Calea ferata descrisa de scriitorii vremii

  • In perioada urmatoare o sa vi se solicite modificarea parolei. Pana la modificarea parolei, userul poate figura ca si blocat, odata modificata parola, userul este reactivat automat.
    Pentru orice problema va rog folositi butonul "Contact"
Comoara din Lacul de Argint

Comoara din Lacul de Argint (germană: Der Schatz im Silbersee) este un roman de aventuri de scriitorul german Karl May. Inițial a fost publicat în foileton în 1890/1891 în revista "Der Gute Kamerad", prima ediție a cărții a apărut în 1894.

Cuprins
Capitole:
Pantera neagră
Vagabonzii
Lupte nocturne
Scăpat de pedeapsă
O magistrală ispravă de indian
O cavalcadă în întuneric
Lupta pentru ferma lui Butler
O dramă în preerie
Vicleșug și contravicleșug
La Eagle-tail
La strâmtoare
Pe viață și pe moarte
Hobble-Frank și mătușa Droll
O bătălie de piei-roșii
Lacul de Argint

Ecranizări
Comoara din Lacul de Argint (1962)
Die Spur führt zum Silbersee (1989, animație)

Ediții în limba română
Comoara din Lacul de Argint de Karl May – Editura Tineretului 1969 (traducere Mariana Șora)
Comoara din Lacul de Argint de Karl May – Editura Eden, Seria Juvenalia, 1992
Comoara din Lacul de Argint de Karl May – Editura Pallas 1995 (traducere Mariana Șora)
Comoara din Lacul de Argint de Karl May – Editura PRUT INTERNATIONAL
Comoara din Lacul de Argint de Karl May – Editura Corint, 2002 (Traducere: Roland Schenn)

Sursa : https://ro.wikipedia.org/wiki/Comoara_din_Lacul_de_Argint
 
Karl May
Vicleşug şi contravicleşug
Pe vremea când s-au petrecut cele povestite, Sheridan nu era nici oraş, nici sat, ci doar o aşezare temporară a muncitorilor de la căile ferate. Se compunea dintr-o seamă de căsuţe de piatră, de lut şi de lemn, construcţii cu totul primitive, dar care arborau uneori deasupra uşii nişte inscripţii din cele mai pretenţioase. Citeai, de pildă, inscripţia „Hotel” sau „Saloon” pe clădiri în care, în Germania, nici cel mai umil meseriaş n-ar fi dorit să locuiască. Dar mai erau şi câteva case foarte drăguţe, construite din lemn, în aşa fel, încât se puteau demonta şi reconstrui cu uşurinţă în alt loc. Cea mai mare dintre acestea se afla pe o movilă şi purta inscripţia vizibilă de departe : „Charles Charoy, inginer”.Într-acolo se îndreptară cei doi călăreţi; descălecară la uşă, lângă care era legat un cal înşăuat şi cu frâul pus în manieră indiană.
.....................................................................................................................................
- Ştii o capcană potrivită pentru tramp-i ?
- Cunosc una şi o să le-o pregătim. Aceşti coioţi vin ca să jefuiască, ei caută casa de bani. Dacă ea se află aici, vin şi ei aici, dacă e în altă parte, se duc acolo, iar dacă se află în „trăsura de foc” , se vor urca şi ei şi vor călători spre pieire, fără să dăuneze cu nimic celor care locuiesc aici.
- A, încep să înţeleg ! strigă Old Firehand. Ce plan formidabil ! Te gândeşti să-i ademenim în tren ?
- Da. Winnetou nu se pricepe deloc la bidiviul de foc şi la felul cumtrebuie condus. El a dat ideea, iar fraţii săi albi să se gândească la punerea ei în practică.
- Să-i ademenim într-un tren ? întrebă inginerul. Dar la ce bun ? Putem doar să-i aşteptăm aici şi să-i nimicim, întinzându-le o cursă.
- Metodă prin care mulţi dintre noi ar urma însă să moară ! replică Old Firehand. Pe când dacă se urcă într-un tren, îi putem duce într-un loc în care trebuie să se predea, fără să ne poată face mult rău.
- Nici prin gând n-o să le treacă să se urce în tren !
- Se vor urca, dacă-i ademenim cu casa de bani.
- Vasăzică, să pun casa de bani în tren ?
Era o întrebare de care nu l-ai fi crezut capabil pe inginerul care părea totuşi un om inteligent. Winnetou făcu un gest de dispreţ, iar Old Firehand răspunse:
- Cine vă cere aşa ceva ? E suficient ca bandiţii să fie convinşi că banii se găsesc în tren. Îl angajaţi ca funcţionar pe cel care vine să iscodească şi vă prefaceţi că-i acordaţi cea mai mare încredere. Îi comunicaţi că staţionează un tren aici în care se găseşte o sumă mare de bani. Atunci or să vină cu siguranţă şi or să se înghesuie toţi în vagoane. O dată ce s-au urcat, trenul porneşte. N-aveţi la dispoziţie un tren pentru acest scop ?
- O, da, am câte vagoane vreţi ! Şi aş lua şi răspunderea asupra mea cu plăcere, dac-aş fi cât de cât convins de reuşită. Dar mai sunt şi alte probleme. Cine să conducă locomotiva ? E absolut sigur că maşinistul şi fochistul vor fi împuşcaţi de bandiţi.
- Pshaw ! Cred că se va găsi un maşinist, iar fochist voi fi eu. Dar despre amănuntele astea o să mai vorbim.Presupun că tramp-ii vor sosi azi la Eagle-tail, căci acolo voiau să se ducă întâi. Deci putem să fixăm data loviturii pentru noaptea de mâine. Apoi trebuie să determinăm locul în care-i ducem pe bandiţi. Acest loc îl vom căuta încă în cursul dimineţii de azi, pentru că iscoadele sosesc probabil după-amiază. Aveţi o drezină, sir ?
- Fireşte.
- Ei, atunci ieşim cu ea noi doi. Winnetou nu poate veni cu noi, trebuie să stea ascuns, pentru că prezenţa lui ne-ar trăda intenţiile. Nici pe mine nu trebuie să mă recunoască nimeni; am prevăzut asta, de aceea mi-am adus un costum vechi de pânză.
Figura inginerului exprima o nedumerire crescândă.
- Sir – zise – dumneavoastră vorbiţi despre chestiunea asta ca un peşte despre înot. Mie însă nu mi se pare deloc aşa de uşoară şi de firească. Cum le dăm de veste bandiţilor ? Cum îi facem să se comporte cum vrem noi ?
- Ce întrebare ! Noul funcţionar vă va trage de limbă, şi tot ce-l veţi face să creadă, el o va comunica în taină tovarăşilor săi, ca fiind adevărul deplin.
- Bine. Dar dacă le dă în gând să nu se urce în tren ? Dacă preferă să distrugă şinele într-un loc anumit ca să provoace o deraiere ?
- Puteţi evita uşor asta, spunându-i pretinsului conţopist că fiecare din aceste trenuri care duc bani e precedat de o locomotivă de siguranţă. Atunci or să renunţe la distrugerea şinelor.
.................................................................................................................................
Înainte de sosirea lui Winnetou, inginerul îl instalase pe Old Firehand într-o odăiţă; acum acesta se retrase acolo cu Winnetou, ca să se schimbe, dezbrăcând costumul de vânătoare bătător la ochi şi punând costumul în care putea fi luat de către mincitorii de la căile ferate drept un tovarăş nou. În curând drezina fu gata de plecare. Old Firehand şi cu inginerul se aşezară pe locurile din faţă şi doi muncitori se urcară pe şasiul roţilor alergătoare ca să pună în mişcare tijele. Vehicolul trecu prin localitate, acum animată peste tot de muncitori cu braţe harnice, şi ieşi pe linia ferată de pe câmpie, terminată de pe atunci până la Kit Karson.
.....................................................................................................................
- E întuneric peste tot.M-am furişat de două ori de jur împrejurul casei. Toată lumea doarme. Ce ai să-mi spui ?
- Că nu facem nici o treabă cu casa de bani de aici. Salariile se plătesc la chenzină, şi ieri a fost zi de plată. Ar trebui, deci, să aşteptăm două săptămâni întregi, ceea ce e imposibil. Nu sunt nici trei sute de dolari în casă; pentru atâta nu se merită.
- Despre asta ziceai adineauri că e o veste extraordinară, minunată ? Prost mai eşti !
- Taci! Sigur că nu-i o afacere cu casa de aici; dar mâine noapte va trece pe aici un tren cu patru sute de mii de dolari !
- Aiurea !
- Ba e adevărat ! M-am convins cu ochii mei. Trenul vine de la Kansas City şi se duce la Kit Karsen, unde banii urmează să fie folosiţi pentru construirea liniei noi. Am citit scrisoarea şi telegrama. Inginerul ăsta prostănac are încredere în mine ca în el însuşi.
- La ce foloseşte asta ! Trenul doar trece !
- Tâmpitule ! Se opreşte aici şi stă cinci minute încheiate.
- Ei, drăcie !
- Iar eu şi cu tine o să stăm pe locomotivă.
- Ia te uită ! Aiurezi !
- Aş, de unde ! Trenul va fi luat în primire de un funcţionar special la Carlyle. Omul acela rămâne pe locomotivă până aici, pe urmă însoţeşte trenul chiar până la Wallace, ca să predea acolo încărcătura.
- Şi acel funcţionar special urmează să fii chiar tu ?
- Exact ! Iar tu să vii cu mine. Adică ţi se permite să vii. Inginerul mi-a dat voie să-mi aleg un om care să mă însoţească şi când l-am întrebat pe cine-mi propune, mi-a răspuns că în privinţa asta n-are să-mi prescrie nimic. Atunci se-nţelege de la sine că te aleg pe tine.
- Mă, dar o încredere atât de rapidă şi de necondiţionată nu ţi se pare suspectă ?
- În fond, da. Dar din toate trag concluzia că are nevoie de un om de încredere şi că nu l-a avut până acum. Faimoasa scrisoare de recomandare şi-a făcut pesemne efectul. Şi afară de asta, marea încredere câştigată atât de rapid nu mă prea pune pe gânduri, pentru că afacerea e cu cântec: misiunea nu e lipsită de primejdie.
- Ah ! Asta mă linişteşte cu totul! O fi pe semne o linie prost construită ?
- Nu, deşi de fapt, e doar o linie provizorie, după câte mi-am data seama din registre şi planuri. Dar poţi să-ţi închipui că la o cale ferată atât de importantă şi nouă nu sunt destui funcţionari verificaţi. Au mecanici pe care nu-i cunosc încă, şi ca fochişti se prezintă oameni cu un trecut şi o purtare dubioasă. Acum gândeşte-te că e vorba de un tren care duce aproape o jumătate de milion de dolari şi e condus de un aastfel de mecanic şi fochist. Dacă cei doi tipi sunt înţeleşi între ei, pot să oprească cu uşurinţă trenul undeva, pe linie, şi să se facă nevăzuţi cu banii.De aceea trebuie să-i însoţească un funcţionar, şi cum ei sunt doi, urmează să-şi ia şi el un ajutor. Să ne înţelegem, e vorba de un fel de misiune poliţienească. O să avem fiecare un revolver încărcat în buzunar, ca să-i putem împuşca pe loc dacă tipii manifestă vreo intenţie criminală.
- Mă, ştii că ai haz ! Noi să păzim banii ! o să silim tipii să oprească pe parcurs şi o să ne luăm dolarii.
- Asta nu se poate, fiindcă în afară de mecanic şi de fochist, mai e un conductor şi un funcţionar al casieriei de la Kansas City, care duce banii într-o valiză. Amândoi sunt bine înarmaţi. Chiar dacă am reuşi să-i silim pe primii doi să oprească trenul. Ceilalţi doi ar intra numaidecât la bănuieli şi şi-ar apăra vagonul. Nu, trebuie să procedăm cu totul altfel. Trebuie să-i atacăm cu forţe superioare, şi anume într-un loc unde nu se poate presupune că aşa ceva să se întâmple, deci aici.
- Şi crezi că reuşim ?
- Fireşte ! Nu e nici o îndoială în privinţa asta, şi nici unul dintre noi nu va păţi nimic. Sunt atât de convins, că te trimit acum să-l înştiinţezi pe „colonel”.
- Nu se poate călări pe întunericul ăsta, mai ales că nu cunosc regiunea.
- Atunci poţi să aştepţi până dimineaţă; dar va fi ultimul moment, fiindcă până după-amiază trebuie să primesc răspunsul. Să dai pinteni calului, chiar dacă l-ai forţa până crapă.
- Şi ce să spun ?
- Tot ce ţi-am spus eu acum. Trenul soseşte aici la ora trei fix noaptea. Noi doi suntem pe locomotivă şi, în clipa în care opreşte, avem grijă de mecanic şi de fochist. La nevoie, îi împuşcăm. Între timp, „colonelul” trebuie să fie postat cu ai noştri de-a lungul liniei şi să se urce în vagoane imediat. În faţa unei asemeni superiorităţi numerice, cei câţiva locuitori din Sheridan, treji la ora aceea, şi cei patru funcţionari cu care vom avea de-a face vor fi atât de uluiţi că nici n-o să-şi revină la timp ca să se apere.
........................................................................................................................
- Ei, nu mai aveţi nevoie de individul ăsta, fiindcă Winnetou a tras cu urechea şi a auzit tot. Pungaşii au ţipat atât de tare, de fericire, că se putea auzi cale de o poştă. Dugby are un cal prost. Aşa că va sosi abia înspre prânz, deci Winnetou a fost foarte prevăzător trimiţându-mă aici. Fiindcă tramp-ii au adoptatat numaidecât propunerile funcţionarului, urmând totuşi să schimbe un singur punct din program.
- Pe care ?
- Cu privire la locul unde va avea loc atacul. Dat fiind că aici, la Sheridan, locuiesc o seamă de muncitori şi că un asemenea tren special trezeşte curiozitatea, bandiţii se gândesc că mulţi muncitori îşi vor părăsi probabil casele ca să se uite la tren. Prin urmare, ar putea opune o rezistenţă neaşteptată; indivizii doresc banii, dar nu ţin să-şi dea sângele pentru ei. De aceea nu vor ca funcţionarul să împiedice plecarea trenului din Sheridan, ci să-i silească pe mecanic şi pe fochist să oprească la o oarecare distanţă, pe linie deschisă.
- Au fixat un loc anume ?
- Nu, dar au intenţia să aprindă un foc pe lângă şine, ca locomotiva să oprească în dreptul lui. Dacă mecanicul şi fochistul n-or să vrea să dea ascultare, au de gând să-i împuşte. Poate că nu vă convine schimbarea asta, sir ?
- Ba da, fiindcă astfel evităm în orice caz pericolul de care trebuie să ţinem seama, şi anume că s-ar putea încinge o bătălie între muncitorii de aici şi tramp-i. Apoi e de prisos să mai mergem cu cele două iscoade până la Carlyle. Nici nu mai e nevoie să ne ferim de ei de acum încolo. V-a spus Winnetou unde să vă postaţi ?
- Da, în faţa tunelului care se deschide dincolo de pod.
- Exact ! dar să staţi ascunşi până ce trenul a ajuns în dreptul vostru. Restul se va vedea pe loc.
Acum se ştia cel puţin cum stăteau lucrurile şi se putea trece la preparative. Telegraful se puse în funcţiune pentru a transmite la Carlyle directiva de a forma trenul şi pentru a cere trupe de la Fort Wallace.
............................................................................................................................
Acum se putea trece la pregătirile celelalte în vederea executării planului. Nu mai era nevoie să-i instaleze pe cei doi tramp-i pe locomotivă, prin urmare nici să plece cu ei la Carlyle cu drezina aşa că trimiseră doar o telegramă acolo, cu indicaţia ca trenul să pornească la o oră anumită şi să se oprească înainte de a intra în Sheridan, într-un loc anumit, unde urma să fie preluat de Old Firehand.
Ceva mai târziu, în cursul după-amiezii, sosi vestea telegrafică de la Fort Wallace că, îndată ce se va întuneca, va porni un grup de soldaţi şi se va afla pe la miezul nopţii la locul întâlnirii.

