Calea ferata descrisa de scriitorii vremii

Discutii diverse despre orice
Avatar utilizator
Semafor
Mesaje: 640
Membru din: Lun Feb 21, 2011 12:00 am
Localitate: Pascani
Contact:

Re: Calea ferata descrisa de scriitorii vremii

Mesaj de Semafor » Vin Sep 22, 2017 3:10 pm

Mihail Strogoff

Mihail Strogoff (în franceză Michel Strogoff) este un roman de Jules Verne, apărut între 1 ianuarie și 15 decembrie 1876 în Magasin d'Éducation et de Récréation, scris special pentru vizita țarului la Paris. Cartea a primit aprobarea autorităților ruse înaintea publicării. Pentru elaborarea romanului, Jules Verne a cerut sfatul scriitorului Ivan Turghenev, al cărui editor era tot Hetzel.

Povestea
Acțiunea romanului are loc în secolul al XIX-lea în Imperiul Rus condus de țarul Alexandru al II-lea. În timpul unei invazii a tătarilor în Siberia, acesta trimite un curier către Irkutsk la fratele său, Marele Duce, pentru a-l sfătui să se ferească de trădătorul Ivan Ogareff, care vrea să predea orașul invadatorilor.
Curierul, pe nume Mihail Strogoff, pornește din Moscova incognito, sub numele Nicolas Korpanoff. Pe drum, el se întâlnește cu Nadia, o livoneză care merge la Irkutsk pentru a se alătura tatălui ei, exilat acolo, și cu doi reporteri: francezul Alcide Jolivet și englezul Harry Blount. Trecând prin Omsk, orașul în care trăiește mama lui, Mihail este recunoscut de aceasta, fiind demascat în fața trădătorului Ogareff.
Făcut prizonier, el este orbit cu fierul roșu, iar scrisoarea din partea țarului îi este luată de către Ogareff, care merge la Marele Duce și se dă drept Mihail Strogoff, curierul țarului. Nadia îi rămâne fidelă lui Mihail, ajutându-l să își continue drumul spre Irkutsk, unde ajung chiar în momentul în care tătarii se pregătesc de asediu, profitând de trădarea lui Ogareff care, după ce câștigă încrederea Marelui Duce, șubrezește apărarea cetății. Mihail îl ucide pe trădător, dovedind că nu orbise în realitate, apoi se căsătorește cu Nadia, al cărei tată este grațiat de Duce în urma actelor de vitejie.
Sursele de informare
Sursele din care Verne a aflat informațiile extrem de precise legate de Siberia contemporană estică constituie obiectul unor controverse. O versiune populară face legătura cu întâlnirea pe care autorul a avut-o cu anarhistul Piotr Kropotkin, însă Kropotkin a sosit în Franța după publicarea romanului.[4] Altă sursă, mai plauzibilă, o poate constitui omul de afaceri siberian Mihail Sidorov, care și-a prezentat colecția de resurse naturale - incluzând mostre de petrol și șisturi bituminoase din regiunea Uhta - și de fotografii de la exploatările petroliere din Uhta în cadrul Expoziției Mondiale din 1873, care a avut loc la Viena și unde s-ar fi putut întâlni cu Verne.[4] Depozite reale de petrol există în regiunea lacului Baikal, ele fiind descoperite pentru prima dată în 1902 în bazinul râului Barguzin și în delta râului Selenga,[5] fără însă a atinge dimensiunile comerciale descrise de Verne.

În timp ce descrierea fizică a Siberiei este conformă cu realitatea, rebeliunea tătară care apare în roman este fictivă și destul de puțin plauzibilă. Războaiele cu tătarii și mongolii au constituit un element important al istoriei medievale ruse, dar rușii s-au impus înainte de începutul secolului al XIX-lea și niciun han tătar din perioada desfășurării narațiunii nu se afla în poziția care să îi permită o acțiune de genul celei atribuite lui Feofar. Descrierea tătarilor de la sfârșitul secolului al XIX-lea ca fiind capabili să lupte de la egal la egal cu rușii reprezintă o dovadă de anacronism.
Teme abordate în cadrul romanului
Parcurgerea teritoriului Rusiei țariste de la vest la est și descrierea geografiei și istoriei locurilor în cadrul unor reportaje (similar situației din romanul Claudius Bombarnac, care a ales un alt traseu pentru această călătorie)
Patriotismul (temă prezentă și în 20.000 de leghe sub mări și, mai ales, în Mathias Sandorf)
Legăturile strânse între membrii familiei, mergând până la sacrificiu de sine (temă întâlnită în mai multe opere verniene, cu precădere în Copiii căpitanului Grant, César Cascabel și Uimitoarea aventură a misiunii Barsac)
Adaptări
1926 - Michael Strogoff, film mut american cu secvențe Technicolor
1975 - Michael Strogoff: Der Kurier des Zaren, dramă germană de televiziune în 4 părți, produsă de ZDF, cu Raimund Harmstorf
1999 - The Courier Of The Czar
Traduceri în limba română
perioada interbelică – Mihail Strogoff – Dela Moskova la Irkutsk (2 vol.), Ed. Cugetarea, traducere Ion Pas și Sarina Cassvan, 250 pag.
1994 – Mihail Strogoff, Ed. Junior, 308 pag., ISBN 973-96267-8-5
2004 – Mihail Strogov, Ed. Corint, traducere Constantin Ion Boeru, 384 pag., ISBN 973-653-551-7
2005 – Mihail Strogov, Ed. Lucman, 288 pag., ISBN 973-723-101-5
2009 – Mihail Strogof, Ed. Artemis și Semne
2010 – Mihail Strogoff, Ed. ErcPress, colecția „Jules Verne”, nr. 8, traducere Ion Pas și Sarina Cassvan, 304 pag., ISBN 978-606-602-034-3
Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Mihail_Strogoff
Avatar utilizator
Semafor
Mesaje: 640
Membru din: Lun Feb 21, 2011 12:00 am
Localitate: Pascani
Contact:

Re: Calea ferata descrisa de scriitorii vremii

Mesaj de Semafor » Mie Sep 27, 2017 10:59 am

Pasajele din roman referitoare la căile ferate:


Mihail Strogoff
...........................................................................................................................................
De la Moscova la Nijni-Novgorod
Distanţa pe care Mihail Strogoff  trebuia s-o străbată între Moscova şi Irkutsk era de cinci mii două sute de verste (5523 km).
......................................................................................................................
Aşadar, în dimineaţa de 16 iulie, îmbrăcat ca simplu mujic, cu un sac de călătorie pe spate, cu cizme în picioare, cu tunica strînsă la mijloc şi pantaloni largi, Mihail Strogoff se îndreptă spre gară să ia primul tren.
........................................................................................................................
În gara Moscova erau o mulţime de călători. Mai toate gările din Rusia sunt locuri de întîlnire ale populaţiei, aşa se explică de ce mulţimea e compusă mai mult din cei care privesc decît din cei care pleacă.
Trenul în care se urcă Mihail Strogoff trebuia să-l lase la Nijni-Novgorod, unde se sfârşea, în epoca aceea, linia de cale ferată care lega Moscova de St. Petersburg. Era o cale de patru sute de verste (426 km) iar trenul avea s-o străbată în zece ore.
.........................................................................................................................
Urcat în vagon, Mihail Strogoff se întinde în colţul său, ca un burghez cumsecade căruia nu-i pasă de nimic şi caută să-şi omoare timpul dormind.
......................................................................................................................
Dar în compartimentul în care se afla Mihail Strogoff nimeni nu putea să bănuiască prezenţa unui militar şi curierul ţarului nu era omul care să se trădeze.
........................................................................................................................
Dacă în acel compartiment discuţiile nu ocoleau subiectul zilei, cu atât mai mult nu-l ocoleau în celelalte.
.......................................................................................................................
Ceea ce şi spuse, pe bună dreptate, un călător dintr-un vagon din capătul trenului. Acest călător, desigur un străin, privea totul cu ochi cercetători şi punea zeci de întrebări, la care i se dădeau răspunsuri în doi peri.La momentul potrivit punea o nouă întrebare asupra celor mai neînsemnate localităţi pe care le vedea în goana trenului aplecat deasupra ferestrei, câţi locuitori are, cu ce se îndeletnicesc, câţi se nasc şi mor pe an... Toate acestea le scria într-un carnet supraîncărcat cu asemenea note. Era corespondentul Alcide Jolivet care punea întrebări în dorinţa de a găsi ceva de seamă pentru verişoara lui.
Din nenorocire, era luat drept spion şi nimeni nu-i dădea explicaţii lămurite asupra evenimentelor zilei. Văzând că nu poate afla nimic cu privire la invazie, scrise în carnet: „Călătorii sunt de o discreţie absolută. În ceea ce priveşte politica, foarte severi şi temători”.
Şi în timp ce Alcide Jolivet ţşi nota impresiile de călătorie, confratele său se afla în acelaşi tren, călătorind în acelaşi scop, făcea acelaşi lucru ca şi francezul.
Nu se întâlniseră în gara Moscova şi nici unul nu ştia de existenţa celuilalt în tren şi nici de scopul călătoriei care era acela de a vizita teatrul de război.
Spre deosebire de confratele său, Blount, vorbind puţin şi ascultând mult, nu deşteptase bănuieli în ochii vecinilor. De aceea, ei vorbeau deschis în faţa lui şi mergeau chiar dincolo de prudenţa obişnuită.
............................................................................................................................
Cititorii lui Daily Telegraph erau deci tot atât de bine informaţi ca şi „verişoara” lui Alcide Jolivet.
Hary Blount, aşezat pe stânga sensului de mers, nu văzuse decât o parte a ţinutului, destul de accidentat, şi-şi notă, cu o îndrăzneală britanică: „Ţară muntoasă între Moscova şi Vladimir”.
..............................................................................................................................
La staţia Vladimir, trenul se opri câteva minute care fură de ajuns corespondentului Daily Telegraph să-şi facă o idee completă de situaţia morală şi materială a fostei capitale ruse.
...........................................................................................................................
Cu douăsprezece verste înainte de a ajunge la Nijni-Novgorod, la o curbă a drumului de fier, trenul căpătă o zguduitură violentă. Călători speriaţi, ţipete, învălmăşeală, dezordine generală în vagoane, acesta fu efectul  pe care-l produse accidentul. Înainte ca trenul să se fi oprit, călătorii se îmbrânceau, vrând să părăsească vagoanele.
............................................................................................................................
O ruptură a legăturii vagoanelor de bagaje produsese zguduitura, dar nu lipsise mult ca trenul să sară de pe linie. Odată îndreptată defecţiunea, trenul se puse în mişcare, şi la opt şi jumătate seara, se opri în gara Nijni-Novgorod. Întârzierea nu era decât de o oră.
Înainte de a coborî din tren, călătorii fură opriţi de un inspector de poliţie care-i cercetă.
..............................................................................................................................
Inspecţia odată terminată, uşile vagoanelor fură date în lături,  şi, înainte ca Strogoff să poată face o mişcare spre dânsa, tânăra, coborând cea dintâi, dispăru în mulţimea ce se îmbulzea la rampa gării.
.....................................................................................................................

