Calatoria lui V.A. Urechia la Paris

Intr-o carte scrisa pe la 1900 de V. A. Urechia – Din tainele vietei – Editura Polirom 2014, este prezentata calatoria sa la Paris in 1855 cu diligenta si trenul.
" Spre Paris
Eram gata de plecare. Talismanul de la Mitropolie ma incuraja sa ma expun la o viata dura, caci toata lumea care se intorsese de la Paris imi spunea ca cu 120 de galbeni nu-i chip de trai, mai ales cand ai de platit taxe scolare.
- O sa fie un martir pentru d-ta viata de la Paris, imi ziceau unii si altii.
“ Lucreaza, ajunge, te astept!” , cele trei vorbe din talismanul ce statea nedespartit de pieptul meu, invinsera toate temerile de grea viata; si luandu-mi ziua buna de la toti ai mei, purtand paralele intr-un chimir incins sub haina, plecai intr-o zi din luna septembrie, stergand cu sarutari lacramile mamei.
Luai loc in diligenta postei, via Botosani-Mihaileni-Cernauti, intre doui jidovi si un neamt, cari se intreceau in mancare de usturoi. Platii un sorcovat bacsis curierului, ca sa-mi cedeze locul sau de pe capra, numai sa scap de infectiunea jidoveasca.
La fruntaria de la Mihaileni, pasind in Bucovina, inima mea era coplesita de simtaminte patriotice. Eram in stare sa strig beemeterilor de la capul podului austriac:
- Hotilor, dati-ne inapoi tara!
Calatoria pana la Cernauti o facui cu un harabagiu jidan.
Alte adanci impresiuni in Cernauti. Cu mare greutate gasii loc in diligenta care pe la Sniatin mergea la Lemberg. Tot numai locul curierului il putui avea, ceea ce numai noaptea nu-mi prea era favorabil, caci stagiunea era inaintata si noaptea rece.
Si astazi imi rasuna in cap cantarea surugiului dintr-o mica trambita, anuntand sosirea la statiuni. Zile si nopti am calatorit astfel, odihnindu-ma prin carciumile de la statiunile postale, atat timp cat era nevoie pentru manipulatiunea postala.
Imi era foarte greu sa ma inteleg cu cei de prin carciume, unde de ordinar calatorii puteau afla cate un mic restaurant la orele de pranz. Intr-o localitate de mica insemnatate, poposind pentru pranz, ma asez la o masa. Mi se da o lista de bucate in limba polona. Mi-am inchipuit, negresit, ca cel dintai rand era supa. Intr-adevar, nu gresisem. Cu gand ca al treilea rand din lista erau bucate de carne, ii designez cu degetul la chelner. El se uita la mine, dand din umere, disparu si-mi aduse o a doua supa. Am mancat-o! Dar acum nu mai simteam nevoia unui altfel de bucate. Totusi mi-am zis:
- Ia sa mananc o prajitura sau un fruct.
Si cu degetul aratai chelnerului ultimul rand din lista. Mai multe minute el imi vorbi fara ca sa-l pot intelege.
Iata ca intra in locanta preotul satului, carele, auzind conversatiunea imposibila dintre mine si chelner, binevoi sa se apropie de masa mea si intr-o frantuzeasca stricata ma intreba ce doresc.
I-am raspuns ca am cerut prajitura sau fructul insemnat la finea listei de bucate si slobozi un hohot de ras in toata locanta.
Pe lista era scris: “Pofta buna!”
Am ras si eu din toata inima si gratie parintelui am putut obtine o “mazurca”, adica o specie de prajitura poloneza.
Trambita surugiului rasuna, platii cele doua supe si “mazurca” si iata-ma iar la locul meu de pe capra in calea Liovului (Lemberg).
Balabaneam mereu din cap, caci oboseala ma doborase dupe o calatorie de o zi si o noapte. I se facu mila de mine conductorului si la Przemisl ( nu stiu daca nu mi-a ramas in buzunar vreo consuna din acest nume topografic), scoborandu-se din cupeu doui calatori, mi-a dat unul din cele doua locuri ca sa pot dormi.
In cupeu se mai afla un popa burtos si o tanara cucoana. Ambii ocupau fundul cupeului. Burta popii, pleostita pana pe genunchi, facea imposibil locul din fata lui. Ocupai locul din fata doamnei. Cercai sa dorm, dar picioarele doamnei, mai lungi se vede decat trebuia, se incalceau mereu intr-ale mele.
Ca sa pot dormi, imi pusesem pe cap un fes turcesc, Cucoana ma lua drept oriental.
Intr-o frantuzeasca ca si a popii de la locanta, ma intreba de sunt de la Constantinopole, de sunt insurat si de am harem!
Intre o balabaneala de cap si alta, i-am raspuns afirmativ la toate intrebarile, socotind ca astfel, pentru ca sunt un pagan de turc, o sa-mi dea pace sa dorm.
As! Dimpotriva! Jocul de picioare devein mai violent.
Eu invidiam pe paroh, care izbutise sa inchiza ochii.
N-avui incotro. Legai cunostinta cu domesticita calatoare. Era o boema, sau ceva pe aproape, care tinu sa ma invete cateva cuvinte din limba sa. Mi-aduc si astazi aminte de aceasta prima lectie de dialect slavic. Marjenko ma invata sa zic: “Iac boga coham, cohamcie!” – Cum iubesc pe Dumnezeu, te iubesc pe tine!