Comoara din Lacul de Argint, Karl May -editura Pallas, Bucureşti 1995
 
Karl May
La Eagle-tail
Muncitorii de la Sheridan erau în majoritate germani şi irlandezi. Deocamdată nu bănuiau nimic din cele petrecute până acum: nu fuseseră puşi la curent, fiindcă se presupunea că şeful bandiţilor va fi trimis iscoade să-i observe şi că aceste iscoade ar putea fi avertizate, observând comportarea oamenilor. Dar când se făcu ora încetării lucrului, inginerul împărtăşi lui -overseer of the workmen (contramaistrului) tot ce era necesar şi-i dădu însărcinarea să-i înştiinţeze în mod discret pe muncitori de cele întâmplate.
..................................................................................................................................
- Nici nu e nevoie s-o ştii de pe acum. O s-o afli la momentul potrivit. Deocamdată muncitorii trebuie să stea liniştiţi; să fie pregătiţi pentru o întreagă noapte de veghe. Apoi să-şi pună la punct armele. Încă înainte de miezul nopţii se vor urca într-un tren care-i va duce la locul cu pricina.
- Well, mă mulţumesc cu aceste informaţii. Toată lumea o să se conformeze dispoziţiilor pe care le-aţi dat.
După plecarea contramaistrului, Old Firehand se informă dacă inginerul nu are cumva doi muncitori care să semene la statură şi la faţă cu cei doi tramp-i făcuţi prizonieri, ar mai trebui să aibă şi curajul necesar pentru a lua locul prizonierilor pe locomotivă.
........................................................................................................................
- Uită-te şi tu ce linişte e în toată colonia.Nu e om care să bănuiască ceva despre prezenţa noastră sau ceva în legătură cu proiectul nostru.Iar doi dintre cei mai buni şi mai şireţi dintre ai noştri sunt de pe acum acolo, ca să pregătească terenul. Cine s-ar putea gândi la un eşec ! Trenul soseşte aici, stă cinci minute şi porneşte mai departe. La o oră de drum de aici vor da de focul nostru. În dreptul lui, cei doi tovarăşi ai noştri care se află pe locomotivă pun mecanicului revolverul în piept şi-l silesc să oprească trenul. Noi îl înconjurăm, „colonelul” se urcă şi ia...
- Ho-ho ! îl întrerupse celălalt. Cine se urcă ?Nu cumva „colonelul” singur ?Sau numai cu câţiva, cu care apoi pune în mişcare maşina cu aburi şi salutare. Mai încolo opreşte, coboară, ia jumătate de milion şi dispare ? Iar ceilalţi se trezesc mofluzi, şi se aleg numai cu propriilelor mutre uluite ? Nu, aşa nu mă joc !
- Ce-ţi închipui ! făcu celălalt pe un ton supărat. Ţi-am mai spus: în cazul în care „colonelul” ar avea într-adevăr intenţia asta, noi doi ne-am găsi printre cei care se vor urca în tren. Dacă, pe de altă parte, Lacul de Argint ne oferă comori atât de uriaşe, nu-i nevoie să procedăm necinstit faţă de tovarăşii noştri de aici: fiecare îşi primeşte partea, după aceea „colonelul” poate să-şi aleagă pe cine vrea ca să-l însoţească în munţi. Gata ! Să nu mai vorbim despre asta ! Acum aş vrea să ştiu numai ce e cu locomotiva aceea de colo; focul arde sub cazan, deci e gata de plecare. Încotro ?
- Poate că e locomotiva de probă, care urmează să plece înaintea trenului cu bani ?
- Nu. Atunci n-ar aştepta încă de pe acum, Trenul nu vine decât după ora trei. Mie, locomotiva asta nu-mi place şi tare aş vrea să aflu ce se urmăreşte cu ea.
Omul exprima o bănuială de care trebuia ţinut într-adevăr cont. Old Firehand îşi dădu seama că locomotiva nu putea rămâne acolo. Era una mică, obişnuită pentru trenurile utilizate în timpul construcţiei, de care se ataşează vagoane pentru transportul de pământ. În aceste vagoane urmau să fie transportaţi muncitorii. Pentru a risipi bănuielile iscoadei, nu se mai putea aştepta acum până la miezul nopţii, ci trebuia pornit numaidecât.Old Firehand se retrase deci târâş şi se furişă pănă la casa inginerului, ca să-i comunice ce auzise.
- Well ! făcu acesta. Atunci trebuie să-i expediem pe oamenii noştri numaidecât. Dar spionii or să-i vadă când se urcă în tren !
- Nu. Le dăm ordin muncitorilor să se furişeze nevăzuţi; să meargă cale de un sfert de oră de-a lungul liniei şi să aştepte acolo până soseşte trenul gol, ca să-i ia; cum zgomotele nu se aud la distanţa asta şi cum linia face înainte o cotitură, spionii n-or să vadă şi nici n-or să audă că trenul s-a oprit acolo.
- Şi câţi oameni reţin aici ?
- Douăzeci sunt de ajuns pentru apărarea casei dumneavoastră şi pentru paza celor trei prizonieri. Măsurile pe care le luaţi pot fi executate în răstimp de o jumătate de oră, apoi trenul porneşte. Mă furişez din nou pe la spioni ca să aud ce mai spun.
În curând se afla iar în apropierea celor doi bandiţi care tăceau acum. Avea aceeaşi perspectivă ca şi ei asupra întregului teren şi-şi dădu toată osteneala să remarce vreo mişcare a localnicilor, dar în zadar. Oamenii se depărtau pe ascuns, cu atâta prudenţă, încât spionii nu aveau habar de ce se-ntâmplă. De altfel, lămpile din clădiri şi căsuţe erau prea slabe ca să lumineze localitatea în aşa fel încât să poţi distinge bine nişte oameni umblând prin ea. Deodată, văzu o lanternă cu lumină vie purtată din casa inginerului înspre şine. Cel care o ducea strigă tare, ca să se audă până departe:
- Trenul de marfă gol porneşte spre Wallace ! Au nevoie de vagoane acolo !
Cel care striga aşa era inginerul. Se înţelesese cu mecanicul, aşa că acesta îi răspunse la fel de tare :
- Well, sir ! Bine că pornim în sfârşit şi nu mai ard cărbunii degeaba ! Aveţi vreun comision de dat pentru cei din Wallace ?
- Nimic, doar să-i spui noapte bună inginerului pe care-l vei găsi probabil la o partidă de cărţi când o să ajungeţi. Good road !
- Good night, sir !
Câteva şuierături stridente, apoi trenul se puse în mişcare. Când huruitul roţilor se stinse departe, unul din spioni zise :
-Ei, acum ştii ce e cu locomotiva asta ?
Da, m-am liniştit. Duce vagoane goale la Fort Wallace unde au nevoie de ele. Bănuiala mea era neîntemeiată.
...............................................................................................................
Old Firehand se întoarse la casa inginerului, întâlnindu-se cu acesta în uşă. Intrară împreună şi se aşezară la un pahar de vin, cu nişte ţigări de foi, ca să aştepte ora plecării. Nu mai erau decât douăzeci de muncitori în localitate, un număr mai mult decât suficient. Ceilalţi plecaseră pe ascuns, conform ordinului primit. În afara localităţii, se aşteptară unii pe alţii, şi astfel adunaţi, merseră de-a lungul liniei până la distanţa stabilită. Rămaseră acolo până ce sosi trenul să-i ia, pentru a-i duce până la Eagle-tail unde se opri. Era cu neputinţă ca tramp-ii să mai observe ce avea să urmeze, căci fără îndoială porniseră şi ei.
Old Firehand alesese un loc extrem de favorabil. Trenul trecea acolo peste râul strâns între maluri înalte. Pe vremea aceea exista un pod provizoriu, pe care erau aşezate şinele, iar pe malul celălalt intra numaidecât într-un tunel lung de vreo şaptezeci de metri. La câţiva paşi înainte de a ajunge pe pod, trenul se opri, dar nu era gol, cum crezuseră spionii: ultimile două vagoane erau încărcate cu lemne de foc şi cărbuni. Îndată ce roţile încetară să se mai învârtească, din întunericul nopţii ieşi o fiinţă mică şi bondoacă, arătând ca o femeie, se apropie şi-l întrebă pe mecanic cu o voce subţire, de falset :
- Sir, ce căutaţi aici de pe acum ? Nu cumva aţi adus muncitorii ?
- Ba da – răspunse mecanicul, uitându-se mirat la făptura ciudată, care stătea tocmai în razele de lumină ale focului din locomotivă. Dar dumneavoastră cine sunteţi ?
- Eu ? zise grăsanul râzând. Eu sunt mătuşa Droll. Ei, nu vă speriaţi chiar aşa de rău! Să nu vă zdruncinaţi cumva nervii. Mătuşă nu sunt decât aşa, între altele; o să vi se explice mai încolo cum vine asta. Deci, de ce-aţi venit ?
- Aşa ne-a poruncit Old Firehand, fiindcă a ascultat ce vorbeau doi spioni trimişi de tramp-i, care ar fi intrat la bănuieli dacă porneam mai târziu. Îi găsim aici pe oamenii vestitului vânător ?
- Da, dar să n-o rupeţi la fugă de frică; sunt numai unchi, eu sunt singura mătuşă din companie
- Nici nu mă gândesc să mă tem de dumneavoastră, domnişoară sau doamnă. Şi unde sunt tramp-ii ?
- Au plecat; au şters-o acum vreo trei sferturi de oră.
- Atunci putem începe descărcatul lemnelor şi al cărbunilor.
- Da. Dar întâi luaţi-i pe oamenii dumneavoastră din nou la bord, apoi mă urc şi eu, ca să vă dau indicaţiile necesare.
- Dumnaevoastră ? Indicaţii ? Nu cumva aţi fost numit general al acestui corp de armată ?
- Ba tocmai, cu voia dumneavoastră, fireşte. Aşa, iacătă-mă ! Şi acum, puneţi-vă calul să alerge încetişor peste pod şi-l opriţi apoi în momentul când vagoanele cu cărbuni de la coadă au ajuns la intrarea tunelului.
Droll se urcase pe locomotivă. Muncitorii săriseră din tren când oprise, şi acum trebuiseră să se urce iar în vagoane. Contramaistrul se uită din nou la făptura bondoacă măsurând-o cu o privire din care se ghicea că nu-i vine uşor să dea ascultare comenzilor acestei mătuşi dubioase.
- Ei, ce faci ? întrebă Droll.
- Sunteţi cu adevărat omul de care trebuie să ascult ?
- Da, da ! Şi dacă n-o faci imediat, îţi vin numaidecât în ajutor. N-am nici un chef să stau până-n ziua de apoi pe acest pod, de parc-am prins rădăcini !
După aceste vorbe, scoase cuţitul de vânătoare şi-i îndreptă vârful spre stomacul lu Watson.
Ei, drăcie – strigă acesta – ce mătuşă înţepătoare şi tăioasă ! Dar tocmai pentru că aţi scos cuţitul, mă văd silit să vă iau mai degrabă drept tramp decât drept aliat. Puteţi să vă legitimaţi ?
- Încetaţi cu prostiile ! răspunse grăsunul pe tonul cel mai serios, băgând cuţitul la loc în cingătoare. Suntem staţionaţi dincolo de tunel. Prin faptul că v-am ieşit înainte până peste pod, v-am dovedit doar că ştiu de venirea dumneavoastră şi că, nu pot face parte dintre tramp-i.
- Ei, hai să trecem dincolo !
Trenul trecu podul, intră apoi în tunel, şi opri când ultimile două vagoane ajunseră înaintea intrării. Acum muncitorii săriră iarăşi din tren şi goliră unul din vagoanele basculante, răsturnând încărcătura pe jos. Apoi trenul îşi continuă drumul până dincolo de tunel., oprind în aşa fel ca al doilea vagon încărcat să fie în dreptul ieşirii, unde fu descărcat la rândul lui. Aceste basculante sunt construite în aşa fel, ca şasiul cu roţile să stea pe loc, în timp ce platforma de pe ele se înclină într-o parte, se goleşte şi se readuce apoi în poziţia dinainte. Muncitorii coborâră ca să aşeze lemnele şi cărbunii descărcaţi în faţa tunelului şi dincolo de el, în două grămezi care să ardă cu uşurinţă. Contramaistrul mai porni o dată pentru a duce trenul ceva mai departe: îl opri acolo şi se întoarse pe jos.
..................................................................................................................
Era aproape de miezul nopţii, când Old Firehand se duse la inginer şi-i spuse că are de gând s-o pornească acum, ca să meargă în întâmpinarea trenului. Chemă pe cei doi muncitori care urmau să ocupe locurile iscoadelor pe locomotivă şi se duse cu ei pe linie, furişându-se, ca să nu fie văzuţi de eventuali spioni.
Era întuneric beznă. Ajunseră neobservaţi la locul asupra căruia se înţeleseseră telegrafic şi se aşezară în iarbă ca să aştepte sosirea trenului. Nu era ora trei când acesta sosi şi se opri în dreptul lor. Consta dintr-o locomotovă şi şase vagoane de călători. Old Firehand se urcă şi trecu prin vagoane. Erau goale. În primul găsi un cufăr mare, încuiat, plin cu pietre. Lângă el găsi pe mecanic; acesta ceruse să conducă trenul, pe când fochistul urma să coboare la Sheridan, de vreme ce Old Firehand avea să preia locul fochistului. Îl salută prietenos pe mecanic, apoi se urcă în locomotivă, împreună cu cei doi muncitori, şi-şi înnegri faţa cu funingine. Acum arăta exact ca un fochist, în costumul lui de pânză. Trenul se puse în mişcare.
