3,40 dupa amiaza). (pag.47)
........................................................................................................................................................................................................
La 5 iulie 1871, Camera a anulat concesiunea lui Strussberg. S-a format “Societatea actionarilor cailor ferate romane, care a fost recunoscuta in mod official la 2/14 februarie 1872.
In martie 1872 a fost numit director general al societatii specialistul francez Leon Guilloux, care a organizat cu calm terminarea lucrarilor, iar la 1/13 septembrie 1872 linia Roman-Marasesti-Tecuci- Barbosi-Buzau- Ploiesti- Bucuresti s-a pus in exploatare.
Astfel, iesenii puteau ajunge la Bucuresti in numai vreo 24 de ore, dand o raita si pe la Dunare, iar bucurestenii capatau iesire la linia Lembergului spre Viena, unde puteau ajunge dupa vreo 50 de ore. (pag.54)

Fiindca la 1/13 septembrie 1872 Societatea actionarilor cailor ferate romane deschisese, in sfarsit, liniile Roman-Bucuresti, Directia de exploatare LCI din Iasi pornea circulatia directa si in ambele sensuri a bagajelor si calatorilor intre liniiile LCI si liniile romanesti, incepand cu 5/17 noiembrie 1872.
In mersul trenurilor din 19 noiembrie/1 decembrie 1872, aparea si trenul acelerat Viena- Pascani-Iasi, perechea sa, cat si acceleratele nr.2 Bucuresti - Viena si nr 1 Viena - Bucuresti. (pag. 50)

Singurul inconvenient era in gara Roman, caci trebuia schimbat trenul austriac cu cel german sau invers. Gara Roman devenise granita intre cele doua societati, care nu totdeauna erau in relatii amicale, fapt pentru care isi construisera instalatii separate si se conduceau dupa regulamente proprii.
Compania Ofenheim care se instalase prima, acaparase tot terenul pus la dispozitie de statul roman, si-si construise o cetate, drept cladire de calatori, remiza de locomotive si puturi de apa pe imasul din spatele remizei.
Domeniile lui Strussberg incepeau de la cantonul soselei Bacaului si doar cladirea calatorilor era situata vizavi de a lui Ofenheim. (Cladirea a fost folosita apoi pentru locuinte.)
Primele doua linii se foloseau de trenurile lui Ofenheim, iar celelalte doua (a III-a si a IV-a) de trenurile lui Strussberg.
Conform mersului publicat dupa 1/13 septembrie 1872, voiajorii plecati din Iasi cu trenul ordinar LCI, de 3,40 dupa amiaza, ajungeau la Pascani la 6.37, unde prindeau acceleratul de 6,47 cu care soseau la Roman la 7,53. Aici aveau timp sa-si treaca bagajele din trenul LCI in acceleratul societatii actionarilor, sa se ospateze in renumitul restaurant din gara LCI, iar la 9,20 seara sa porneasca spre Bucuresti, trecand prin Barbosi (5,10 dimineata), Buzau (9,40) si Ploiesti (11,53). Ajungeau la Bucuresti cam pe la 1,30 dupa masa. La mersul din 1 ianuarie 1879, acceleratul Bucuresti-Iasi circula direct, fara schimbarea vagoanelor din Roman.
Spre deosebire de constructiile LCI care au fost aduse la nivelul acelor austriece, liniile societatii actionarilor au dat mereu dureri de cap celor ce le intretineau. Carbunii fiind scumpi, locomotivele se hraneau cu lemne. (pag. 55)"
Ioan Mitican- Un veac prin gara Iasi
 
Si la Mircesti a mai ramas o constructie asemanatoare celei de la Halaucesti:





Cea de la Halaucesti este acum probabil locuinta privata:







Si la Roman se gaseste o cladire asemanatoare. Sa fi ramas de pe timpul lui Ofenhaim?
 
Sunt cladirile BulB "Bukowinaer Lokalbahnen" putin mai tarzii fata de cele ale LCIE. Intr-un colt de ilustrata de la 1900 poti vedea cum aratau aceste cladiri prin jurul lui 1900:

 
Vechea cladire de la Mircesti vazuta din alt unghi:





Si o veche cladire de la Roman care ar putea fi vechea gara a Companiei Strussberg :





Vechea remiza de locomotive de la Roman:

 
Conform raportului Duca de acum 122 de ani, cladirea aflata peste linii de gara austriaca este fosta gara S. devenita dupa nationalizare locuinta personal CFR.
 