Si imi raspundea Marjenko: “ Iac boga cohas, cohas minia” –Cum iubesti pe Dumnezeu, sa ma iubesti pe mine!
Noroc ca dupa vre-o patru, cinci statiuni, calatoarea descinse, nu fara a ma indemna s-o imitez…Dar o voce launtrica imi striga:
- Cata-ti de drum, baiete!
Si adormii, intrecandu-ma cu parintele in sforaiala si in balabaneala de cap.
A doua zi, spre amiaza, intraram in Lwow ori – cum il botezasera austriacii stapanitori – Lemberg. Pana aci imi era platit drumul si eram hotarat sa ma hodinesc macar o noapte intr-un hotel.
Asa facui, luand o camera de student la hotel d’Angleterre, in fata promenadei. Restul zilei il intrebuintai spre a vizita biserica valaha, unde numele domnitorilor Moghila il aflai inca de-atuncea foarte cunoscut.
Am avut mai tarziu un bun amic, pictor, care in natura nu vedea nimic mai admirabil decat un biftec.
Si eu de asta data in Lemberg nu admirai decat prajiturile din cofetariele locale. Ce zic admirai? Alte bucate n-am gustat decat prajituri…
Cu greu, putui si de asta data sa aflu loc pentru a pleca spre Viena. Calea ferata nu ajunsese inca la Cracovia si aveam inca de furca pana sa ajung acolo, de unde nu era departe capatul liniei ferate spre Viena.
Scurtez. Ajuns la Cracovia, am vizitat catedrala, care in subterana sa cuprinde mormintele regilor poloni.Nu fara emotiune m-am inchinat inaintea ranmasitelor atator regi, din cari multi amici ai domnitorilor Moldovei,
………………………………………………………………………………………………
Dupa doua zile si o noapte, capatai loc in diligenta care in scurt timp ma duse la statiunea de unde calatorii spre Viena puteau lua trenul.
Aci avui inca o data ocaziunea sa ma conving prin mine insumi ca romanul de nimic nu se mira. In viata mea nu vazusem o cale ferata. Era deci un lucru demn de atentiunea mea.
Convingerea instinctiva in roman, ramasa lui zestre de la stramosii romani, ma facu sa nu dau importanta ce merita glorioasa descoperire a secolului nostru.
Romanului i se pare ca tot ce e maret si important se cuvine lui! ….
De altmintrelea nici nu avui timp de consacrat la examinarea mai de aproape a noului mijloc de calatorie. Trenul spre Viena pleca imediat si eu, ca si cand in fosta viata mea as fi calatorit pe calea ferata, luai loc intr-o clasa a treia, bucuros ca nu voi intarzia sa ajung la Viena.
...............................................................................................(continuare)

Sosind in capitala minunata a Austriei, am tras la un hotel care-mi pare ca exista pana astazi: hotel National in Leopoldstadt. Cum purtam, in dimineata zilei de sosire, un contas blanit, noulet, dar de la mama, din blanile tatei, chelnerii ma luara la sosire drept un “grof” unguresc si, care de care, in vederea “Trinkgeldului” de a doua zi, sa ma ridice pe scari de subsuori.
Stiam putina nemteasca de la amicul Starke si intelesei ca portierul ordonase sa mi se dea o camera mare la primul cat. Cand se deschise salonul cu alcovul ce mi se destina, am exclamat:
-Nein! Nein! Ein Studentenzimmer!
Ca prin farmec chelnerii disparura, caci nu meritam stima lor. Mi se dete o camera mansarda in care abia incapeau un mic pat, un scaun si o masa.
Descind indata ce-mi regulai bagajele, in strada, ca sa fac cunostinta cat de mica cu Viena. Toata ziua o petrecui pe strade, admirand, pe cat un roman poate admira, monumentele publice. Seara am reintrat devreme la hotel si ma urcai in camera mea cucuiata la inaltimea casei.
Era intuneric. Persoana mea nu meritase un serviciu cat de mic din partea chelnerilor, caci nici lumanare nu-mi pusesera. Citisem de cu ziua instructiunea de cate ori este de a suna diferiti servitori ai hotelului.
Am sunat de-a randul pentru toti servitorii si nimeni nu s-a deranjat sa vina.
M-am culcat pe intuneric, iar cand a doua zi fui sa plec, toti chelnerii si chelneritele, unii in frac, altele cu bonete cochete pe varful capului, se insirara de-a lungul scarii, zicandu-mi, care de care mai energic, un” Kuss die Hand!”.
Eu trecui printre dansii maret si hotarat, zicandu-le: “Klingen, klang, geklungen!” insotite de gestul inutilei trageri de clopot. Cum vedeti, invatasem de minune verbele neregulate, cari se potriveau de minune cu neregulatul serviciu al otelului. N-am dat nici un “Trinkgeld”; ce mi-or fi zis ei pe nemteste, n-am inteles, sau n-am voit sa inteleg, si ducandu-mi singur geamandanasul dupa ce platii doi florini pentru o mansarda fara lumanare, m-am suit intr-o trasura care m-a dus la Gara de Vest, pentru a lua trenul Parisului.