Vagoanele erau construite după sistemul american. Trebuia să te urci la coadă, în ultimul, ca să ajungi la celelalte, care erau fireşte luminate. În faţă era o aşa- numită locomotivă-tender, cu pereţii înalţi şi solizi, din tablă de fier rezistentă, spre apărare împotriva intemperiilor. Această împrejurare era foarte favorabilă, căci pereţii ascundeau aproape complet pe cei de la locomotivă şi rezistau la gloanţe de puşcă şi revolver.
În curând ajunseră la Sheridan, unde fochistul se dădu jos fără zgomot. Nu se afla acolo decât inginerul: schimbă cu mecanicul formulele obişnuite, apoi dădu semnalul de plecare.
........................................................................................................................
Făcură cum le spusese şi se întinseră lângă Woodward, care deţinea oarecum rangul unui locotenent sub comanda „colonelului”. Deocamdată stăteau în întuneric; mai târziu, când se apropie ora stabilită, aprinseră un foc pe lângă linie.
Era trei şi un sfert când bandiţii în aşteptare auziră huruitul îndepărtat al trenului şi curând după aceea văzură luminile puternice ale locomotivei. Old Firehand închise uşiţa focarului, pentru ca el şi ceilalţi trei să nu poată fi văzuţi prea bine. La mai puţin de vreo sută de paşi înainte de a ajunge în dreptul focului, mecanicul dădu contrapresiune, ca şi cum ar fi ascultat subit de un ordin. Urmă o şuierătură, roţile scrâşniră, trenul se opri. Tramp-ii scoaseră chiote de bucurie şi se înghesuiră la ultimul vagon. Fiecare voia să fie primul. Dar „colonelul” ştia bine ce e esnţial. Se apropie de locomotivă, aruncă o privire de după muchia unuia din pereţii laterali şi întrebă:
- Totul în regulă, băieţi ?
- Well ! făcu unul din muncitori, cel care ţinea revolverul în pieptul mecanicului. N-au avut încotro, s-au executat. Vezi şi tu „colonele”; la cea mai mică mişcare apăsăm pe trăgaci.
Old Firehand stătea lipit parcă de frică de rezervorul de apă; al doilea muncitor îl ameninţa pe el cu revolverul. „Colonelul” fu complet dus în eroare.
- Bun – zise – v-aţi îndeplinit misiunea bine, o să primiţi o recompensă specială. Mai staţi acolo până am terminat, pe urmă, când dau semnalul, coborâţi, ca să nu moară de frică aceşti bravi cetăţeni şi să poată pleca mai departe.
Se retrase de lângă locomotivă în întuneric. Îndată ce dispăru, Old Firehand se aplecă înainte ca să arunce o privire în jur. Nu văzu pe nimeni, în schimb vagoanele erau ticsite de bandiţi. Îi auzi certându-se pentru cufăr.
- Dă-i drumul, dă-i drumul ! ordonă vânătorul mecanicului. Şi nu încet, ia-o repede dintr-o dată! Mi se pare că a urcat acum şi „colonelul”. Să nu zăbovim.
Trenul se puse în mişcare fără ca mecanicul să fi acţionat şuierătoarea.
- Staţi, staţi ! strigă o voce. Împuşcaţi-i pe câini. Trageţi, trageţi !
Bandiţii din vagoane erau cuprinşi de spaimă, văzând că vagoanele pleacă cu ei. Voiau să coboare, să sară din tren, dar nu se putea, dat fiind că mecanicul intrase numaidecât în viteză mare. Old Firehand scormoni şi înteţi focul. Flăcările aruncau o lumină vie asupra lui şi a tovarăşilor săi. Uşa din faţă a primului vagon se deschise brusc şi apăru Woodward. Văzu bine interiorul locomotivei, faţa lui Old Firehand în plină lumină şi pe pretinşii bandiţi stând paşnici lângă el.
- Old Firehand ! urlă el atât de tare, încât se auzi cu tot gâfâitul locomotivei şi huruitul roţilor. Bestia asta ! La dracu’ cu tine !
Smulse pistolul din cingătoare şi trase. Firehand se aruncă pe jos şi scăpă neatins. În clipa următoare, însă fulgeră revolverul lui, iar Woodward, lovit în inimă, recăzu în vagon. Apărură alţii în uşă, dar gloanţele lui îi atinseră instantaneu. Apoi cei doi muncitori izbutiră să mute unul din pereţii laterali în spate, separând astfel locomotiva de vagoane. Acum tramp-ii n-aveau decât să tragă...
Între timp, trenul gonea în noapte. Mecanicul stătea cu ochii aţintiţi asupra liniei luminate de faruri. Trecu un sfert de oră şi spre răsărit se anunţa mijitul zorilor. Atunci acţionă fluierul, nu în şuierături scurte, ci o dată, prelung, ca un ţipăt nesfârşit. Se apropia de pod, şi voia să anunţe oamenilor care-l aşteptau acolo sosirea trenului.
Aceştia stăteau de mult la posturile lor. Cu puţin înainte de miezul nopţii, sosiră dragonii de la Fort Wallace; soldaţii luaseră poziţie sub pod, pe ambele maluri, pentru ai face prizonieri pe tramp-ii care reuşeau să le scape celor de sus. La capul podului stătea Winnetou cu rafter-ii şi vânătorii, iar la ieşirea din tunel aşteptau muncitorii înarmaţi. Printre aceştia se afla şi contramaistrul, care luase asupra lui misiunea primejdioasă de a desface locomotiva de vagoane încă în interiorul tunelului. Când auzi şuieratul, comandă: „Aprindeţi focul!” Muncitorii aprinseră numaidecât grămada de lemne şi cărbuni de la gura tunelului, în timp ce el însuşi intră în tunel şi, lipit de perete, aşteptă trenul.
Acesta trecu cu viteză redusă peste pod şi se apropia acum de tunel. Old Firehand îi zări pe cei postaţi acolo şi le strigă:
- Aprindeţi focul în urma noastră !
În clipa următoare trenul se opri. Locomotiva era exact în locul unde o aştepta contramaistrul. Aşa că se vârî repede între locomotivă şi primul vagon, desfăcu cupla şi fugi repede din tunel. Locomotiva îl urmă numaidecât; vagoanele rămaseră pe loc, iar focurile aprinse fură mutate de muncitori pe mijlocul liniei, după ce acoperiseră în grabă şinele cu pietre, pentru a le feri.
Toate acestea s-au petrecut mai repede decât se poate povesti şi mult prea repede pentru ca tramp-ii să-şi fi dat seama exact de situaţia în care se aflau. Încă din timpul călătoriei în plină viteză nu se simţiseră prea bine în pielea lor. Aflaseră că Old Firehand se afla pe locomotivă şi ştiau deci că planul lor fusese zădărnicit. Dar erau convinşi că acolo unde trenul va opri, îşi vor recăpăta libertatea, chiar dacă acel loc urma să fie o staţie animată. Erau bine înarmaţi şi mulţi la număr, aşadar îşi închipuiau că nimeni nu va îndrăzni să-i reţină.
Acum trenul era oprit; la asta se aşteptaseră. Dar privind prin ferestrele vagoanelor, nu văzură decât întuneric beznă, ca sub pământ. Cei ce se înpinseră ca să ajungă la uşa ultimului vagon aveau impresia că privesc printr-o ţeavă îngustă şi întunecoasă drept în para unui foc mare ce fumega. Iar cei din primele vagoane văzură că locomotiva dispăruse şi că în locul ei apăruse o grămadă de cărbuni aprinşi. Atunci unul dintre ei îşi dădu seama unde se află:
- Un tunel ! Un tunel ! strigă speriat.
Iar alţii repetau după el, ţipând:
- Un tunel ! Un tunel !
- Ce să facem ? Trebuie să ieşim de-aici !
Se înghesuiră şi se împinseră, aşa că cei din dreptul uşii – căci acum se putea coborî şi prin uşa primului vagon – nu apucară să se dea jos, ci fură de-a dreptul azvârliţi afară. Următorul cădea peste cel dinainte, al treilea peste al doilea şi aşa mai departe. Se făcu o învălmăşeală de trupuri, de braţe şi picioare, un haos de strigăte, ţipete şi înjurături, şi toate astea nu se puteau petrece fără o serie de accidente. Unii puseră chiar mâna pe arme ca să se apere de cei care se agăţau de ei sau zăceau peste ei.
La întunericul abia pătruns de lămpile din vagoane şi de lumina flăcărilor de la cele două capete ale tunelului se adăugau acum palele groase de fum de cărbune mânate spre interiorul tunelului de vântul stârnit în zori.
- Dumnezeii lor ! Vor să ne sufoce ! strigă o voce stridentă. Afară ! Afară !
Zece, douăzeci, cincizeci, o sută reluară strigătul, şi toţi se împingeau, se înghesuiau, se înghionteau spre cele două ieşiri, cuprinşi de spaima morţii. Dar acolo trosneau focurile, cu flăcări înalte şi întinse, fără cel mai mic spaţiu prin care să treci. Cine ar fi încercat să iasă ar fi fost nevoit să alerge printre flăcări şi hainele i-ar fi luat foc fără doar şi poate. Cei din faţă îşi dădură seama de asta; se întoarseră şi începură să se împingă înapoi. Cei din urma lor nu voiau să se dea în lături, se împingeau înainte, aşa că se iscă în apropierea focurilor o luptă fioroasă, corp la corp, între oameni care cu puţin înainte fuseseră prieteni şi aliaţi întru rele. Tunelul repercuta ţipetele şi urletele cu o intensitate înzecită, în aşa fel încât de afară se auzea un vuiet de parc-ar fi fost slobozite fiarele pământului.
Old Firehand ocolise stânca pentru a ajunge la focul din faţa tunelului.
................................................................................................................................
- Da. S-au încăierat rău de tot – răspunse westman-ul. Dar sunt totuşi oameni, trebuie să-i cruţăm. Destupaţi intrarea.
- Nu cumva vreţi să intraţi ?
- Ba da.
- Pentru Dumnezeu, să nu faceţi asta ! S-ar arunca asupra dumneavoastră şi v-ar sugruma, sir !
- Ba or să se bucure dacă le arăt calea spre salvare.Dădu şi el o mână de ajutor la împinsul lemnelor şi cărbunilor mai departe, aşa că între foc şi peretele tunelului se dschise o trecere îngustă prin care puteai sări. Ar fi fost cu neputinţă să intri încet.Făcu un salt şi se află acum în tunel, el singur în faţa mulţimii de oameni dezlănţuiţi.
...........................................................................................................
- Da, eu sunt – răspunse. Şi aţi simţit-o pe pielea voastră: unde sunt eu nu încape nici o rezistenţă. Dacă nu vreţi să vă sufocaţi, lăsaţi-vă armele aici, ieşiţi, dar unul câte unul. O să stau la intrare, lângă foc, şi am să comand. Cine iese fără a fi aşteptat ordinul meu va fi împuşcat pe loc. Şi cine păstrează vreo armă va fi de asemenea împuşcat.Suntem mulţi muncitori, vânători, rafter-i şi soldaţi, destui ca să punem în practică ameninţarea mea. Gândiţi-vă bine ! Aruncaţi-ne o pălărie sau o şapcă prin ieşire; ăsta va fi semnalul că vreţi să vă supuneţi. Dacă n-o faceţi, o sută de ţevi de puşcă se vor îndrepta spre ieşire, ca să nu poată trece nici unul.
...............................................................................................................
O pălărie zbură în curând din tunel trecând pe lângă foc, şi în clipa următoare Old Firehand strigă, spunându-le că primul poate să iasă. Cum sări afară, îl siliră să treacă numaidecât podul, fiind luat în primire la capătul celălalt al podului, de rafter-i şi vânători.
..................................................................................................................
Totuşi, treaba se făcu repede, aşa că după un sfert de oră toţi tramp-ii erau prizonierii învingătorilor. Acum , însă, se constată, spre uimirea şi furia acestora din urmă, că lipseşte „colonelul” roşcat. Prizonierii interogaţi spuseră că el şi cu încă vreo douăzeci nu se urcaseră în tren. Se apucară să cerceteze temeinic tunelul şi vagoanele, dar nu-l găsiră; trebuiau să admită, prin urmare, că oamenii spuseseră adevărul.
..............................................................................................................
Muncitorii se întoarseră pe jos la Sheridan, ca recompensă, luaseră toate armele confiscate de la tramp-i. Pentru transportul acestora erau vagoane mai mult decât suficiente. Le stăteau la dispoziţie „trenul pentru construcţii” şi „trenul de bani”. După ce urcară prizonierii, se instalară şi ceilalţi în vagoane şi cele două trenuri se puseră în mişcare.Iar dragonii se întoarseră călare la Fort Wallace.
Acolo vestea se răspândise în zbor, şi la sosirea trenurilor toată lume se adună: tramp-ii fură primiţi într-un fel care le oferi o imagine anticipată la ce-i aştepta mai târziu, după condamnare.
De altfel, suferiseră pierderi însemnate, căci aproape un sfert dintre ei fuseseră găsiţi morţi în tunel, Şi azi se mai povesteşte în regiunea aceea cum au fost afumaţi tramp-ii în tunelul de la Eagle-tail...