In monografia municipiului Pascani am gasit un reportaj scris de Geo Bogza despre cele intamplate in cel de al II-lea razboi mondial cu gara si localitatea Pascani:

.... In Moldova se afla orasul care sta cu mult inainte in fruntea tuturor din tara, in ceea ce priveste aspectul unei distrugeri: Pascani. E ras de pe fata pamantului, in adevar. Si inca, trebuie sa ne intelegem asupra acestei expresii. Pascaniul e distrus 80 la suta. Nu cunosc procentul celorlalte orase care au avut de suferit de pe urma razboiului, dar fata de cum arata ele si cum arata Pascaniul, nu pot fi de cat cu foarte mult in urma pe aceasta scara. Pentru ca si Ploiestiul si toate celelalte orase distruse, mai au foarte multe case intacte, strazi intregi, si uneori chiar cartiere neatinse. Pe cata vreme Pascani e un morman de ruine dintr-o parte in alta, cu case razlete pe la margine, in timp ce centrul, strada cu strada, casa cu casa, este literalmente sters de pe fata pamantului. Pentru Pascani data cea mare a fost anul trecut in ziua de 11 aprilie. Era intr-o marti dupa Dumunica Floriilor. In duminica aceea, nemtii se retrasesera spre sud lasand orasul intreg. In gara avusesera loc distrugeri, incat orasul aproape ca nu mai prezenta nici un interes. Rusii sosisera duminica seara, si a doua zi sfatuira locuitorii sa se retraga spre nord. Unii au plecat, altii nu s-au indurat si s-au incuiat in case, sau s-au ascuns in pivnite. Toti au pierit a doua zi. Marti catre pranz a aparut aviatia germana, in valuri repetate, asvarlind tot timpul numai bombe incendiare. In cateva minute, totul a fost o mare de flacari, o uriasa valvataie. Oamenii din satele vecine spun ca venea dogoarea pana acolo. Mai erau si niste cisterne cu benzina, care ardeau pe sosea. Cati oameni au ars in acest incendiu de pomina, nu se poate sti. In orice caz, caramizile acelea triste, numai din pamant, nu se vad la Pascani; daca vor fi existat, ele au fost arse in sfarsit, in marele incendiu care in acelasi timp a desfiintat orasul. ........

(Geo Bogza- Pe urmele razboiului in Moldova -€œ Bucuresti 1945)
 
Comentarii
Pentru a intelege mai bine evenimentele petrecute atunci, voi adauga cele aflate de mine in copilarie de la parintii mei.Doar cine nu a vrut, nu a plecat atunci din Pascani.
Ceferistii care lucrau la gara cum era si bunicul meu au primit vagoane de marfa in care si-au incarcat agoniseala de o viata ( cam cate 3-4 familii la un vagon doar pentru lucruri) iar persoanele erau transportate in vagoane de calatori care faceau parte din acelasi tren. Plecarea refugiatilor a avut loc in ziua de 25 martie 1944 de Buna Vestire prin Buzau unde au ajuns dimineata, circulatia fiind mult ingreunata de multimea acestor trenuri speciale pentru refugiati. In continuare traseul a fost probabil prin Ploiesti, Brasov, Sibiu, Deva , Arad. Aici ajunsi au fost cazati provizoriu la o scoala din apropierea garii, li s-a facut deparazitarea in niste sali de baie si apoi repartizati locuitorilor din Arad si din imprejurimi. Familia bunicului a fost gazduita de o familie din Curtici iar dupa instalare, bunicul meu si-a inceput lucrul la gara Curtici, indeplinind aceleasi obligatii ca la gara din Pascani.
Muncitorii ceferisti de la Atelierele Pascani au fost evacuati si au plecat cu familiile lor la Atelierele din Turnu Severin. Aici au fost cazati la familiiile din Turnu Severin dar mai cu seama la cele din localitatea Prunisor.
Si elevii de la Scoala de ucenici a Atelierelor au fost evacuati impreuna cu muncitorii si separati de familiile lor.
Asta nu inseamna ca la gara nu a mai ramas nimeni sa lucreze si activitatea feroviara fusese paralizata. Aceasta se desfasura in continuare cu cei care nu aveau familiii si cei care nu au vrut sa plece. Din povestile auzite de la tatal meu care a ramas la gara Vatra Pascani unde lucra ca magaziner, pana in ziua bombardamentului, am sa va descriu putin filmul evenimentelor.
In acea zi gara era plina cu trenuri cu munitie pentru front, trenuri cu vagoane cisterna cu benzina de aviatie si trenuri militare. Dupa bombardarea targului si a celor doua gari- gara Pascani si gara Vatra Pascani- s-au produs incendii si in zona trenurilor.Pentru a nu se creea un dezastru si mai mare, vazand ca nu reusesc sa stinga incendiile, ceferistii au dezlegat vagoanele cu benzina care incepusera sa arda si le-au impins cu o locomotiva fara sa le mai lege pana le-au scos din zona garii Vatra Pascani spre marginea localitatii din apropierea podului de peste Siret unde le-au dat un ultim impuls dupa care mecanicul a oprit locomotiva si s-a intors cu viteza cea mai mare inapoi in gara. Datorita vitezei cu care s-a facut manevra, incendiul vagoanelor luase amploare si au inceput sa explodeze cisternele, zburand pe sus ca niste cutii de conserve.
Dupa eveniment ceferistii ramasi au fost repartizati sa lucreze pana la sfarsitul razboiului in gara Petrosani.
 