Spre Paris!
Cu cat ma apropiam de scopul calatoriei mele, cu atat imi sporea nerabdarea de-a ajunge.
Pe atunci, nu intr-o noapte si doua zile puteai ajunge de la Viena la Paris; si tot timpul lungei calatorii, inghesuiti ca sardinele in vagoanele putin comode de clasa a treia, bietii calatori nu mai puteau sa spere sa doarma decat daca isi intrerupeau calatoria. Tocmai aceasta nu puteam face eu, care voiam sa evit cheltuielile extraordinare.
Dar de pacostea de care te feresti, de aceea dai.
Trenul in care calatoream avea sa apuce la Forbach o directiune opusa Parisului. Calatorii pentru Paris aveau sa schimbe acolo trenul.
Instiintat de aceasta, cautam sa nu ma fure somnul, desi noaptea era inaintata. Un coleg de drum, un tanar francez, vazand cum ma chinuiam ca sa nu atipesc, cu multa bunavointa imi zise:
- Nu duce grija, dormi daca poti,si eu merg la Paris si deci descind la Forbach.
Voi fi atipit patru, cinci minute, lovindu-ma cu capul de lemnaria vagonului, cand deodata trenul se opreste. Noul meu amic ma zguduie tapan, strigandu-mi:
- Iute, iute, caci nu se opreste decat o minuta.
Iau geamandanul si ma zvarl afara din tren, care se pune in miscare. Deodata vad alergand dupa tren pe amicul necunoscut, cu toate strigatele sefului de gara ca va fi pus la amenda. Ce i se va fi intamplat, nu stiu, caci el izbuti sa se urce in tren, iar eu ramasei nemangaiat ca ma facuse sa cobor cu totul la alta statiune decat Forbach. Si ce era mai rau ca alt tren pana adoua zi nu mai circula pe linie. Eram la o statiune aproape fara locuinta imprejur. Un hamal se milostivi si ma conduse, printr-o noapte intunecoasa bezna, pana la o carciuma, situata la vreo doua kilometri de gara. Cand sa intram in carciuma, hamalul caruia i-am dat un franc pentru serviciu imi zise, mai mult soptindu-mi la ureche:
- Faudra veiller, mon bon monsieur. L’endroit n’est pas tres sur.
th_
Sa veghez, cand nu dormisem vreo trei nopti! Nu era mijloc sa ma duc in alta parte , caci nu era nici o alta casa in apropiere.
Intrai.
In jurul unei mese de lemn stateau la sfat vreo opt tarani, cu sopa de bere si de cidru in fata fiecaruia. Cum alta masa libera nu era, le cerui voie sa ma asez langa ei, ceea ce cu multa politete primira. Carciumarul imi servi o cina improvizata si mancand intrai in vorba cu oaspetii de la masa. M-am ferit de a le oferi vreo bautura scumpa, ca sa nu ma ia drept vreun bogatas. Am baut si eu cidru de care aveau si dansii, si le-am mai oferit cate o sopa, doua, ceea ce ne imprieteni pe deplin.
Le-am spus ca veneam din Romania. Habar n-aveau de asa tara, care era numai idealul nostru, dar nici de Moldova sau Valahia nu stiau mai mult.
……………………………………………………………………………………..
Conferinta mea geografica ma costa vreo  zece lei in bauturi pentru comeseni si pentru o camera in care nici nu intrai.Trenul spre Forbach avea sa treaca dis –de-dimineata si eu cat simtii ca se lumineaza de zi, insotit de un baiat al carciumarului m-am dus la gara, nu fara oarecare emotiune de ce putea sa mi se intample pe drum.
Reputatiunea carciumii era mai rea decat realitatea. Fara nici o piedica ajunsei la gara, unde nu intarzie sa soseasca trenul in care luai loc, mai zdrobit de oboseala de cum eram seara precedenta, dar totusi hotarat sa nu mai pat ca in acea noapte.
In adevar izbutii in totul si impacienta de a ajunge cat mai curand la Paris ma tinu destept tot timpul, avand a-mi paste ochii cu variatele tabele ce se desfasurau fantastic de o parte si de alta a vagonului.
In fine trenul se opri, si conductorii strigara de-a lungul garii:
- Paris! Paris! Paris!
........................................................................................................................
(continuare)

Al treilea fragment si ultimul extras din aceasta carte:

Paris
Iesind din gara, la sosirea mea in Paris ma gasii intr-o mare incurcatura.
N-avusesem prevederea sa intreb in tara pe nimeni, din cei cari cunosteau Parisul,    despre adresa vreunui hotel.
Birjarul ma intreba, unde sa ma duca?
- La un hotel pe langa Universitate.
Credeam ca exista la Paris o Universitate.
Birjarul, destept – si nu putea sa nu fie destept caci era ora sase de dimineata
-, ma conduse pe Rue Neuve de l’Universite, astazi taiata de bulevardul St. Germain. Cum strada era foarte scurta, birjarul se opri la singurul hotel ce se afla pe ea, la No.3.
Portarul hotelului imi deschise o camera si intrebandu-ma de unde vin, ramase un moment in extaz afland ca vin din Moldova.