Comoara din Lacul de Argint, Karl May -editura Pallas, Bucureşti 1995
 
Imagini din filmele inspirate din romanele lui Karl May

http://www.imfdb.org/images/thumb/0/05/Winnetou_and_the_Crossbreed-SilverGun-3.jpg/600px-Winnetou_and_the_Crossbreed-SilverGun-3.jpg

https://bilder.t-online.de/b/79/76/16/74/id_79761674/610/tid_da/-winnetou-eine-neue-welt-old-shatterhand-bedroht-ugly-joe-oliver-masucci-.jpg

http://media.teleman.pl/photos/Winnetou-Ostatnia-Bitwa.jpg

http://a2.tvspielfilm.de/imedia/9271/8629271,yp+T7PMY5lKvdiJRNP2232rRcIxVh8A_S7N9IsWuz4QEwaEPZZrjpU+rJbihmueTTpJCTKIusJ0qmDEDRKo4WA==.jpg

http://www.sunny.at/uploads/media_files/picture/detail_big/337/33704_887_03b7a7a0045c2381673c6d3ade6dae0644139e35.jpg/Winnetou-Spiele-Wagram---Winnetou-unter-Geiern.jpg

Winnetou si Old Shatterhand

Si filmul Winnetou in care apar secvente feroviare:


Filmul Winnetou 1963 (De la min. 17.50 – 28.30 si de la min. 41 – 55.40)
 
O frumoasă descriere a unei tabere de lucrători feroviari din America sfârşitului de secol XIX în romanul Mustangul Negru apărută în 1899 sub titlul "Der Schwarze Mustang" - " Union Deutsche Verlagsgesellschaft -Stuttgart 1899"
Fragmente din roman:

Metisul
……………………………………………………………………………..
Aşa a fost o bună bucată de drum, până când valea se lărgi iarăşi, ca după o jumătate de oră să formeze din nou un defileu îngust, de data asta nu atât de lung, ajungând foarte curând la locul numit Firwood-Camp, pentru că aici nu existau decât brazi, care se ridicau spre cer ca nişte uriaşi.
Aici se încrucişau două văi în unghi drept: valea fluviului pe care veniseră în jos cei doi Timpe, şi o alta, prin care calea ferată în construcţie încerca să urce înălţimea muntelui. Camp înseamnă tabără şi cei doi călăreţi văzură că e neîndoielnic una dintre acestea, cu tot întunericul nopţii ce începuse să se aştearnă încă de când mai erau în defileu.
Acolo zăceau o mulţime de copaci uriaşi doborâţi, din trunchiurile cărora se făceau scânduri, din crăcile puternice, scări pentru tren; rămăşiţa furnizând lemnul necesar pentru foc. Podul de peste fluviu era aproape gata şi în apropierea lui se găsea joagărul, ale cărui ferăstraie trebuiau să răzbească masele de lemne. Mai încolo se căsca, neagră, o carieră minată în stâncă, de unde se luau pietrele cubice necesare fundaţiilor, iar la stânga se ridicau mai multe case din bârne cojite şi din scânduri, care serveau la adăpostirea oamenilor, a uneltelor şi a rezervelor de alimente.
Una din aceste barăci, numită “hanul”, era din cale afară de lungă şi largă. Cele patru hornuri care dominau acoperişul şi numeroasele ferestre, acum luminate, lăsau să se presupună că aici se adăposteau lucrătorii ce se aflau în “Camp”. Din această cauză cei doi musafiri se îndreptară într-acolo.
Încă de departe auziră un zgomot puternic de voci şi, cu cât se apropiau mai mult, se simţea un aer tot mai încărcat de mirosul de rachiu. Descălecară şi legară caii de ţăruşii bătuţi probabil în acest scop lângă uşă şi tocmai voiau să intre, când ieşi afară un bărbat care strigă celor dinăuntru: „Trenul şantierului trebuie să vină foarte curând; merg să primesc poşta şi mă întorc imediat. Poate că aduce ceva noutăţi sau chiar jurnale.”
Omul se uită în sus, zări pe străini, se dădu într-o parte ca să-i lase să ajungă în lumina care ieşea din uşă şi îi privi.
- Good evening, sir, salută blondul. Suntem uzi până la piele. Există pe aici un loc unde să ne putem usca ?
- Da, răspunse el. Sunt astfel de locuri. Cred că nu aparţineţi acelui fel de oameni pe care e mai bine să nu-i lăsăm să intre.
- Nici o grijă, sir! Suntem oameni cinstiţi din Vest, gentlemeni, care n-o să vă facem de ruşine, ci o să plătim tot ce-o să primim.
- Dacă cinstea vă e tot atât de mare precum lungimea, atunci sunteţi cu siguranţă cei mai gentlemeni de sub soare. Hai, intraţi şi spuneţi hangiului că eu, inginerul, am zis că puteţi să rămâneţi. O să ne revedem curând.
El plecă, iar ei îi urmară invitaţia.
Interiorul barăcii era format dintr-o singură cameră mare, din care era despărţită o mică parte printr-un perete de scândură, aproape de înălţimea unui om. Erau acolo o mulţime de mese sărăcăcioase, cu bănci prinse în pământ, iar între ele şi pereţi se aflau paturi mari, umplute mai ales cu iarbă uscată şi fân. Patru vetre în care ardeau focuri mari aduceau o oarecare lumină; lămpi sau lumânări nu existau şi din această cauză toate persoanele şi obiectele, văzute în pâlpâitul flăcărilor, păreau cuprinse de nelinişte, într-o mişcare fantomatică.
Cele două sute de lucrători ai căii ferate stăteau la mese sau se ghemuiau în culcuşuri. Erau oameni mărunţi, cu cozi lungi, cu feţe galbene, cu pomeţii obrajilor scoşi în afară, cu ochii oblici; ei se uitară înmărmuriţi spre ambele făpturi nemaipomenit de lungi.
- Ptiu drace! Chinezi! Asta puteam să ne-o închipuim, căci se simte de afară! zise brunul. Vino repede în camera cea mică, unde aerul e probabil mai respirabil!
În această despărţitură erau câteva mese de scânduri, la care însă fumau şi beau lucrătorii albi, bărbaţi solizi, deprinşi şi cu asprimea vremii, dintre care unii avuseseră desigur un trecut mai bun; alţii, însă, veniseră aici tocmai pentru a nu mai fi văzuţi prin Est. Convorbirea lor foarte zgomotoasă amuţi imediat când văzură pe cei doi oaspeţi şi-i urmăriră cu privirile uimite până la tejgheaua în spatele căreia hangiul umbla cu nenumărate sticle şi pahare.
- Rail-roaders ? întrebă el în timp ce le răspundea la salut dând din cap.
- Nu, sir, răspunse blondul. N-avem intenţia să micşorăm câştigul acestor gentlemeni. Suntem oameni din Vest şi căutăm un foc la care să ne putem usca. Inginerul ne-a trimis la dumneavoastră.
- Puteţi să plătiţi ? se informă el în timp ce parcurgea cu o privire ascuţită şi cercetătoare feţele lor cele lungi.
- Da.
- Atunci veţi avea tot ce vă trebuie mai târziu chiar şi un culcuş bun, separat, colo în spatele lăzilor şi butoaielor. Aşezaţi-vă acolo, la masa de lângă vatră, unde e căldură destulă; cealaltă e pentru funcţionari şi gentlemeni mai de soi.
- Well! Aşadar ne socotiţi nişte gentlemeni mai de jos. Nu face nimic. Adu-ne pahare, apă firbinte, zahăr şi rom ! Vrem să ne încălzim şi pe dinăuntru!
..............................................................................................................
Ciocniră entuziasmaţi, pe tăcute şi încet paharele, ca să nu atragă asupra lor atenţia celorlalţi consumatori. Apoi Has cel brun spuse:
- Atunci spre Santa- Fe ! Dar asta nu se face aşa de uşor, căci vom fi siliţi la un mare ocol.
- De ce ? întrebă Kas, cel blond-deschis.
- Pentru c-ar trebui să trecem prin regiunea comanşilor, dac-am lua-o pe drumul cel mai scurt.
...................................................................................................
- Tokvi Kava (Mustangul Negru), vânătorul de scalpuri ? Cu cei mai buni războinici ? Şi fără să spună încotro ? Asta înseamnă că se gândeşte din nou la vreuna din grozăviile lui.Eu nu mă tem aproape deloc de nici un roşu, dar oricât de curajos aş fi, e bine să nu întâlneşti un astfel de individ. Prefer să fac ocol şi să ajung mai târziu cu o săptămână la Santa-Fe. Nahum Samuel al nostru nu va fugi a doua oară de-acolo.
- Şi chiar dacă va fugi, avem urma lui şi desigur c-o să-l...
În aceeaşi clipă fu întrerupt de intrarea inginerului, care mai aducea cu el doi oameni. Has şi Kas, în înflăcărarea convorbirii lor, trecuseră cu vederea dublul fluierat al unei locomotive.Trenul de serviciu sosise; inginerul îl expediase şi acum se înapoia însoţit de supraveghetorul său şi de magazioner. El dădu din cap, salutând pe cei doi oameni din Vest, apoi cei trei se aşezară la masa metisului, destinată „funcţionarilor şi gentlemenilor mai de soi”. Cerură şi ei să le dea grog, apoi corcitura se interesă:
- Ei, sir, au sosit ziare ?
- Nu, răspunse inginerul. Vor sosi de-abia mâine, dar am primit informaţii.
- Bune ?
- Din păcate, nu. De aici înainte trebuie să fim foarte atenţi.
- De ce ?
- S-au văzut în apropierea ultimei staţii urme de indieni.
Parcă ochii corciturii, pe jumătate ascunşi pe sub gene, au licărit cu răutate, dar vocea sa răsună totuşi normal când spuse :
- Dar n-are nici un rost să fii neobişnuit de prevăzător pentru asta !
- Totuşi îmi dă de gândit !
...........................................................................................................


Mustangul Negru
................................................................................................................

- Da, dac-aş fi avut tot atâţia albi, câţi are colegul meu din Rocky-Ground! Are peste optzeci de oameni, toţi bine înarmaţi; la munca de dinamitare de acolo n-au nevoie de chinezi.
- Rocky-Ground ? întrebă Old Shatterhand. Locul acela se numea şi mai înainte tot aşa ?
- Nu, a fost numit de noi aşa.
- E foarte departe de-aici ?
- Nu. Cu locomotiva suntem acolo într-o oră şi jumătate.
- Hm ! Regiunea de aici mi-e cunoscută binişor, dar Winnetou o cunoaşte şi mai bine. Fireşte că, de când lucraţi voi, eu n-am fost p-aici şi n-am habar pe unde duce drumul vostru. N-aţi putea să-mi spuneţi numele dinainte al acelei regiuni ? Mi-e de ajuns numele unei văi, al unui munte, al unui fluviu.
- Rocky-Ground taie poalele unui munte, care n-a avut nici un nume englezesc; de indieni e numit Ua-peş. Ce-o fi însemnând asta, nu ştiu.
- Uff ! Ua-peş ! strigă Winnetou, ca şi cum acest nume ar fi fost foarte însemnat şi i-ar fi dat o idee bună.
Dar când toţi îl priveau curioşi, el făcu o mişcare de respingere cu mâna şi adăugă:
- Fratele meu Shatterhand poate să vorbească în locul meu. El o ştie la fel ca şi mine.
Privirile se îndreptară spre cel indicat. Acesta dădu din cap, zâmbind înveselit, şi-i spuse inginerului:
- Nu ştiţi ce-nseamnă Ua-peş ? Tocmai acelaşi lucru ca şi numele pe care l-aţi dat şi voi locului, adică Valea Pietrei sau Valea Stâncilor. Ştiţi că noi vrem să mergem spre Alder-Spring (Izvorul Mesteacănului). Aveţi idee unde se află locul ăsta ?
- Nu, ştiu numai că mâine seară vreţi să fiţi acolo. Trebuie să fie o zi călare de aici.
- În orice caz, o zi călare, căci sunt de făcut multe ocoluri printre văi şi prăpăstii. Trenul pare să taie drumul însă direct, după cum aud, căci trebuie aproximativ trei ore călare, ca să se ajungă de la Rocky-Ground al nostru până la Alder-Spring. Informaţia dumitale ne oferă un avantaj contra comanşilor, pe care desigur că nu-l vor putea întrece.
- Asta m-ar bucura extraordinar. Nu vreţi să ne lămuriţi ?
- Spuneţi-mi întâi ce mijloc de comunicare aveţi cu Rocky-Ground ?
- Unul continuu. Avem mai întâi legătură telegrafică, aşa încât putem comunica în orice moment.
- Bine ! Şi trenul ? Şinele ajung până acolo ?
- Da, încă de două săptămâni. Aici suntem la capătul liniei.
- Ce fel de vagoane sunt ?
- Desigur că nu-s de persoane, ci numai pentru materiale de construcţii.
- Ş-astea sunt de ajuns ! Aveţi aici astfel de vagoane ?
- O duzină întreagă !
- Şi o locomotivă ?
- Nu, pentru că se întoarce seara la Rocky-Ground.
- Atunci, se găseşte sigur acolo ?
- Da.
- Atunci, aveţi bunătatea să telegrafiaţi după locomotiva asta ?
- Ce ? Cum ? Să telegrafiez ? întrebă inginerul.
- Da. Vreau să vă spun pe scurt cum stăteau lucrurile înainte de a ajunge noi aici şi cum stau acum. Mustangul Negru voise să atace tabăra şi trimisese pe nepotul său, metisul, sub nume fals, să spioneze situaţia. Astă seară s-au adunat aici, ca să hotărască ziua atacului. Acesta n-ar fi desigur atât de apropiat, dacă noi n-am fi fost aproape şi dacă metisul n-ar fi fost demascat; roşii şi-ar fi lăsat timp. Acum ei ştiu că-i suspectăm şi vor da lovitura înainte ca voi s-o puteţi înlătura prin măsuri necesare de întărire.
.............................................................................................................
- Dar, sir, interveni inginerul, asta-i groaznic de periculos ! Dacă vă vor prinde, sunteţi pierduţi !
- N-o să ne prindă, de asta să n-aveţi grijă. Un vestman poate să fie surprins numai de un pericol necunoscut, nu de unul pe care-l cunoaşte. E o împrejurare fericită că Rocky-Ground-ul vostru e aşa de aproape de Alder-Spring. Noi o să plecăm acolo imediat ce vine locomotiva şi de acolo o să călărim spre Spring, unde o s-ajungem devreme. Acolo o să aranjăm în aşa fel încât să putem observa totul fără să fim măcar observaţi. Sunt convins că o să ne reuşească să-l spionăm pe Mustang. Dacă auzim că vă ameninţă vreun pericol, călărim înapoi la Rocky-Ground şi-i aducem încoace cu trenul pe lucrătorii adunaţi ca să-i luăm pe comanşi în primire.
La aceste cuvinte, inginerul sări de pe scaun şi strigă pe un ton vesel:
- Pe toţi dracii, ăsta-i un gând minunat. Să-i aducem aici pe toţi albii de acolo în ajutor! Atunci nu mi se mai poate întâmpla nimic, căci o să-i împuşcăm pe ticăloşii de roşii de la primul până la ultimul !
- Atunci aveţi încredere în mine ?
- Fireşte ! Ai perfectă dreptate, mister Old Shatterhand. Vă sunt extraordinar de recunoscător şi voi avea grijă să fiţi primit după merit.
- Hm ! Ce intenţionaţi cu asta ?
- Imediat ce veţi pleca, voi telegrafia că Old Shatterhand şi Winnetou, cei mai vestiţi oameni din Vest, vin acolo.
- Asta n-o veţi face, căci atunci ne veţi primejdui tot planul. Nu trebuie să ştie nimeni cine suntem şi ce vrem; s-ar putea să să fim trădaţi comanşilor. Gândiţi-vă la metisul care s-a bucurat de toată încrederea voastră !
- Well ! Atunci voi anunţa simplu că vin patru pasageri. Ar fi o nenorocire a dracului, dacă v-aţi fi înşelat cu privire la noaptea asta !
............................................................................................................
El se depărtă ca să telegrafieze şi să dea ordinile necesare; în curând cu toată umezeala care domnea, se aprinseră şase focuri puternice, care luminară toată tabăra. De somn, desigur, nici nu era vorbă. Pregătirile pentru plecarea trenului fură făcute din timp. Pentru cei patru pasageri şi caii lor fu de ajuns un vagon de unelte foarte spaţios, unde se puseră câteva scaune comode. Când veni ştirea că locomotiva a plecat din Rocky-Ground, caii fură aduşi în vagon şi pentru proprietari încă un grog tare, ca băutură de despărţire. După trecerea unei ore şi jumătate, locomotiva veni sub presiune; vagonul fu ataşat; cei patru călători îşi luară rămas-bun şi se suiră.
Cu toate că şina era provizorie şi că domnea o întunecime îngrijorătoare, trenul cel scurt zbură cu o rapiditate nemaipomenită. În timpul întregului drum nu se zări nici măcar o lumină, pentru că nu exista nici o haltă. Munţi, văi, prerii şi păduri, nu se puteau deosebi una de alta; se părea că trenul zboară fără întrerupere printr-un tunel fără sfârşit, astfel că cei patru oameni fură bucuroşi, când locomotiva lăsă să i se audă glasul ei şuierător şi când apărură în faţă luminile de la capătul drumului.
Şi aici ardeau mai multe focuri la lumina cărora se vedea mai întâi o clădire lungă şi joasă, care avea o intrare foarte largă. Interiorul părea să aibă mai multe despărţituri, dintre care era luminată numai una. De uşorul uşii stătea rezemată o făptură subţire nu pre înaltă, care avea îmbrăcămintea de piele a unui vestman. O a doua persoană stătea aproape de şină şi după ce trenul se opri, intră în vagon, deschise complet uşa întredeschisă a acestuia şi spuse:
- Rocky-Ground ! Coborâţi, mesh” shurs ! Sunt curios pentru ce fel de oameni a pregătit colegul din Firwood-Camp un tren special de noapte.
- O să vedeţi şi o să aflaţi imediat, sir ! răspunse Old Shatterhand. Presupun, desigur, că sunteţi în funcţiune aici ?
- Sunt inginerul, sir. Şi dumneavoastră ?
- O să auziţi numele noastre când vom fi înăuntru, la lumină. Aveţi un loc pentru adăpostit bine caii ?
- O să vedem. Ieşiţi întâi dumneavoastră afară !
El îi privi când coborâră, pe fiecare în faţă, şi mormăi apoi dezamăgit:
- Hm ! Numai necunoscuţi. Ba chiar şi un roşu printre ei. Am crezut cu totul altceva !
- Ne-aţi crezut şefi sau ceva asemănător ? râse Old Shatterhand. Acţionari cu milioane, hai ? Nu ne-o luaţi în nume de rău că noi, oameni simpli, v-am stricat liniştea nopţii ! O să călărim imediat mai departe; atunci veţi putea dormi din nou.
- Să călăriţi mai departe ? Atunci sunteţi cumva vânători sau puitori de curse ?
- De toate.
- Şi pentru asta pretinde colegul meu, în mijlocul nopţii, să mă...
El fu întrerupt. Uscăţivul din uşă se apropiase şi zise:
- Sunt şi eu curios să văd ce fel de indivizi au venit aşa, în mijlocul nopţii, în Vestul Sălbatic...
El se opri. Old Shatterhand îi întoarse spatele, dar se răsuci pe călcâie la auzul vocii cunoscute. Mititelul îi zări figura, se opri la mijlocul vorbei şi strigă:
- Old Shatterhand ! Old Shatterhand !
.............................................................................................................

