.................................................................................................................................................................
Intră în scenă englezii şi căile ferate: timpul Londrei şi timpurile locale
Secolul al XIX-lea aduce cu sine o mulţime de transformări ale lumii, fapt care îl face diferit de cele anterioare, iar printre noutăţile sale se numără şi căile ferate, apărute spre 1830. O descriere, dar şi o excelentă observaţie despre modul în care căile ferate inundă societatea victoriană, devenind omniprezente, este realizată de Charles Dickens în romanul Dombey şi fiul; scriitorul constată că „există jurnale feroviare, hoteluri ale căii ferate, străzi şi clădiri ale căilor ferate, omnibuse ale căilor ferate, ambalaje, sticle, hărţi, orare feroviare, chiar şi un timp al căii ferate”[2]. Prea multe înnoiri în raport cu lentoarea epocilor anterioare şi cu liniştea patriarhalei lumi rurale. Această intruziune a fost atât de dură încât acelaşi Dickens a comparat căile ferate cu hunii, scriind un articol intitulat „Attila în Londra”, în care a vorbit despre efectul devastator al acestora asupra peisajului şi societăţii londoneze. Căilor ferate le-au fost necesare trei decenii pentru a deveni o parte a cotidianului şi peisajului Angliei victoriene...
Ele aduceau o anumită standardizare (peste tot aceleaşi reguli, uniforme, clădiri, semnale, echipamente etc.), fapt care i-a determinat pe sociologi să afirme că acestea sunt printre primele instituţii creatoare ale conceptului de brand. Un exemplu al acestei standardizări îl constituiau şi ceasurile existente în fiecare gară, precum şi obligativitatea pentru angajaţi de a avea un ceas pentru „a ţine timpul exact”, scopul urmărit de companiile feroviare fiind punctualitatea plecării şi sosirii trenurilor.
În primii ani de exploatare, căile ferate engleze au fost puse însă în faţa unei situaţii interesante: lipsa, la nivel naţional, a unui mod unitar de calcul al timpului menţinea timpuri locale diferite. Astfel, spre exemplu, între timpul Londrei şi cel al Plymouth-ului se înregistra o diferenţă de 16 minute, iar acest fapt începea să ridice mari inconveniente unor instituţii precum căile ferate, telegraful şi poşta. Aflate la începutul existenţei lor, iar traficul neavând valori foarte mari, liniile fuseseră construite pe un singur fir. Creşterea traficului a adus şi prima problemă: lipsa sincronizării ceasurilor unor conductori a generat accidente provocate de coliziunea unor trenuri. În SUA, un astfel de accident a avut loc în 1853 şi s-a soldat cu 14 morţi[3]. Fără o siguranţă a călătoriei, oamenii n-ar mai fi fost dispuşi să folosească trenul; şi aşa mulţi se temeau de noua invenţie...
O primă soluţie a fost lansată în 1840 de către căpitanul Basil Hall, care a propus ca oficiile poştale din toată ţara să adopte ora Londrei, aceasta urmând să devină ora oficială a regatului. Ideea sa nu a avut succes, întrucât Poşta nu îmbrăţişează acest sistem, dar căile ferate au înţeles rapid că aceasta era, de fapt, soluţia. Great Western Railways avea să fie prima companie feroviară care a introdus pe liniile sale timpul Londrei, începând cu noiembrie 1840. Şi, pentru că avantajele erau evidente, până în 1848, toate companiile feroviare britanice au adoptat, pe traseele parcurse de liniile lor, ora Londrei furnizată de Observatorul Astronomic de la Greenwich. Ora Londrei a devenit astfel ora căilor ferate, iar căile ferate au devenit agentul principal al acestei uniformizări. Pentru a gestiona situaţia, în gări au fost montate ceasuri care indicau concomitent timpul local şi timpul Londrei.
În apărarea timpului pierdut: rezistenţa la schimbare
Construcţia rapidă a căilor ferate şi avansul lor pe întreg teritoriul englez într-un timp foarte scurt, schimbările aduse de acestea în viaţa cotidiană a provinciei au bulversat însă liniştea patriarhală a unor comunităţi, zăpăcite efectiv de faptul că, în oraşe sau sate, cele mai reprezentative clădiri – catedrala ori primăria şi gara – aveau orologii care indicau ore diferite.