- A! domnule, ce bine-mi pare!
- Foarte multumesc pentru patria mea.
- Vezi, d-le, in camera asta unde ai sa stai d-ta, a locuit, sunt cativa ani, un
compatriot al d-tale, Vasile Alecsandri. La numarul de alaturea locuia d. Kogalniceanu.
Erau sapte ore cand Piere Loriot, portierul, ma instala in camera marelui poet.
Era prea dimineata ca sa capat un dejun undeva.
Vis-a –vis de otel era un stabiliment de bai; m-am dus de luai una si m-am intors
apoi, promitandu-mi sa dorm pana la ora dejunului, aruncandu-ma pe pat imbracat, cu usa
neincuiata. Intr-un tarziu ma destept si observ ca afara era intuneric. Caut la ceasornic si
vad ca sunt cinci ore.
- Uite pozna, am dormit de la 9 dimineata pana la cinci dupa-amiaza, zisei.
Stomacul isi reclama dreptul sau.
Descind iute, sa ma duc la restaurant. Poarta otelului e inchisa! Curios; la cinci
ore de seara se inchid portile hotelului?
- Cordon, s’il vous plait.
Pere Loriot scoate capul, imbrobodit in scufa alba, prin ghisetul portariei.
- Cum? Asa de dimineata?exclama el.
Tablou!
Dormisem o zi si-o noapte. Corpul se razbunase de insomniile atator nopti;
dar stomacul, ce era el de vina?
Greu il potoliii peste alte trei ore, cand, deschisa fiind prima cafenea, putui
s-al mangai cu o ceasca de lapte cu paine.
De atunci imi inchipuiesc ca la ora mortei Dumnezeu imi va tine la socoteala
vietei ziua si noaptea de cari n-am avut constiinta.
Pere Loriot veni sa-mi faca camera si profita de ocaziune sa-mi spuna o poveste
a lui cu Vasile Alecsandri.
- Era, zice Pere Loriot, inspre un an nou. Lui Alecsandri nu-i sosisera banii din
tara. Trebuiau pe atunci multe zile pana ce din Iasi sa-ti vina la Paris o scrisoare ori un
grup de bani.
Dar anul nou nu asteapta sosirea postei intarziata de troiene pe calea Cernauti –
Cracovia!
Alecsandri scotoceste sertarele, isi intoarce pe dos buzunarele.
Nimic!
Tot nimic gaseste si in sertarele si buzunarele a catorva compatrioti, mai de aproa-
pe amici. Atunci Alecsandri ma cheama si-mi zise:
- Dites donc, mettez-moi cette pelisse au clou!
Si-mi arata o minunata suba aruncata pe sofa.
- Pe data, domnule.
Si o iau s-o agat intr-un cuier.
- Mais non, Pere Loriot. Es-tu bête! Porte-la chez ma tante, j’ai besoin d’argent.
- Chez ma tante!...O blana asa de scumpa, care facea onoarea hotelului cand
vedea lumea iesind de aici pe Alecsandri cu ea pe spinare!
Pere Loriot n-avu incotro; amaneta la muntele de pietate blana poetului pe doua
bilete de cate o suta de franci.
- Iti inchipuiesti, exclama portarul, ca a doua zi, pour mes etrennes, d. Alecsandri
imi dete nu mai putin decat un napoleon!Dar nici prin gand nu-ti trece si alta: bunul tanar
imi puse in mana recipisa de la muntele de pietate zicandu-mi:
- Pere Loriot, ti-o daruiesc d-tale.Cand vei putea scoate blana, si s-o porti sanatos.
- Am scos-o d-le Urechia, si iat-o!...
Si zicand acestea, lepada matura din mana, pune “frumoul” in pieptarii sortului
si iute deschide un placard, din care scoate cu admiratiune o suba imblanita minunat cu
piept de vulpe.
Dar, o durere! Pe loc zboara din blana un nor de fluturasi cu aripioare galbene.
Pun mana pe parul auriu al blanii, si-mi ramane in palma ca o barba blonda de actor …
Pere Loriot este mai incremenit decat in ziua cand Alecsandri ii daruise recipisa
amanetului.
-A! nom de Dieu! Si eu asteptam sa gasesc vreun rus bogat sa i-o vand. Bietii mei
200 de franci!
Scrisei mai apoi lui Vasile Alecsandri despre patania lui Pere Loriot. Poetul ii
trimise alti 200 de franci.
- Nom de Dieu! Exclama portierul, primind banii. Blanile d-voastra nu sunt
trainice, dar cinstea lui Alecsandri e tare ca granitul.
………………………………………………………………………………………………
V. A. Urechia – Din tainele vietei – Editura Polirom 2014

Editura Universității A.I. Cuza din Iași 2017
Dan Dumitru Iacob
Călătoria lui Nicolae Rosetti – Roznovanu la Paris, în 1853 (pag. 349 – 399)
...................................................................................................