Continuarea reportajului lui Geo Bogza:

Si acum, dupa atata vreme, orasul mai pare un cuptor care nu s-a racit inca de tot. Privind mereu zidurile arse si uscate, strada dupa strada, pe un pamant ars si uscat, unde nu-i nici un arbore si nici un fir de iarba, ci numai vantul poarta praful rosu, inecacios si iritant al miilor de caramizi sfaramate, simti din nou dogoarea acestor ziduri inflamate, si cerul gurii ti se usuca de o sete care cu timpul devine ingrozitoare.
Jos, in gara, marile ateliere ale cailor ferate, sunt aproape in intregime distruse.De data aceasta, ca si sus in oras, e un alt spectacaol decat al saracacioaselor targuri moldovene. Pe vaste suprafete, cladiri de dimensiuni impresionante, hale de montaj si ateliere, stau goale, ca niste imense hangare, din care uriasele quadrimotoare decollate, nu s-au mai intors. Intre peretii lor e atat de mult, incat ai impresia ca ar putea incape orice: si un munte, si un oras intreg. Atat e de mare vidul provocat de lipsa masinilor, si a miilor de oameni care pe vremuri lucrau aici. E senzatia precisa, fizica, a unui gol imens: si atat cat mergi inauntrul acestor hale pustii, doua sute de metri obosesti si devii nauc, mai mult daca ai fi mers afara, intre dimensiunile firesti ale lumii, douazeci de kilometri. Aceasta e forta, aproape cosmica, a pustiului care domneste in marile ateliere parasite de la Pascani.
De altfel nu e singura forta cosmica. Pentru ca seara, din sutele de gauri de bombe si obuze care inconjoara gara, si care acum sunt pline cu apa, milioane de broaste incep sa cante deodata. ...........
Atat de stranie, si plina de imense evocari e noaptea aceasta! Pentru ca iata, jos in gara, din cine stie ce departari ale stepei rusesti, un tren sovietic a sosit, si locomotiva lui incepe sa suiere din minut in minut, suieratul ei gros si profund, de sirena de vapor, care vrea sa inlature o primejdie.Numai locomotivele din Spania mai au un suierat asemanator, plin de nostalgia nemarginita a porturilor marine. .......
Pe deasupra ruinelor de necrezut ale orasului, pe deasupra corului urias al milioanelor de broaste cantand din gropile de obuze, suieratul de vapor al locomotivei din vale urca mereu si se intalneste in amintire cu tipatul de agonie al locomotivelor spaniole. Sub acest arc de triumf sonor, intre ale carui picioare e o deschidere larga de noua ani, cati prieteni si cati eroi isi au mormantul.
Pe strazile acestui Pompei al secolului nostru, un singur lucru ma intristeaza peste masura: ca oamenii acestor timpuri par cu totul si cu totul departe de a se interesa sa redea prin cuvinte patetismul si maretia, si mai ales suflul tragic al epocii pe care am trait-o. ..............................