Aşa au apărut reacţiile de respingere a „timpului căii ferate”... Numeroase articole ale unor ziare din provincie criticau „agresiunea timpului feroviar” şi obedienţa faţă de legile impuse de căile ferate. În apărarea timpului local au fost invocate tot felul de argumente, dintre care unele par caraghioase astăzi: povestea unei mirese sosite la locul ceremoniei după timpul feroviar şi a ginerelui şi a tuturor nuntaşilor, după timpul local, fapt care a dus la distrugerea petrecerii care urma să aibă loc; în Exeter, în 1850, când s-a propus adoptarea orei căilor ferate în consiliul local, un argument al oponenţilor a fost acela că în oraş un ceas spune unei doamne că este tânără (timpul local), iar altul că este mai bătrână (timpul căilor ferate). Şi, deşi s-a hotărât adoptarea orei căilor ferate, parohul catedralei din Exeter a refuzat să modifice orologiul după ora feroviară. De-abia după doi ani a cedat presiunilor publice şi a acceptat schimbarea.
Mulţi oponenţi au sperat că „leviathanul care reglează mecanismele ceasului societăţii” va fi o modă trecătoare – aşa se explică de ce într-un pamflet publicat în 1844 se spunea că „din cauza căilor ferate publicul a ajuns să-şi preţuiască mai mult timpul decât banii şi preferă viteza căilor ferate la preţuri mari, decât viteza mai mică a diligenţelor, oferită la preţuri mai mici. Noutatea acestui mijloc de transport a creat acest trafic artificial, care se va opri după câţiva ani când publicul va alege banii în locul timpului”[4]. Realităţile anilor următori aveau să infirme această profeţie. În 1851, expoziţia universală organizată la Londra a avut şase milioane de vizitatori, majoritatea venind aici cu trenul.
Certitudine: căile ferate engleze, agent al progresului
Procesul de uniformizare a orei pe teritoriul britanic, iniţiat de căile ferate în 1840, avea să se încheie spre 1855, când reţeaua lor acoperea cea mai mare parte a ţării. Susţinătorii căilor ferate credeau, pe bună dreptate, că uniformizarea timpului era o cheie, un instrument spre o naţiune unită, coerentă, care se îndreaptă spre progres, răspunzând, ca un tot unitar, la un singur impuls.
Bătălia pentru impunerea orei Londrei a fost puternic susţinută de ascensiunea rapidă a telegrafiei şi de implicarea Observatorului astronomic de la Greenwich. Din 1850, acesta îşi ia ca principală misiune „furnizarea timpului oricui şi oricând are nevoie”. Doi ani mai târziu, observatorul avea să fie legat de gările londoneze prin reţeaua telegrafică, furnizând ora exactă la fiecare 60 de minute.
Începând din 1852, unele oraşe adoptă de bună voie ora feroviară – ora Londrei – iar Manchester este primul exemplu în acest sens. Aşa se face că 98% din ceasurile existente în Marea Britanie în 1855 arătau timpul după Greenwich (GMT), iar acest fapt se datora căilor ferate, care, până la acea dată, împânziseră toată ţara. Acestei reţele i se furniza zilnic ora exactă. Au urmat curând şi oficiile telegrafo-poştale, ajungându-se ca ora exactă să fie transmisă zilnic la orele 10 a.m. şi 1 p.m. către diferite localităţi din provincie sau chiar către persoane fizice abonate la acest serviciu. Pentru că devenise o stare de fapt ca toată ţara să utilizeze timpul Londrei, în 1880, Parlamentul englez a adoptat Statutes (Definition of Time) Act, prin care s-a legalizat utilizarea timpului standard. Astfel, pe parcursul primilor 50 de ani de existenţă, căile ferate au avut marele merit de a fi fost un agent al progresului şi un liant al naţiunii.