Calendarul și itinerariul călătoriei
Călătoria intreprinsă de membrii familiei Roznovanu la Paris a avut loc în toamna anului 1853. În sursele avute la dispoziție nu se precizează data plecării din țară și nici a întoarcerii, însă putem să estimăm aceste date pe baza unor informații circumstanțiale. După înregistrările din lista de chletuieli făcute de Placide Doury, privitoare la plata unor prânzuri, știm sigur că în 24 septembrie 1853 Nicolae Rosetti- Roznovanu și însoțitorii săi erau deja la Viena, unde au stat cel puțin până în 26 septembrie. Estimăm că drumul de la Iași până la Viena a durat vreo două săptămâni și jumătate, poate chiar trei; două-trei zile de la Iași la Galați, în cazul în care nu s-a oprit ceva mai mult pe la vreo moșie, și cca două săptămâni pe Dunăre, cu mai multe transbordări. Prin urmare, considerăm că grupul de călători a plecat din Iași pe la începutul lunii septembrie 1853. De la Viena au plecat spre Paris la 26 sau 27 septembrie, ajungând în capitala Franței pe la începutul lunii octombrie. În orice caz, erau la Paris în 16 octombrie 1853, dată la care, conform unei chitanțe redactată în capitala Franței, Maria Rosetti-Roznovanu a împrumutat 3.000 de franci de la Placide Doury. Sejurul parizian al boierului moldovean a durat cam o lună, la 5 noiembrie acesta fiind încă la Paris. Plecarea spre casă a avut loc nu mai târziu de 10 – 15 noiembrie, deoarece a ajuns la Iași înainte de sfârșitul lunii respective, după cum dovedește însăși bilanțul cu cheltuielile călătoriei, a cărui dată de întocmire este noiembrie 1853. (...)
Pentru a junge la Paris, vistiernicul Nicolae Rosetti –Roznovanu a ales unul din cele mai folosite itinerarii – Iași, Vaslui, Tecuci, Galați, Pesta, Viena, Munchen, Strassbourg, Paris – traseul respectiv fiind des menționat în sursele vremii. Călătorii au plecat din Iași spre Tecuci cu trăsuri și căruțe evreiești, trase de mai multe rânduri de cai de poștă (în total 20 de cai), pentru care a plătit 17 galbeni. Acest drum nu putea fi parcurs într-o zi, așa că, dacă nu au preferat să meargă și noaptea, este posibil să se fi bucurat de ospitalitatea vreunei curți boierești ai căror stăpâni se înrudeau sau se cunoșteau cu Roznovenii. De exemplu, presupunem că au trecut și pe la moșia Pechea din Covurlui, a lui Alexandru Moruzi,cu care Roznovenii se înrudeau. În registru cu socotelile călătoriei sunt înregistrați 2 galbeni plătiți – unui om al lui Moruzi -, probabil pentru anumite servicii prestate în ultima etapă a călătoriei spre Galați.
În Galați au stat la hotel, probabil pentru o noapte, după care s-au îmbarcat pe un vas fluvial,boierii la clasa I și personalul domestic la clasa a II-a, biletele costând 200 de galbeni, la care s-au mai adăugat alți 14 galbeni pentru locurile și mâncarea slugilor. De aici au navigat pe Dunăre în amonte, cu opriri în principalele porturi de pe ambele maluri ale fluviului, pentru a lăsa sau prelua pasageri și pentru aprovizionarea vaselor, cu transbordări pe alte tipuri de nave, adecvate diferitelor zone navigabile ale Dunării. Cu prilejul opririlor de la Orșova și Pesta au schimbat și niște bani (din galbeni în florini). De la Pesta au continuat drumul spre Viena fie tot pe apă, cu un vas fluvial, fie cu trenul. În capitala Imperiului Habsburgic au sta câteva zile, cazându-se la un hotel, după care au luat trenul spre Paris, via Praga, Dresda, Leipzig, Frankfurt și Strasbourg.
La întoarcerea din Franța, au luat trenul pe aceeași rută până la Viena, însă de aici nu s-au mai întors pe Dunăre, ci au preferat drumul cu trenul și trăsurile de poștă prin Galiția și Bucovina, respectiv prin Cracovia și Lemberg. Pentru că linia ferată Cracovia – Lemberg era în construcție, au călătorit cu trenul probabil până la Tarnow, care fusese conectat cu Cracovia în 1852, după care au continuat drumul cu diligențele poștei imperiale sau cu trăsurile separate ale acestei poște (Separat-Waggen) până la Cernăuți. De la Cernăuți au plecat spre Iași cu trăsuri și căruțe evreiești. Presupunem că motivul principal pentru alegerea acestei rute îl reprezintă costurile de călătorie și taxele vamale mai mici, Roznovenii întorcându-se în țară cu un număr mai mare de bagaje, datorită cumpărăturilor făcute la Paris și Viena.
Condițiile de călătorie cu mijloacele de locomoție ale perioadei respective – trăsuri, căruțe, diligențe, trenuri și vapoare – sunt înfățișate în jurnalele de călătorie și memoriile contemporanilor, însă, pentru o imagine de ansamblu, foarte plastică, recomandăm romanul -Pribegi în țară răpită-, a lui Dumitru C. Moruzi, nepotul cucoanei Marghiolița Roznovanu, în care se găsește un capitol special dedicat acestui subiect, intitulat – De la Ciripcău la Petersburg, prin Viena și Paris.

(Prozator, eseist si memorialist.Fiul lui Nicolae Heroveanu, functionar la Finante, si al Mariei (n. Champalbert), prof., descinzând dintr-o familie franceza naturalizată în Moldova în sec. al XlX-lea.
