Cu trenuletul forestier Reşita ââŹâ Secu - Anina
Cei mai în vârstă îşi amintesc desigur de calea ferată îngustă care mergea de la Reşita la Secu şi de
aici la Anina. Pe lângă destinatia sa, cu precădere forestieră, această ââŹĹžmocănităââŹÂ (pe aici nu i s-a spus însă
niciodată astfel) servea şi pentru excursii cu ââŹĹžgrupuri organizateââŹÂ. Plecarea trenurilor turistice se făcea din
dreptul podului de la Hala Nouă. Trenul urca apoi pe malul nordic al Bârzavei, mai pe stradă, mai prin
fabrică, trecând pe malul celălalt abia la ieşirea din oraş. La Ă
Ĺžtrandul Turistic şi mai sus, linia ferată se
strecura între şosea şi dealul împădurit. Aproape de locul în care se înaltă azi barajul lacului Secu, se
traversa ââŹĹžpodul SeculââŹÂ. Era un loc de referintă, în care salariatiii UDR, duşi cu acest trenulet, organizau
mari chiolhanuri colective. Notez aici că pe vremea copilăriei mele, toti cei pe care i-am auzit pronuntau
ââŹĹžSeculââŹÂ şi nu ââŹĹžSecuââŹÂ, nume inventat, cred, de cartografi hipercorecti, dar pe care, din respect pentru
standarde, îl folosesc şi eu aici.
Trenul intra de aici pe valea Secu, urcând până la aşezarea cu acelaşi nume. Aparent, calea ferată se
oprea în acest punct, în partea de jos a unui imens tobogan. Dacă urcai însă coasta de deal, în partea de
sus a toboganului întâlneai o altă cale ferată, similară, care ajungea până la Anina. întrucât transportul de
buşteni se făcea doar spre Reşita, nu şi invers, această solutie a fost considerată probabil multumitoare.
Linia ferată, după ce pleca din Secu, se intersecta cu şoseaua Reşita-Văliug mai sus de satul
Cuptoare, apoi intra în pădure, şerpuind pe văi pentru a atinge cât mai multe puncte de exploatare a
lemnului. La Comarnic trecea prin fata intrării în peşteră, apoi, peste doi kilometri, după un tunel destul
de lung, se angaja pe cheile Caraşului. După alti doi kilometri, în locul numit de localnicii craşoveni
Mediureka (între râuri), se află confluenta a două cursuri de apă, egal de lungi şi egal de abundente:
Caraşul şi Buhuiul. în timp ce ââŹâ spre izvoare ââŹâ Caraşul se afundă în păduri tot mai sălbatice, Buhuiul duce
spre oraşul Anina. Ă
Ĺži calea ferată se bifurca în consecinĂ
Ćă, o ramură luând-o în sus pe valea Caraşului,
până mai sus de cantonul Jervani, alta, mai importantă, traversa Caraşul pe un pod înalt, angajându-se
apoi pe valea Buhuiului, unde, după vreo şase-şapte kilometri, parcurşi în fundul văii calcaroase, uneori
sub pereti imenşi ori lângă guri de peşteră, ajungea la lacul de baraj Mărghitaş, un punct de agrement
animat şi bine amenajat în vremea aceea. De aici, peste alti câĂ
Ćiva kilometri, intra în Anina.
Dacă tin bine minte, am făcut două excursii mai importante pe această cale. Una a fost, la nouă ani,
de la Reşita până la peştera Comarnic, pe care am vizitat-o atunci partial. O altă excursie, mai lungă, o
făcusem cu părintii, un pic mai înainte, într-un grup de angajati UDR, până la lacul Mărghitaş. Trenul nu
avea vagoane de călători, transportul făcându-se pe platforme deschise, destinate buştenilor. Fumul scos
de locomotiva cu aburi intra între ingredientele expeditiei. Nicăieri, între Secu şi Anina, nu existau halte
sau gări (de altfel nici aşezări omeneşti), opririle, ca şi durata lor, fiind dictate de reguli ştiute doar de
mecanici şi şefii lor. Pentru mine însă această deplasare lină, pe sub cerul liber sau atingând coroanele
copacilor, aproape de peretii calcaroşi ori deasupra apelor spumegânde, a fost atunci aidoma miracolului
călătoriei cu un covor fermecat.
La începutul anilor cincizeci, linia ferată Reşita-Secu-Anina a fost demontată, spunându-se că era mai
rentabilă exploatarea pădurilor cu camioane. Peste ani, am mai regăsit, în câteva locuri, urmele terasamentului fostei căi ferate, devenit acum o simplă potecă ââŹâ de pildă între peştera Comarnic şi peştera
Popovăt, trecând prin tunel, iar de aici până la podul de la Mediureka. Spre amuzamentul meu, această
cale ferată am văzut-o mentionată totuşi într-un atlas rusesc, apărut cu vreo zece ani mai târziu, iar mai
recent şi într-un atlas german, atlase care omiteau în schimb multe linii ale CFR-ului. Nu cumva altii au
simtit intuitiv că această cale era totuşi importantă?
sursa:
http://www.banaterra.eu/romana/farcas-dan-d-hoinarind-prin-resita-pierduta