Sursa: http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/istorii-ale-orei-exacte
Intră în scenă englezii şi căile ferate: timpul Londrei şi timpurile locale
Secolul al XIX-lea aduce cu sine o mulţime de transformări ale lumii, fapt care îl face diferit de cele anterioare, iar printre noutăţile sale se numără şi căile ferate, apărute spre 1830. O descriere, dar şi o excelentă observaţie despre modul în care căile ferate inundă societatea victoriană, devenind omniprezente, este realizată de Charles Dickens în romanul Dombey şi fiul; scriitorul constată că „există jurnale feroviare, hoteluri ale căii ferate, străzi şi clădiri ale căilor ferate, omnibuse ale căilor ferate, ambalaje, sticle, hărţi, orare feroviare, chiar şi un timp al căii ferate”[2]. Prea multe înnoiri în raport cu lentoarea epocilor anterioare şi cu liniştea patriarhalei lumi rurale. Această intruziune a fost atât de dură încât acelaşi Dickens a comparat căile ferate cu hunii, scriind un articol intitulat „Attila în Londra”, în care a vorbit despre efectul devastator al acestora asupra peisajului şi societăţii londoneze. Căilor ferate le-au fost necesare trei decenii pentru a deveni o parte a cotidianului şi peisajului Angliei victoriene...
Ele aduceau o anumită standardizare (peste tot aceleaşi reguli, uniforme, clădiri, semnale, echipamente etc.), fapt care i-a determinat pe sociologi să afirme că acestea sunt printre primele instituţii creatoare ale conceptului de brand. Un exemplu al acestei standardizări îl constituiau şi ceasurile existente în fiecare gară, precum şi obligativitatea pentru angajaţi de a avea un ceas pentru „a ţine timpul exact”, scopul urmărit de companiile feroviare fiind punctualitatea plecării şi sosirii trenurilor.
În primii ani de exploatare, căile ferate engleze au fost puse însă în faţa unei situaţii interesante: lipsa, la nivel naţional, a unui mod unitar de calcul al timpului menţinea timpuri locale diferite. Astfel, spre exemplu, între timpul Londrei şi cel al Plymouth-ului se înregistra o diferenţă de 16 minute, iar acest fapt începea să ridice mari inconveniente unor instituţii precum căile ferate, telegraful şi poşta. Aflate la începutul existenţei lor, iar traficul neavând valori foarte mari, liniile fuseseră construite pe un singur fir. Creşterea traficului a adus şi prima problemă: lipsa sincronizării ceasurilor unor conductori a generat accidente provocate de coliziunea unor trenuri. În SUA, un astfel de accident a avut loc în 1853 şi s-a soldat cu 14 morţi[3]. Fără o siguranţă a călătoriei, oamenii n-ar mai fi fost dispuşi să folosească trenul; şi aşa mulţi se temeau de noua invenţie...
O primă soluţie a fost lansată în 1840 de către căpitanul Basil Hall, care a propus ca oficiile poştale din toată ţara să adopte ora Londrei, aceasta urmând să devină ora oficială a regatului. Ideea sa nu a avut succes, întrucât Poşta nu îmbrăţişează acest sistem, dar căile ferate au înţeles rapid că aceasta era, de fapt, soluţia. Great Western Railways avea să fie prima companie feroviară care a introdus pe liniile sale timpul Londrei, începând cu noiembrie 1840. Şi, pentru că avantajele erau evidente, până în 1848, toate companiile feroviare britanice au adoptat, pe traseele parcurse de liniile lor, ora Londrei furnizată de Observatorul Astronomic de la Greenwich. Ora Londrei a devenit astfel ora căilor ferate, iar căile ferate au devenit agentul principal al acestei uniformizări. Pentru a gestiona situaţia, în gări au fost montate ceasuri care indicau concomitent timpul local şi timpul Londrei.
În apărarea timpului pierdut: rezistenţa la schimbare
Construcţia rapidă a căilor ferate şi avansul lor pe întreg teritoriul englez într-un timp foarte scurt, schimbările aduse de acestea în viaţa cotidiană a provinciei au bulversat însă liniştea patriarhală a unor comunităţi, zăpăcite efectiv de faptul că, în oraşe sau sate, cele mai reprezentative clădiri – catedrala ori primăria şi gara – aveau orologii care indicau ore diferite.