Scoala primara la Piatra Neamt; Liceul National din Iasi (bacalaureatul in 1896), unde e coleg cu M. Codreanu si Jean Bart. Studii de drept la Iasi (licenta in 1900).
Doctor la Universitatea Liberă din Bruxelles (1903). Din 1905, începe cariera universitară, dar nu renunţă la avocatură, ajungând decan al baroului ieşean (1918-1928). A fost deputat (1912), primar la Iaşi (1923). Se transferă la Facultatea de Drept din Bucureşti (1929), de unde se va pensiona în 1939, aici fiind profesor de procedură civilă.)
...................................................................................................................
De îndată ce am terminat școala primară ( aprox. 1885), părinții mei au hotărât să mă ducă la Iași (...). Piatra (Neamț) nu dobândise calea ferată decât de prea puțin timp (...). La Bacău am schimbat trenul; a trebuit să așteptăm pe cel ce venea de la București, să ne amestecăm în mulțimea ce inunda peronul, de-a lungul căruia bogate crengi de viță sălbatică aruncau o lumină plăcută. La Roman, unde am ajuns la aprinsul lumânărilor, am putut admira alte lucruri noi și variate, între peronul animat și luminile crepusculului, văzute prin aburii ușori ce se ridicau în valea Siretului și a Moldovei. Am luat masa la Pașcani, cel mai important nod de cale ferată al Moldovei, pe atunci; destul de important, de altfel, și azi.Restaurantul gării, plin de lume grăbită, inundat de lumină, plin de mișcare și de larmă, mi-a produs o impresie deosebită, pe deplin justificată cred, întrucât târziu de tot, până la război, el și-a păstrat o faimă și o putere de atracție, de care cei ce au trecut pe acolo își aduc bine aminte.
Restul drumului l-am făcut deci noaptea. Trenul se înfundase în întuneric. Zgomotele lui îmi păreau puternice.Ca și „amicul domnului Teste”, începeam să simt ( să simt, nu să înțeleg; personajul lui Paul Valery înțelegea lucrul acesta) că, în viteza lui, în furia lui monotonă, trenul meu avea o idee fixă: Iașul. Trenul meu și cu mine bineînțeles, pentru că până „acolo” eram, și trebuise să rămânem nedespărțiți.
Dar ce frumoase apariții gările mici prin care am trecut ! Ruginoasa, unde știam că se găsește mormântul lui Vodă Cuza și palatul fostului domnitor, cu parcul lui. Podu Iloaiei și Târgu Frumos, centre mici și vechi, a căror înfățișare pe atunci nu cred să fi diferit prea mult de cea din vremea lui Ștefan cel Mare...
( Despre o veche încântătoare călătorie – în vol. Orașul amintirilor, 1936)

Am găsit în cartea lui D.C. Moruzi-Pribegi în țară răpită -scrisă la 1912 capitolul în care descrie cu mult umor o călătorie făcută pe la 1860 din Basarabia la Galați, Viena, Paris și Petersburg

Cap.XII. De la Ciripcău la Petersburg, prin Viena și Paris
Cu beizadea Alecu n-am dat ochii, tocmai de când plecase de la Moșia lui să facă înconjurul Europei, pentru ca să-l smulgă dintre franțuji pe fiul său mai mare Andrei și să-l readucă în noua sa patrie, la Petersburg, unde boierul nostru avea treabă destulă.
Plecat cum știm de la Cosăuți într-o caretă ușoară, luminăția sa, n-avu să schimbe caii la poștă decât de douăzeci de ori, ca în două zile și o noapte să ajungă la Galați; iar de acolo până la Viena nu avu să se urce decât în trei vapoare: unul care-l aduse de la Galați la Baziaș, altul de la Baziaș la Buda-Pesta și al treilea care-l lăsă pe cheiurile frumoase ale Vienei. Și aceasta încă pentru că erau apele mari; altfel se mai suia și în al patrulea mai mic, ca să-l treacă Porțile de Fier, adică de la Turnu-Severin la Baziaș.
Pe vapoarele acelea însă, noi, nouțe încă, era un mare lux, care părea cu atât mai mare, că lumea nu era deprinsă cu el ca astăzi. De luai o cabină de pe punte, plăteai, nu-i vorbă, între treizeci și patruzeci de galbeni; dar masa era delicioasă, căci compania având în vedere că pasagerii de clasa întâia, făceau parte din aristocrația bogată din Rusia, România, Serbia și Ungaria, nu țineau decât bucătari din cei mai buni. Tot din pricina aceasta, atât salonul cât și partea rezervată a covertei, era un adevărat salon de lume mare, unde ceasurile treceau plăcute într-o lume aleasă și distinsă, pe când vaporul luneca plăcut printre maluri cu mult mai sălbatice decât cum le vedem în zilele noastre.
Ceasurile treceau nesimțite, zilele și chiar săptămâna, și ajuns în capital Austriei, te despărțeai de vapor cu părere de rău.