(Geo Bogza- Pe urmele razboiului in Moldova -€œ Bucuresti 1945)
 
de obicei nu postez imagini cu acest tip de watermark, insa sunt doua imagini foarte interesante care se vindeau acum cativa ani pe ebay. Sunt doua imagini in format mic, cu gara Pascani, luate de pe pasarela garii de un sodat german in tranzit. Surprind incinta statiei inainte de bombardamente si de nefericitele evenimente descrise mai sus.



 
Iti multumesc foarte mult. Nu credeam ca se mai gasesc fotografii cu vechea gara Pascani.
 
Ultima parte a reportajului lui Geo Bogza:

Un tren e asteptat sa soseasca
Dar in aceasta noapte inca, viata Pascanilor nu s-a terminat. La lumina mica a unor lampi de gaz, in bordeiele de la poalele dealului, in care oamenii stau ca la picioarele unui vulcan sau in casele care au fost carpacite, se fac planuri pentru un arc de triumf, pentru o serbare, si se urmareste cu mintea pe harta, itinerariul unui tren. El a plecat de mult din Turnu-Severin, si mereu au venit vesti despre drumul pe care l-a urmat: cand a sosit la Craiova, cand a trecut prin Pitesti, cand a ajuns la Chitila, si cand a fost indreptat in sfarsit spre Moldova. Oamenii l-au urmarit tot timpul, cu mintea si cu inima, cum zi de zi inainta in lungul tarii, cum se apropia tot mai mult. A fost semnalat la Marasesti, pe urma la Adjud, intr-o zi, doua, in cel mult trei, trebuie sa soseasca. Si prin ruinele orasului, numai despre asta se vorbeste.
E trenul care aduce de la Turnu –Severin 1200 de lucratori ceferisti, evacuati acolo. Atelierele din vale ii asteapta. Dar mai ales ii asteapta orasul. O mie doua sute de oameni sunt asteptati sa soseasca intre aceste ruine, sa le reinsufleteasca. Atunci, treptat, orasul va incepe sa existe din nou. Si toata lumea nu vorbeste decat despre asta, urmarind in minte apropierea trenului.
Oamenii il simt venind pe deasupra pamantului, greu incarcat cu cei o mie doua sute de ceferisti, inaintand, apropiindu-se, sosind. Parca ar navali un val de sange proaspat, pe strazile pline de ruine ale orasului.
- Sa-i asteptam in gara, sa luam crengi verzi si sa facem un arc de triumf.
- Seara sa dam o serbare.
- Ce fel de serbare?
- Cu muzica, cu dans.
- Hei, da, bun. Dar de unde muzica ?
- N-are a face. Gasim noi, aducem din alta parte.
- La Fantanele sunt doi tigani.
- Dar in ce local ?
- Cum in ce local ?
- Serbarea, dansul.
- Fara local, in strada, mai dam caramizile la o parte.
- Se poate ?
- De ce sa nu se poata. Sa le aratam fratilor, celor care vin, ca i-am asteptat cu drag.
- Bun! Atunci asa ramane: serbare cu muzica si dans. Domnule Geo Bogza, ce spui despre hotararile noastre ?
- Domnule primar, cred ca are sa fie frumos.

(Geo Bogza- Pe urmele razboiului in Moldova - Bucuresti 1945)
 