Aşa au apărut reacţiile de respingere a „timpului căii ferate”... Numeroase articole ale unor ziare din provincie criticau „agresiunea timpului feroviar” şi obedienţa faţă de legile impuse de căile ferate. În apărarea timpului local au fost invocate tot felul de argumente, dintre care unele par caraghioase astăzi: povestea unei mirese sosite la locul ceremoniei după timpul feroviar şi a ginerelui şi a tuturor nuntaşilor, după timpul local, fapt care a dus la distrugerea petrecerii care urma să aibă loc; în Exeter, în 1850, când s-a propus adoptarea orei căilor ferate în consiliul local, un argument al oponenţilor a fost acela că în oraş un ceas spune unei doamne că este tânără (timpul local), iar altul că este mai bătrână (timpul căilor ferate). Şi, deşi s-a hotărât adoptarea orei căilor ferate, parohul catedralei din Exeter a refuzat să modifice orologiul după ora feroviară. De-abia după doi ani a cedat presiunilor publice şi a acceptat schimbarea.
Mulţi oponenţi au sperat că „leviathanul care reglează mecanismele ceasului societăţii” va fi o modă trecătoare – aşa se explică de ce într-un pamflet publicat în 1844 se spunea că „din cauza căilor ferate publicul a ajuns să-şi preţuiască mai mult timpul decât banii şi preferă viteza căilor ferate la preţuri mari, decât viteza mai mică a diligenţelor, oferită la preţuri mai mici. Noutatea acestui mijloc de transport a creat acest trafic artificial, care se va opri după câţiva ani când publicul va alege banii în locul timpului”[4]. Realităţile anilor următori aveau să infirme această profeţie. În 1851, expoziţia universală organizată la Londra a avut şase milioane de vizitatori, majoritatea venind aici cu trenul.
Certitudine: căile ferate engleze, agent al progresului
Procesul de uniformizare a orei pe teritoriul britanic, iniţiat de căile ferate în 1840, avea să se încheie spre 1855, când reţeaua lor acoperea cea mai mare parte a ţării. Susţinătorii căilor ferate credeau, pe bună dreptate, că uniformizarea timpului era o cheie, un instrument spre o naţiune unită, coerentă, care se îndreaptă spre progres, răspunzând, ca un tot unitar, la un singur impuls.
Bătălia pentru impunerea orei Londrei a fost puternic susţinută de ascensiunea rapidă a telegrafiei şi de implicarea Observatorului astronomic de la Greenwich. Din 1850, acesta îşi ia ca principală misiune „furnizarea timpului oricui şi oricând are nevoie”. Doi ani mai târziu, observatorul avea să fie legat de gările londoneze prin reţeaua telegrafică, furnizând ora exactă la fiecare 60 de minute.
Începând din 1852, unele oraşe adoptă de bună voie ora feroviară – ora Londrei – iar Manchester este primul exemplu în acest sens. Aşa se face că 98% din ceasurile existente în Marea Britanie în 1855 arătau timpul după Greenwich (GMT), iar acest fapt se datora căilor ferate, care, până la acea dată, împânziseră toată ţara. Acestei reţele i se furniza zilnic ora exactă. Au urmat curând şi oficiile telegrafo-poştale, ajungându-se ca ora exactă să fie transmisă zilnic la orele 10 a.m. şi 1 p.m. către diferite localităţi din provincie sau chiar către persoane fizice abonate la acest serviciu. Pentru că devenise o stare de fapt ca toată ţara să utilizeze timpul Londrei, în 1880, Parlamentul englez a adoptat Statutes (Definition of Time) Act, prin care s-a legalizat utilizarea timpului standard. Astfel, pe parcursul primilor 50 de ani de existenţă, căile ferate au avut marele merit de a fi fost un agent al progresului şi un liant al naţiunii.
Sursa: http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/istorii-ale-orei-exacte