Karl May – Mustangul Negru-editura Pallas –Bucureşti 1996
 
Old Surehand

Old Surehand- este un film yugoslavo-german realizat de Alfred Vohrer în 1965.
Această adaptare liberă a operei lui Karl May a fostn inspirată de un personaj secundar al romanului.
Sinopsis:
O bandă condusă de „General” atacă un tren al Union Bank şi fură banii din vagonul special. La scurt timp membrii bandei in timp ce incercau să vâneze bivoli sunt alungaţi de indieni, îl omoară pe fiul fermierului Mc Hara şi spun că ucigaşii sunt indieni.
Old Surehand reuşeşte să elibereze prizonierii din vagonul băncii şi pleacă în urmărirea bandiţilor. Pe drumul spre Mason City, Od Surehand îl întâlneşte pe Ben, un bătrân căutător de aur şi ajung împreună în oraş unde Ben i-o prezintă pe nepoata lui şi pe logodnicul acesteia, Toby, care este avocatul judecătorului Edwards.
...............................................................................
Sursa: https://fr.wikipedia.org/wiki/Old_Surehand


Filmul Old Surehand 1965:

https://www.youtube.com/watch?v=990Swp_F3cE
În primele 5 minute şi 30 de secunde , este prezentat atacul asupra trenului.Desi in roman nu se face referire la acest moment.
 
Un scurt fragment feroviar din volumul "Phoenix, însă eu", de Nicolae Covaci

(...)

Împreună cu el, cu prietena lui, D.R., şi cu toată gaşca „Phoenix”, am petrecut o vacanţă teribilă la Buşteni, într-o iarnă. După trei săptămâni de distracţie, scena finală a pus capac. Trenul plecase din gară. Pe peronul plin de zăpadă alergam cu boxa "Selmer" în braţe, pe lângă vagonul de poştă în care Chaka şi încă vreo câţiva se căţăraseră deja.
- Haide, mă!
- Nu te lăsa, Nicule!
- Hai, că-l ajungi!
Încurajările nor nu ajutau prea mult. Ca de obicei, rămăsesem la sfârşit să supraveghez încărcarea instrumentelor pe care le avusesem cu noi. Băieţii erau demult în compartimente când trenul, care avusese doar o scurtă oprire în Buşteni, porni fără să se sinchisească de mine, rămasmas singur pe peron cu boxa „Selmer”. După un efort supraomenesc, reuşii să sprijun de vagonul de poştă ce se mişca din ce în ce mai repede şi continuai să alerg paralel cu trenul ce începea să prindă viteză. Îngrozit, am văzut că peronul urma să se sfârşească după câţiva metri. Băieţii din vagon au întins mâinile, au prins partea de sus a boxei şi au tras-o înăuntru. Eu m-am agăţat de vagonul următor. Pe atunci mai circulau vagoanele de tip vechi cu treptele în afară şi cu o bară verticală de care te puteai ţine. La gerul din iarna aceea, nu cred că aş fi rezistat prea multă vreme, iar uşa nu mi-a deschis-o nimeni. După câteva acrobaţii, am ajuns în vagonul de poştă unde m-am aşezat împreună cu ceilalţi şi cu câţiva ceferişti la o ţuiculiţă.
 
De la Pesta la București

Note de călătorie

De la Orșova la Giurgiu

Ultimul oraș din Imperiul Austro–Ungar pe care îl întâlnim, coborând pe Dunăre, este Orșova (…).
Apele Dunării fiind foarte scăzute, traversarea cu vaporul pe la Porțile de Fier era imposibilă. A trebuit să o luăm pe drumul de uscat, până la Turnu Severin. Pentru început, am fost servit remarcabil. Nimic nu vă poate da o idee despre vehicolul ciudat care ne-a transportat. Era un fel de coș din răchită împletită, pus pe niște tălpici dreptunghiulare și tras de cai formidabili. De bine de rău, dar mai degrabă rău decât bine, ne-am așezat pe cufere și iată-ne zburând în cea mai mare viteză pe un drum minunat, având Dunărea în dreapta, iar în stânga, poalele Carpaților, care se unesc aici cu ultimile ramificații ale Balcanilor.
Spre prânz, am ajuns la un podeț de lemn: aici se termină Austria și începe Rmânia.
Primul sat românesc pe care-l întâlnești se cheamă Vârciorova. În fața satului, pe o insulă a Dunării, se vede fortăreața turcească din Adakaleh, care se vizitează uneori (...).

Pe la ora trei după amiază, intrăm în Turnu Severin, unde primarul, dl. Nicolae Nicolescu, ne-a primit cu cea mai mare și caldă ospitalitate (...). Așezat la intrarea în România, pe malul Dunării, orașul a devenit, în câțiva ani, un port destul de mare și una din cele mai importante gări fluviale pentru vapoare. Viața modernă a alungat somnolența de veacuri. Pe zi ce trece, Turnu Severin se face mai frumos. Străzi largi și drepte, case mândre și bine construite, animația trecătorilor, șuieratul vapoarelor, toate îi dau înfățișarea unui oraș al zilelor noastre.

Cu toate acestea, istoria și poezia nu și-au pierdut prestigiul. Pe malul povârnit se înalță ruinele unui turn, pe care unii îl atribuie lui Severus, iar alții lui Iustinian. Indiferent al cui ar fi, el rămîne un monument impunător. Promontoriul pe care este așezat dispare într-o mare de verdeață, care a fost lăsată să crească în voie. Alături, edilii orașului au trasat o grădină elegantă, locul de întâlnire al protipendadei. Aici, în serile de vară, o orchestră interpretează arii din opere. Și, tot aici, își plimbă trena frumoasele provinciale și, uneori, doamnele aflate în călătorie. În prejma ruinelor severe ale vechiului turn și a Dunării, ale cărei valuri largi despart România de Serbia, se vorbește despre modă și politică și se mănâncă înghețată (...).
Salutăm cu o ultimă privire ruinele turnului lui Severus și ale podului lui Traian. Semnalele de pe vas ne cheamă. Vom coborî mai departe pe cursul fluviului. În dreapta noastră, se înclină pantele line ale malului sârb, cărora le urmează imediat falezele bulgărești. În stânga, se întind vastele câmpii ale Valahiei. Văzut de pe Dunăre, pământul românesc are un aspect monoton și trist. Până la Giurgiu nu se întâlnește nici un oraș cât de cât mai important. Rareori, câte un sat își arată cocioabele joase și mizere. Terenul nu e accidentat. Câmpia e pustie și, la vederea acestei imense singurătăți, te cuprinde o mare plictiseală. Din când în când, bivoli negri și greoi vin să s-adape din Dunăre, stoluri de berze se hârjonesc, câteva vase mai mari de război turcești acostează; în rest, nici o distracție.