Si un comentariu cu povestea traita de parintii mei:
Ajunsi acolo unde fusesera repartizati, refugiatii isi duceau viata de zi cu zi integrandu-se in comunitatile care i-au primit.Mama mea a fost data sa invete croitorie la un atelier din Arad. Acolo in timpul alarmelor aeriene trebuiau sa se adaposteasca intr-o padurice de langa gara. Intr-o zi nu a putut sa mearga la Arad si a doua zi a aflat ca cei care se adapostisera in acea padurice  fusesera mitraliati in urma atacului aerian. Vara bunicul impreuna cu familia , in timpul liber , mergea la muncile campului alaturi de locuitorii din Curtici, primind in schimb produse agricole.
In dimineata zilei de 13 septembrie 1944, bunicul meu se intoarce acasa , trezindusi restul familiei cu urmatoarele cuvinte:
- Voi dormiti si ungurii is in Macea.(Macea fiind la cativa km de Curtici)
Este vorba de un atac al armatei ungare asupra zonei Aradului.
Refugiatii si-au luat ce puteau duce in maini (actele lor,cateva haine si ceva de mancare si s-au suit in primul tren care a si plecat la scurt timp spre Arad. Dupa o perioada de stationare aici timp in care bunicul s-a mai intors  sa-si mai ia cateva lucruri si sa- si caute copiii care ramasesera la Curtici dupa plecarea trenului. A reusit sa-si adune familia si trenul a plecat mai departe spre Deva. Aici a stationat 10 zile in care oamenii locuiau in vagoane. Cand sunau sirenele alarma aeriana trenul parasea gara si se oprea in apropierea lanurilor de porumb unde se ascundeau refugiatii. Uneori cate un avion se abatea si asupra acestora mitraliind porumbul.Alteori refugiatii ramaneau in tren, trantiti pe podeaua vagoanelor, facandu-si cruci si spunand rugaciuni in tipetele si plansetele copiiilor, innebuniti de zgomotul sinistru al avioanelor Stukas lansate pentru bombardament in picaj, continuat cu rapaitul rafalelor de mitraliera. Dupa care se facea putina liniste care era sparta in scurt timp de un nou atac al avioanelor. Desi aceste actiuni, tineau cateva minute, pentru cei atacati parea ca nu se mai termina si stateau asa pana ce sirenele sunau incetarea alarmei.Atunci fiecare se ridica cautandu-si membrii familiei si multumeau lui Dumnezeu ca au scapat cu viata. Pe 23 septembrie s-au reintors acolo de unde fugisera cu 10 zile in urma. Aici ii asteptau alte surprize. Lucrurile si bunurile care le avusesera erau imprastiate prin curti, pe strazi, in case perdelele de la ferestre erau smulse si sfasiate pentru ca fusesera folosite ca bandaje de soldatii raniti.Au inceput sa-si adune ce mai gasisera si in cateva zile au incarcat bruma de lucruri ramase in vagoane de marfa si au inceput calatoria de intoarcere spre Moldova. Fugisera de un front si dadusera peste altul.Circulatia trenurilor, se desfasura si mai anevoios ca la sosire, asa ca dupa cateva saptamani de calatorie in vagoanele de marfa impreuna cu lucrurile lor, inghesuiti deavalma cu mai multe familii, trenul lor avea sa se opreasca mai mult timp la Braila.Dupa cateva zile familia bunicului a fost repartizata in casa unor oameni din localitatea Independenta langa Galati unde au locuit pana in primavara.Atunci si-au incarcat din nou lucrurile la vagon si incet incet din etapa in etapa au ajuns pe 23 aprilie 1945, de Sfantul Gheorghe, la Pascani. Aici  si-au regasit casa dar ocupata de mebri armatei sovietice Pana la plecarea trupelor din oras au locuit intr-o alta casa pe care bunicul o avea in aceeasi curte.
Si tatal meu care lucrase in gara Petrosani, a fost transferat la sfarsitul lui 1944 in gara Faurei si a locuit pana in primavara anului 1945 in localitatea Surdila Greci.
 
Cautand altceva am mai descoperit o fila din istoria acestei linii:

Peste un deceniu, artistul (Carol Popp de Szathmári) devine nefericitul actor al unui accident ce se putea transforma într-un dezastru. În 1873, primise sarcina de a fotografia toate gările importante şi se deplasase cu trenul până în nordul ţării, la Suceava, Botoşani şi Iaşi. Pe drumul de întoarcere, în noaptea de 2 spre 3 iulie, între staţiile Tecuci şi Galaţi, în vagonul de marfă unde se aflau şi bagajele sale, izbucneşte un incendiu a cărui cauză s-a presupus a fi fost chimicalele folosite de fotograf.
Unul dintre periodicele care anunţa această ştire menţiona flaconul de colodiu necesar activităţii sale. Ce-i drept, colodiul umed cu care se acopereau clişeele de sticlă folosite de fotografi – procedeu descoperit în 1849 şi comunicat public în 1851 de sculptorul şi calotipistul britanic Frederick Scott Archer – provenea din diluarea cu eter a unui exploziv foarte puternic numit fulmicoton.
Un alt ziar exagera proporţiile acestui accident spunând că pasagerii "abia scăpară cu viéţă şi numai cu hainele de pre ei; totul a fostŭ redusŭ în cenuşă." Aceeaşi foaie preciza că, între călătorii care se salvaseră, cu greu, în ultimul moment, se aflase şi Baligot de Bayne, secretarul particular al fostul domnitor Alexandru Ioan I.
Scandalul luând proporţii, Szathmári trimite o scrisoare la redacţia gazetei franceze din Capitala, "Le Journal de Bucarest" al cărui director şi principal semnatar de articole era Ulysse de Marsillac, un apropiat al artistului. Prin ea, artistul încerca să arunce vina accidentului chiar asupra Serviciului Căilor Ferate care, după părerea sa, nu ataşase vagonul de bagaje cum se cuvenea iar şinele nu erau bine construite de antreprenorul Stroussberg şi provocau inadmisibile zgălţîituri vagoanelor. Preciza că, după îndelunga activitate de fotografiere a gărilor de pe traseu, substanţele i se terminaseră şi nu ar mai fi putut periclita securitatea vagonului.
Şi, pentru a-şi convinge cititorii de nevinovăţia sa, în final, se prezenta pe el însuşi ca victimă a accidentului: "Publicul greşeşte dacă crede că fotografii duc cu ei substanţe inflamabile de la sine. Produsele lor nu sunt periculoare decât pentru ei [fotografii] pentru că sunt nişte otrăvuri puternice, dar ele nu pot să ia foc decât dacă sunt puse în contact cu un corp aprins. Or, acest accident putea să survină foarte bine şi de la un flacon de apă de colonie sau o altă substanţă spirtoasă pe care călătorii le duc atât de des cu ei. Adaug, în fine, că dacă aş fi putut crede că produsele mele sunt periculoase, nu le-aş fi pus împreună cu lucrurile mele cele mai bune, cufărul meu şi doi saci de călătorie conţinând obiecte preţioase încât pierderile mele personale în acest trist accident se ridică la mai mult de douăzeci de mii de franci."
În numărul următor al periodicului cu intervenţia lui Szathmári, conform dreptului la replică, Directorul General al Căilor Ferate dă un răspuns la acea scrisoare şi arată că numai chimicalele fotografului fuseseră cauza incendiului deoarece, regulamentul instituţiei interzicea transportul de asemenea substanţe nedeclarate iar fotograful nu avea, aşa cum pretindea el, un permis pentru acele materiale ci doar unul de liberă circulaţie cu trenul şi un ordin din partea conducerii Serviciului Căilor Ferate adresat personalului staţiilor prin care trecea de a i se acorda ajutorul în caz de nevoie.

Sursa: http://www.riha-journal.org/articles/2013/2013-apr-jun/ionescu-szathmari
 
Aceasta poveste ma duce cu gandul la cauza calatoriei celebrului fotograf. E doar o supozitie.
Accidentul a avut loc in noapte de 2 spre 3 iulie 1873 la intoarcerea dintr-o campanie de fotografiere a garilor Suceava , Botosani si Iasi, solicitata de serviciul cailor ferate pentru care primise un permis de libera circulatie si un ordin emis de acest serviciu adresat personalului statiilor prin care trecea de a i se acorda ajutorul in caz de nevoie.
In acelasi tren se afla si fostul secretar particular al fostului Domnitor Alexandru Ioan Cuza, dl. Beligot de Bayne.
La 27 mai 1873 un tren indoliat, trecea granita la Burdujeni, si aducea la locul de veci, la Ruginoasa, trupul neinsufletit al fostului Domnitor, A.I. Cuza.
Carol Popp de Szathmary a fost si fotograful domnitorului si al sotiei sale. Probabil a fost chemat de familie ca sa imortalizeze acest trist eveniment. O alta dovada ar fi si prezenta fostului secretar particular al domnitorului, in compania sa.
Pentru al scuti de plata calatoriei si poate si pentru a-si putea desfasura nestingherit meseria, primise din partea serviciului cailor ferate acel permis si acel ordin.
Inca o dovada care vine sa intareasca aceasta supozitie este ca o serie de fotografii care ii poarta semnatura sunt realizate in 1873.Sunt cele 3 fotografii prezente in Istoria tractiunii feroviare din Romania, una cu plecarea unui tren din gara Roman, a doua cu un tren de marfa pe linia Suceava- Roman si a treia cu repararea locomotivelor la atelierele din Pascani.
Oare sa mai fi fost si alte imagini?