După atâta huzur material și intelectual, când se văzu beizadea, înghesuit cu alți trei nemți ș două nemțoaice, într-una din acele trei cuști care alcătuiau pe atunci un vagon cl. I-a. îi pieri tot cheful. Cușca aceia zisă prin partea locului cupe avea șase jilțuri destul de largi și de tihnite, îmbrăcate în catifea roșie; pe unul din pereți o oglindă rotundă, iar pe celalt, harta drumului ce aveai să-l faci în același vagon cu stațiile toate, până la locul unde aveai să-l schimbi cu altul la fel.
Apoi sus niște rețele unde se înghesuiau în ele, geamantane, panere cu mâncări și băuturi. Nu era rar să primești pe vârful capului câte un geamandan nemțesc, vre-o păreche de krenvirști, vre-o șuncă de Praga, sau conținutul unei sticle de Feslauer, care destupându-se de la sine sgomotos, te boteza catolicește, prelingânduse de pe ceafă până cine știe unde!
Proprietarul sticlei îți ziceu un pardon pe limba internațională franceză, pentru cazul când n-ar fi știut nemțește și erai liber să te usuci la soare sau să-ți oblojești cucuiul cu colonie. Trebuia să-ți stăpânești picioarele ținându-le sgribulite sub jilț, ca să nu dai peste genunchii aascuțiți sau peste bătăturile vecinului din față; cât despre vecinul de alăturea, de-l prindea cumva somnul, apoi după ce moțăia cât moțăia înainte și înapoi, numai ce te pomeneai cu căpușorul lui chel, rezemat dulce și amoros pe umărul tău, ca în momentele cele mai fericite ale lunei de miere !

(continuare)

Unde erau ca astăzi coridoare unde să-ți poți dezmorți picioarele ! Her conductor își încuia cu îngrijire pasagerii în cușcă, deschizând oblonul numai după oprirea trenului în stație ; iar pentru trebuințele tale intime, trebuia să-l previi la timp și atunci venea de te lua cand îi venea și lui și te ducea până la capătul trenului, unde te suia în așa zisul abort-wagon, unde te încuia într-o cabină și huzureai de bine până la stația viitoare dacă-și aducea aminte neamțul de tine, iar de nu, te coborai la stația a doua sau a treia.
Mai adăugați, vă rog, că trenul cel mai iute nu făcea decât douăzeci sau cel mult douăzeci și cinci de kilometri pe oră și se oprea câte un minut la fiecare stație, fie și cea mai neînsemnată ! Adevărat că într-o stație de acelea se întâmpla foarte des să aștepți și un ceas întreg trenul întârziat cu care erai să te încrucișezi tocmai acolo. Trebuia musai să recâștigi timpul pierdut : trenul pleca ceva mai repede, dar tot nu putea ajunge la ora reglementară la stația cu restaurant, unde știai că ai 25 de minute pentru dejun. Atunci. în loc de 25, trenul se oprea numai cinci minute în stație, așa că numai bine aveai vreme să te uiți la bucate plătindu-le însă dinainte.
Poftim Cucoane Alecule de trăiește patru zile și patru nopți în asemenea întocmiri. Să nu-ți poți întinde picioarele nici noaptea, să nu-ți poți îmbrăca halatul și papucii, să fii lipsit de dulceața și cafeaua turcească, de hatârul cărora plătise și biletul de drum clasa II-a pentru Ienacachi de la Galați la Paris!
Poftim de te hrănește atâta vreme numai cu sandviciurile și Feslauerul ce le puteai comanda de la fereastra vagonului și le mâncai pe loc, bând deadreptul din sticlă ! Ori de se întâmplă să ajungă trenul fără întârziere la vre-o gară cu restaurant, să plătești trei gulden table d’hote ca să sufli tot timpul în zuppe mit knedel (supă cu găluște) și să fugi la vagon cu pâinea, șnițelul și sticla de Bordeau în brațe. pentru ca să nu pierzi trenul, care nu vrea să știe că ți-ai petrecut vremea suflând în zuppe mit knedel, care aburea mai dihai decât locomotiva !
Așadar, bietul boier, fu silit să se oprească la Munchen, unde-și regăsi amintirile lui de student, la Strassburg, unde era pe atuncea granița franceză și în sfârșit la Paris unde ajunse în faptul zilei a cincea, mult mai trudit de cât fusese în cele opt zile ce le făcuse în vestita daradaică, pe când se dusese întâi la Moscova !
Din pricina deselor opriri pe care nu la soscotise la plecare, beizadea Alecu, nu mai avu vreme să cerceteze Parisul. Statu numai cât îi trebui ca să scoată pașaportul fiului său, să-i cumpere ceva haine și albituri de gata și porniră amândoi la Havre, unde se îmbarcară foarte veseli, cât stătu vaporul legat cu parâma de mal ; unul socotind că va huzuri de bine ca pe Dunăre, celalt, care deși nu navigase niciodată decât pe Sena la Asnieres și nu văzuse marea decât în tablouri și la teatru, o iubea așa de mult că voia cu hotărâre să-i închine viiitorul făcându-se marinar.

(continuare)

De la primele valuri însă, kneazul simțindu-se indispus, se duse după îndemnul doctorului de bord să se culce în spațioasa cabină cu două paturi, începând ai părea rău că nu luase mai bine drumul pe uscat, dar mângâindu-se cu gândul că-și va putea întinde picioarele în voie și îmbrăca halatul.