În momentul cînd vasul trece prin fața unui pichet de grăniceri, aceștia ies la strigătul santinelelor și prezintă armele în fața pavilionului austriac (...).
Vizavi de Rusciuc se află Giurgiu. Atunci cînd vii din Franța și debarci la Giurgiu, prima impresie este dureroasă. Vaporul cu aburi este prelungirea civilizației elegante și comode. Se simte aici puterea măiestriei omenești și te poți bucura de rafinamentele luxului și confortului.
Pe plaja din Giurgiu, izolat de lume, vă veți simți pierdut într-o natură încă sălbatecă, în voia forțelor sau propriilor dumneavoastră slăbiciuni (...).

De la Giurgiu la București

Călătorii care merg la București, trebuie să coboare din vapor la Giurgiu. Drumul spre București este, de cîtva timp, la fel ca toate celelalte călătorii din zilele noastre. Cele două orașe sunt legate între ele printr-o cale ferată. Te urci în vagon la marginea orașului Giurgiu și într-o oră ajungi la gara Filaret. De abia ai timp să arunci o privire câmpiei care se întinde de la malul Dunării până la colinele blânde ce închid, ca o centură verde, capitala României. Pe vremuri, în România, călătoriile aveau un specific al lor, care a dispărut sub impulsurile puternice ale civilizației moderne. Iată cum se călătorea cu puțin timp înainte în România și iată cum se călătorește încă, în cea mai mare parte a țării(...).

Modul cel mai original și, probabil, cel mai vechi este însă altul. Imaginați-vă o căruță largă cu patru roți imense. De o parte și de alta sunt fixate capetele unor jumătăți de cerc, care formează o boltă destul de înaltă, acoperită cu o împletitură făcută din papură (rogojină). Este o adevărată casă pe roate, care se umple cu lăzi, cufere, saltele, perne, iar sub coviltir se lasă un spațiu atât cât să încapă călătorii lungiți sau șezînd comod.La această construcție se înhamă doisprezece-cincisprezece cai românești mici,
urâți și plăpânzi în aparență, dar liniștiți și rezistenți. La strigătele vizitiului, atelajul se clatină și mecanismul greoi se pune în mișcare încet și maiestos, pe drumurile lungi și largi care străbat România în toate sensurile. Dar, dacă sunteți grabit, nu alegeți acest mijloc de transport. Pentru vizitii timpul nu are valoare și, pentru nimic în lume, nu o să-i convingeți să plece la drum înainte de răsăritul soarelui sau să meargă mai departe, după asfințit. Ei au popasurile lor dinainte stabilite și merg încet pentru a ajunge cu bine (...);

V-am arătat mai-înainte cele mai mari și mai încete vehicule din lume. Iată-le acum și pe cele mai mici și mai rapide. Primele se numesc “brașovence”, după numele orașului Brașov sau Kronstadt din Transilvania, unde se construiesc. Celelalte, se numesc pur și simplu “căruță” sau car.

Căruța este o cutie care seamănă destul de bine cu o copaie pe patru roți. La confecționarea ei nu se folosește nici un cui și nici o bucată de fier. Înăuntru se pune un maldăr de paie sau de fân. Călătorul – sau mai degrabă pacientul – ghemuit pe acest scaun rustic se apucă de bârnele plasate în dreapta și în stânga sa ; surugiul scoate un plescăit din limbă și patru cai îndrăciți, mai iuți ca vântul, poartă vehiculul ca pe o pană, într-un vârtej de praf (...).
Noaptea, purtat în galopul cailor, prin stepele pustii care rasună de strigătele și ecoul lor, ai impresia că această cursă nebună e mai degrabă un vis decât realitate. Iar-na, urletele lupilor însoțesc strigătele surugiilor, ochii fiarelor strălucesc pe zăpadă, iar gurile lor aprinse suflă cu turbare în urmele lăsate de căruță.

Bogații călătoresc altfel. Ei au berlinele lor, la care înhamă opt cai de poștă. Pentru ei, surugiul își pune cele mai frumoase haine. Pe vremuri, pe capră se așeza (dar acest obicei a început să dispară) un arnăut îmbrăcat cu fustanelă cu mii de pliuri, vestă roșie împodobită cu fireturi de aur, purtând pe cap un fes cu ciucuri sau un turban, încălțat cu papuci din marochin roșu, iar la brâu având o centură cu un întreg arsenal : iatagane cu mâner din corn și pistoale cu patul argintat; în mână, ținea ciubucele stăpânului, cu muștucurile din lemn de cireș sau iasomie, bătute cu diamante, și capete din chihlimbar.
Dacă nu ai un vehicul propriu, poți călători boierește cu doisprezece franci pe zi, închiriiind o berlină demodată, la care se pot înhăma șase sau opt cai de poștă, iuți ca vântul (...).

Când, de pe dealul Filaretului, am văzut Bucureștiul înnecat într-un ocean de verdeață, l-am întrebat pe tovarășul meu de drum : - „Ce distanță e de la Paris la București ?” – „Trei secole, domnule”.

1869 – Ulysse de Marsillac (1821-1877) profesor și ziarist francez, stabilit definitiv în România în 1854, după ce mai făcuse o călătorie în Valahia în 1852.

Din lucrarea: Prin Țările Române – călători străini din secolul al XIX-lea
( antologie, traducere și note de Simona Vărzaru)- editura Sport – Turism 1984
 
  • Like
Reacții: ICRA
Acel coș împletit de răchită pe tălpici, se mai folosește și astăzi în Madeira la transportul turiștilor doar că acolo e tras de oameni și nu de cai.

To view this content we will need your consent to set third party cookies.
For more detailed information, see our cookies page.


Și o imagine din secolul trecut:

historic-1souvenir10-pic.jpg
 
  • Like
Reacții: ICRA
Scrisori din Bosfor

Prima scrisoare – București

La Orșova și la Turnu Severin, stațiile terminus de cale ferată ale Valahiei, ai prima imagine a Orientului. Până aici, pe drumul de la Viena la Pesta și de la Pesta la Baziaș ai, mai mult sau mai puțin, impresia unei civilizații aparte, adesea ciudată, dar occidentală prin tendințele și atitudinile ei. Dimpotrivă, la numai câteva ore după ce ai coborât pe Dunăre, prin defileul sumbru de la Cazane și strâmtoarea Porților de Fier, Orientul te întâmpină la Turnu Severin, așa cum mi s-a întâmplat mie, la vremea unui frumos apus de soare ce rumenea apele fluviului, luminând cu splendida sa limpezime cerul de un albastru intens, aruncându-și razele peste clopotnița greacă a orașului românesc; atunci îți dai seama că te afli la hotarul unei lumi noi, că respiri alt aer și, mai ales, că ești departe de țară (...). Fără îndoială, de la Turnu Severin se vede că pătrunzi într-un ținut necunoscut. A doua zi dimineața, la gară, în timp ce străbăteam mulțimea ciudată care se înghesuia în jurul căii ferate, deodată am înțeles că, treptat, pătrunsesem tot mai adînc și mă găseam în mijlocul unui popor străin. Era prima treaptă a acestui Babilon numit de noi Orient, în care se întâlnesc și se amestecă toate tipurile, toate limbile, toate obiceiurile și toate formele de gândire sau fantezie omenească, într-o dezordine care are armonia ei (...).

1879 – Charles de Mouy (1834-1899) diplomat și om de litere francez. În 1878 a fost secretarul Congresului de la Berlin în urma Războiului din 1877-1878. A publicat numeroase lucrări cu caracter istoric, politic, memorialistic și de călătorie printre care și: Lettres du Bosfor, Bucarest –Constantinopole-Athenes- Paris – 1879.

Din lucrarea: Prin Țările Române – călători străini din secolul al XIX-lea
( antologie, traducere și note de Simona Vărzaru)- editura Sport – Turism 1984
 