Andrei sta vitejește la prora bastimentului privind cu nespusă bucurie la valurile spumoase care se izbeau de botul vaporului, umplându-l și pe dânsul de stropi. Acum se simțea ridicat în înălțimi, acum cufundat ca într-o prăpastie ! Văzduhul sărat și proaspăt îi umplea plămânii, înviorându-i și sufletul și firea. Ah ! ce frumos ! Cu ce milă și dispreț nu-și amintea de apa tulbure și liniștită a Senei ! “Asta-i apă, asta-i viață, strigă el beat de fericire !” “De nu-mi este dat să intru în marina franceză, hotărât voi intra în cea rusească; numai la uscat să nu rămân ! Ce-mi pasă mie de Franța ori de Rusia ! Adevărata patrie a marinarului este marea cu furtunile și primejdiile ei… nu uscatul cu văzduhul lui întinat ! Da,voi intra în flota rusească, iar când voi ajunge la vârsta legiuită, o vrea, n-o vrea papa, demisionez și intru în flota franceză ! Cât sunt de fericit !”
Dar cunoașteți d-voastră o fericire care să ție mult pe acest pământ… și chiar pe mare ? Cum frumoasele valuri ale Mânecii se tot întețeau și malurile Franței dispăruseră cu totul, tânărul nostru fu cuprins de o nespusă și neînțeleasă melancolie și părere de rău pentru acea țară în care își petrecuse copilăria. Își aminti de buna lui mătușă care-l crecuse de la vârsta de patru până nouăsprezece ani ; de camarazii lui pe care nu-i va mai întâlni, împrăștiați și ei de valurile vieții !
Într-un cuvânt, din vesel și fericit ce fusese, ajunsese acum întunecat cu totul. Apoi i se puse parcă un cerc de fier împrejurul capului, simți o greutate mare la stomah care se urca mereu în sus, până ce trimise peste bord deliciosul dejun ce-l făcuse la Havre. Bunul doctor de bord care tocmai trecea pe acolo, îl luă de braț și-l duse aproape în nesimțire în cabina părintească unde-și regăsi pe făuritorul zilelor sale cu capul în lighean și despărțindu-se și el cu jale de gustosul său dejun. Mai ușurați amândoi și după ce viteazul marinar se culcase pe patul celalt, beizadea rugă pe chelnăriță să-i spuie lui Ianacache să le gătească câte o cafea turcească fără zahar căci e bună de mahmureală !
Se întoarse femeia chiar îndată, cu o coală de hârtie scrisă cu slova veche și zicând că Ianacache nu poate face nici o cafea, deoarece este ocupat ca și dumnealor; zbiară cât îl ia gura că-și așteaptă moartea din clipă în clipă și că să-l ducem îndată la uscat. Iată și ce putu citi cu greu beizadea Alecu, pe coala de hârtie scrisă cu litere de-un cot :
„Sărut mâna, Măria Voastră.”
„Eu cu nici un chip nu vreau să merg mai departe. Vă sărut picioarele, dar nu vă îndurați de viața mea ! Porunciți blestămatului de căpitan să-și oprească coraghia că mor ! De mine nu vra să știe, dar de Măria Voastră, o să asculte cum este datoare toată lumea. Eu vă mulțumesc pentru pâine și sare. Mă lepăd și de slujbă și de leafă, numai opriți coraghia în loc, că nu mai pot ! Pe jos mă duc să mor în țara mea, de este ca să mi se sfârșească zilele. Măria Voastră, vă rog în genunchi să nu vă suparați. Nu mă lăsați să mor în saramură ! Sărut mâinile și picioarele. Slugă plecată : Ienacache Stamate”
În loc de Ianacache se înfățișă doctorul de bord aducându-le câte o sticlă de cloral, în loc de orice cafea și poruncind chelnăriței să le dea câte o lingură la jumătate de ceas, și tot mai rar până se vor liniști. Atunci să-i silească să mănânce biftec cu piper și muștar iar ca băutură numai maderă. Cu asemenea regim o duseră tot drumul bieții noștri călători într-o toropeală vecină cu leșinul: când culcați pe spate; când cu fața la perete încercând să doarmă; când cu capul în lighean, de cum luau ceva în gură; iar în clipele de liniște mai vorbeau unul cu altul.
...............................................................................................................
Ajunseră în sfârșit la Cronstadt pe o mare liniștită și pe o frumoasă zi de vară. Intrară pe o mare ca oglinda în golful Petersburgului, din care se desvălue privirilor o priveliște cu adevărat măreață și pe care patrioții ruși nu se sfiesc a o asemăna cu intrarea Bosforului. Bastimentul plutește mai întăi dea lungul coastelor ostroavelor, pline cu vile și grădini mari și frumoase ale bogătașilor capitalei. Apoi intră în mărețul râu al Nevei și în față ți se arată mărețul pod Niculai, din dosul căruia se desfășoară în toată mărimea lor impunătoare vestita cetate Petru Pavlovski și amiralitatea, ale căror turle îți apăruseră de mai bine de un ceas, răsărind încet din apele golfului.

Dumitru C. Moruzi -Pribeag în țară răpită- Institutul de arte grafice N.V. Ștefăniu& Co – Iași – 1912