Biletele vă rog,domnilor!
(după Courteline)
De Liviu Rebreanu
- Domnule Smithson, zise președintele din Egreville către americanul Simithson (care se sculase și răspunsese la întrebările obișnuite), sunteți acuzat de lovituri și răniri care au pricinuit o incapacitate de muncă de aproape cinsprezece zile. La 23 Februarie trecut erați în expresul de Marseille care pleacă din Paris la orele 11 și 55 seara. La Moret, unde trenul se oprește, un funcționar de serviciu al companiei Paris – Lyon – Mediterana, d. Brune, a deschis pe dinafară geamul compartimentului de clasa întâi pe care-l ocupați și, cu o plitețe pe care o recunosc toți tovarășii d-voastră de drum, v-a cerut biletul. D-voastră v-ați sculat de pe bancheta pe care stăteați culcat ...
- Dormeam, crezu că trebuie să lămurească Smithson.
-...Și fără să spuneți o vorbă și, în brutalitate, cu o răceală bruscă ( și de altfel absolut neînțeleasă) l-ați lovit peste față cu pumnul așa de puternic încât ar fi doborât un bou. D. Brune și-a pierdut cunoștința și în vreme ce comisarul de siguranță proceda la arestarea d-voastră, el a fost transportat la domiciliu, plin de sângele care-l podidise pe gură. A stat în pat două săptămâni. Restabilit pe deplin astăzi se constitue parte civilă și cere două sute de franci daune și interese, Pretențiile sale...
- Sunt prea modeste, întrerupse Edgar Smithson. Nu mi-am închipuit că-l izbesc așa de tare și-mi pare rău că am avut mâna așa de grea. Dar fiindcă totuș așa este, înțeleg să plătesc d-lui Brune o indemnizație echitabilă. Sunt deci gata să vărs în mâinile apărătorului d-sale o sumă de două sute de dolari, adică, în bani francezi, ceva mai mult de 1000 franci.
- Iau act de cuvintele prevenitului. Clientul meu, vorbind prin mine, primește oferta ce i se face și declară că-și retrage plângerea.
Smithson credea desbaterile închise și duse mâna la buzunar. Rămase însă foarte surprins văzând pe președinte intervenind cu un gest:
- Păstrați-vă banii, domnule Smithson. Tribunalul va ține seamă de generozitatea d-voastră spontană și de desistarea părții civile: dar în sfârșit delictul subsistă, prevăzut și pedepsit prin legea care nu se desistă niciodată. Informațiile culese asupra dumneavoastră vă sunt foarte favorabile. Colonia americană vă revendică cu căldură și vă prezintă ca pe un gentleman desăvârșit, plin de educație și de curtoazie. Căutăm deci zadarnic mobilul căruia ați cedat dedându-vă în persoana unui biet funcționar, la un act de brutalitate incalificabil care vă aduce astăzi în fața tribunalului. Vă rog să ne dați deslușiri.
- Am cedat, răspunse Smithson, unei mișcări de nerăbdare: era pentru a cincea oară că mi se cerea biletul ! ... Credeam că banii mei, vărsați în mâinile Companiei îmi asigură nu numai transportul, dar un transport în condiții absolute de confort și de liniște. M-am crezut, foarte sincer, jicnit în dreptul meu de-a dormi și am relevat abuzul acesta cum l-ar fi relevat, în locul meu, oricare din compatrioții mei. În fond, toată afacerea e dintr-o neînțelegere. Alte țări, alte obiceiuri.
Și cum președintele din Egreville îl privea cu aerul unui om care nu pricepe, Smithson, în sprijinul spuselor sale și pentru a-și dovedi bunacredință, povesti următoarea trăsătură drăguță a moravurilor americane. Mie mi se pare minunată și vrednică de-a fi cunoscută, findcă sintetizează tot misterul acelei simplificări a vieței care înlocuește în Statele Unite odioasa dragoste de zmângălitură din Franța.
Smithson zise:
  • Ce fel de oameni sunteți d-voastră de vă trebue atâtea complicații pentru a ajunge la acest lucru atât de simplu: a lua trenul ? La ce sunt bune toate alergările funcționarilor și controlurile acestea veșnice ? E absurd. La noi nici pomeneală de așaceva !
“O pildă.
„Iacă imi închipui drumul de fier de la Dayton la gurile lui Missisipi. Asta înseamnă jumătate din America de Nord, străbătută vertical, aproape șase zile de drum.
La Dayton gara e la marginea orașului; e un fel de hangar deschis de toate părțile și tuturor părților.
Poți intra și eși în toată voia; poți traversa liniile sau să umbli printre trenuri. Dacă cumva vre-o mașină ce manevrează te prinde și te stâlcește, ei Doamne, atât mai rău, e ceva regretabil, dar treaba d-tale era să te ferești. Viața nu e atât de puțin prețioasă încât să nu merite să deschizi ochii.
Deci vrei să te duci în cutare loc, sau în cutare oraș, sau aiurea, indiferent. Nimic mai simplu. Găsești un tren care te așteaptă. Cu bilet sau fără – amănuntul n-are importanță – iai loc în colțul unui compartiment pe care ai vrut să-l ocupi. Alături de tine, cu picioarele în văzduh, prietenul credincios care te-a însoțit, ascultă cu luare aminte ultimele tale instrucții.
Deodată observi că trenul s-a pus în mișcare.
Spui prietenului: Grăbește-te ! și-i dai un shakehands de adio. Prietenul îți urează călătorie bună, sare pe scară și de acolo se aruncă jos și-și turtește nasul. Ce vrei să faci ? N-avea decât să se dea jos mai devreme.
Îndată ce eși din oraș vine câmpia, un peisaj extraordinar, de o sălbăticie grandioasă, și imediat o viață care se organisează.Se alcătuiesc societăți, se angajează convorbiri. Noi suntem oameni politicoși și sociabili între noi, cu felul nostru de-a purta revolverul în buzunarul de la spate și de-a trage, fără șovăire, în cei cari te plictisesc. În vreme ce unii joacă whist, alții în picioare, la spatele lor, urmăresc jocul și-l judecă. Alții se plimbă, fumează, scuipă, fluieră, ies în galeria exterioară a vagonului de unde împușcă păsările în zbor, sau trec dintr-un vagon într- altul. Aceasta, firește, pe riscul și socoteala lor . Compania, foarte cuminte nu răspunde de nimic și nu plătește despăgubiri celor nedibaci. Cu un cuvânt te folosești de tren de parcă ar fi al tău.
Astfel trece o zi, apoi două. Trenul aleargă nebunește. Rând pe rând fuge pe lângă fluvii și le trece, se strecoară printre munți, dispare pe subt păduri sălbăticite. Oh ! vă asigur, sunt peisagii foarte frumoase pe care după câmpiile d-voastră din Normandia și din Bretania nici nu vi le puteți închipui.
Într-o bună zi se deschide brusc ușa și apare șeful trenului.
  • Biletele, vă rog, domnilor.
Or, iată – iau un exemplu - trei gentlemani stau de vorbă cioplind cu bricegele niște bucățele de lemn.
Cel dintâi dintre domnii aceștia își pune la o parte uneltele, își scoate ticketul din pocket-book și-l prezintă funcționarului care controlează și mulțumește.
Al doilea zice :
  • Eu n-am bilet.
  • E dreptul d-voastră, răspunde funcționarul. Unde mergeți ?
  • În cutare loc.
  • Face atât.
  • Poftim.
  • Mulțumesc.
Vine rândul la al treilea –
  • Biletul, vă rog, domnule.
  • N-am.
  • E dreptul d-voastră. Unde mergeți ?
  • În cutare loc.
  • Face atâta.
  • N-am atâția bani.
  • Perfect, domnule : nu face nimic.

  • Apoi funcționarul ridică brațul și trage semnalul de alarmă.
  • Trenul se oprește
  • Vă rog să vă dați jos.
Aceasta zăpăcește de mirare pe președintele din Egreville.
  • Să se dea jos ? Și unde ?
  • Unde se nimerește.
  • Pe câmp ?
  • Sau aiurea, depinde.
  • Bine, dar asta-i nebunie ! strigă magistratul după ce tace o clipă. Ăsta-i ultimul cuvânt al sălbăticiei, al ferocităței și al extravaganței !
  • Extravaganță ? ferocitate ? sălbăticie ? repetă Smithson : de ce ?
Și liniștit plimbându-și împrejur ochii mirați, emise acest adevăr care închise gura judecătorului :
  • Când n-ai parale să te urci în tren, nu te urci : e foarte simplu.
Reprezentantul ministerului necerând decât o aplicare ușoară a legii, Smithson fu condamnat la 16 franci amendă.

Sursa: Universul Literar- nr. 35 – 30 august 1915
 
O carte scrisă despre o operațiune din cel deal doilea razboi mondial

Coperta cărții

Tunelul de la Arlberg
de
Anthony Feek
Editura Meridiane 1980
După - Le tunnel de l Arlberg
Editions Fleuve Noir, Paris 1972
Capitolul III, pag. 59
………………………………………………………………………………………..
De fapt, ceea ce am a vă relata cere foarte puțin timp. Iată : tunelul feroviar din trecătoarea Arlberg ascunde, din 1943, o uriașă uzină subterană, unde sunt fabricate, în mare secret, piese detașate pentru avioanele cu reacție. Știu că un tren special – primul – urmează să părăsească uzina într-una din nopțile următoare și să transporte, până la aerodromul militar de la Innsbruck, o încărcătură de piese, din care ar putea fi asamblate treizeci de avioane. Bineînțeles că acest prim transport va fi urmat de altele. …………………………………………………………………………………………..
- Tunelul Arlberg, reluă Herr Hohlen la un semn a lui Carnet, are o lungime de peste zece kilometri. Orice fel de trafic feroviar normal între Vorarlberg și Tirol a încetat practic încă de la începutul ostilităților. Pe linia aceasta nu mai circulă, în realitate, decât trenuri cu trupe și cu alimente. Galeria, care dă la calea ferată printr-un viraj larg, ce permite trenurilor să se angajeze în tunel, este închisă prntr-o dublă perdea de oțel. Ea nu poate fi manevrată decât din interior, și doar cu condiția să cunoști cifrul care acționează mecanismul. O cale ferată anexă a fost instalată în această galerie, în așa fel încât să permită trenurilor care ies din uzină să ajungă în mod normal la calea ferată aflată sub tunel.
...................................................................................................................
Capitolul VIII, pag.177
Calea ferată a apărut la zece metri sub noi, în clipa în care ne așteptam mai puțin.
Iese chiar din pântecele muntelui, dreaptă, mărginită de taluzul cu gazon de-un verde proaspăt, și coboară spre orășelul St. Anton, ale cărui acoperișuri sunt ascunse vederii noastre de coroanele copacilor și de siluetele colinelor învecinate.

Pentru moment, stăm cu burta lipită de plafonul betonat al tunelului, a cărui parte posterioară se înfinge în pereții stâncoși ai muntelui, aliniați jur împrejurul nostru.
La stânga tunelului, un castel de apă se înalță între două drumuri paralele. Ceva mai departe, la dreapta, zărim un macaz, flancat de un semafor, a cărui siluetă lunguiață se ridică vreo cincisprezece metri spre cer. Alături de pilonul înalt de oțel și ciment, un soldat umblă în sus și-n jos, în timp ce alții doi, așezați lângă macaz, fumează liniștiți, trăncănind.
..................................................................................................................
Deodată un mormăit surd pare să urce din măruntaiele muntelui. Aseamănă mai degrabă cu gâfâitul unui monstru ascuns sub pământ și care încearcă să se scuture de greutatea ce-l apasă. .......................................................
Gâfâitul crește, se amplifică, din clipă în clipă.
- E bestia de tren care se apropie ! strigă Franco, cu voce gâtuită de emoție. Pariez că e trenul !
Trenul ! Da, are dreptate ! Recunosc acum, zgomotul ritmat și surd al roților,
Învăluit și foarte asemănător cu vuietul mareei în creștere. ..........................................
Și iată că, brusc, țâșnind din penumbră, locomotiva se înfige în arcada tunelului. Înaintează încetișor, trăgând după sine un șir de vagoane plate, a căror încărcătură este acoperită cu prelate bălțate în culori de camuflaj. Soldații păzesc, pe platforma fiecărui vagon; observăm două chipuri bănuitoare, care se apleacă prin fereastra locomotivei. Doi tipi purtând căști scrutează cu atenție împrejurimile.
O voce răgușită urlă niște ordine. Locomotiva încetinește. Trenul se oprește la cinci metri de noi, iar soldații coboară și se îndreaptă în goană, spre cadavrele camarazilor lor. Chiar în clipa în care deschidem focul asupra nemților, o uriașă explozie zguduie muntele. Aerul devine arzător, mânat parcă de dezlănțuirea unui taifun. Stânci pulverizate zboară spre cer, într-o fantastică jerbă, înainte de a recădea pe pământul care se despică și geme.
Nu se mai termină această explozie ! Convulsiile ei înspăimântătoare umplu valea cu mii de mugete. Copaci, bucăți uriașe de stâncă sfărâmată se prăvale asupra noastră, în jurul nostru. Și iată că împinse de suflu, vagoanele, încă ascunse sub munte, sunt catapultate unele asupra celorlalte, aruncate de-a valma de o forță colosală, bulucite grămadă la ieșirea din tunel, într-un înfiorător și gigantic carambolaj, în care urletele de groază și de suferință sunt nemilos curmate de o moarte brutală. ...............................................................................................................................
O liniște grea de fum și de praf, întreruptă de scârțâieli și prăbușiri misterioase.
În cele din urmă, ridicându-mă într-un cot, îndrăznesc să arunc o privire în jurul meu.
Numai că în jurul meu nu mai e nimic ! Nimic din tot ce fusese o pașnică linie ferată traversând un peisaj bucolic și ospitalier. Nimic în afara unei apocaliptice îngrămădiri de șine torsionate, împungând cu vârfurile aerul saturat de fum.
Nici urmă de locomotivă ! Nici de castel de apă 1 nici de macaz ! Nici de oameni! Doar un hău imens, ca un lac golit de ape, o biată bucată de pământ chinuit, hăcuit, împroșcat cu resturi înnegrite, fumegând, de nerecunoscut !
...............................................................................................................................
Privim cu toții, cutremurați, disperați, uriașul baraj format din bucăți de stâncă și fiare răsucite, care blochează tunelul de jos și până sus. Pietroaiele smulse de explozie au stâlcit și restul de vagoane, înmormântându-le sub tone de piatră și pământ.
.......................................................................................................................................
Pietroaie desprinse din plafon încep să pice, în timp ce, troznind înfiorător, pereții tunelului prind să se despice, brăzdați de zig-zagul crăpăturilor din ce în ce mai numeroase.
........................................................................................................................................
Nici n-am apucat să fugim vreo treizeci de metri, - mâncând pământul - când, într-un bubuit infernal, se produce prăbușirea finală. Adio tunel, adio vagoane stâlcite, adio intrare impunătoare, împodobită cu plăci de marmură. Muntele, dezagregat, a înghițit opera oamenilor ; deasupra mormanelor de stâncă, un val de praf străpunge aerul, diluându-se în straturi transparente, pe cerul plin de soare.



O veche imagine a tunelului

Tunelul se află pe linia care leagă orașele Innsbruck și Bludenz din Austria, linie folosită de Orient Express.