Mihail Strogoff –editura Junior – Bucureşti, 1994

Câteva ilustraţii din roman:

Harta itinerariului parcurs de Strogoff 1

Harta itinerariului parcurs de Strogoff 2

https://i.pinimg.com/736x/6b/25/d8/6b25 ... public.jpg

https://i.pinimg.com/originals/ba/60/b9 ... e48b2f.jpg

http://l7.alamy.com/zooms/b0fc349ac5b64 ... cw63cp.jpg

https://i.pinimg.com/736x/47/c4/ab/47c4 ... public.jpg
Avatar utilizator
Semafor
Mesaje: 640
Membru din: Lun Feb 21, 2011 12:00 am
Localitate: Pascani
Contact:

Re: Calea ferata descrisa de scriitorii vremii

Mesaj de Semafor » Mie Sep 27, 2017 1:37 pm

Calatoria cu trenul pe la minutul 20:

https://www.youtube.com/watch?v=vaP4bfejQ4Y
Avatar utilizator
Semafor
Mesaje: 640
Membru din: Lun Feb 21, 2011 12:00 am
Localitate: Pascani
Contact:

Re: Calea ferata descrisa de scriitorii vremii

Mesaj de Semafor » Mie Noi 01, 2017 1:39 pm

Un alt scriitor important care a descris in romanele sale calea ferata a fost Karl May, care dupa unele biografii a participat la lucrari topografice pentru construirea unei cai ferate in Statele Unite. Romanul in care descrie unele intamplari petrecute la caile ferate americane a fost Winnetou.

Dar cine a fost Karl May ?

Karl May
Karl Friedrich May (sau mai corect Carl Friedrich May) (n. 25 februarie 1842 la Ernstthal, d. 30 martie 1912 la Radebeul) a fost, timp de decenii, unul dintre scriitorii germani cei mai productivi și mai citiți, fiind cunoscut pentru romanele sale de aventuri. Mai cunoscute sunt romanele sale cu povestiri de călătorie din orient sau de pe pe teritoriul SUA și al Mexicului. O mare parte din operele sale au fost ecranizate, sau adaptate pentru piese de teatru.

Karl May provine dintr-o familie săracă de țesători, fiind al cincilea fiu dintr-o familie cu 14 copii, din care nouă mor la câteva luni după naștere. În anul 1844, probabil dintr-o carență de vitamina A, copilul contracterază o hemeralopie,[2] boală care, cu timpul, se va înrăutăți, ajungând, după spusele scriitorului la o „orbire funcțională”, care va fi tratată cu succes la vârsta de cinci ani.


Casa în care s-a născut Karl May
Fiind un tânăr plin de fantezie, este sprijinit încă din școală să urmeze un curs privat de muzică. Din anul 1856 studiază la seminarul pedagogic din Waldenburg (Saxonia), de unde este exmatriculat în anul 1859, din cauza sustragerii (furtului) a șase lumânări. În urma iertării păcatului său, i se admite urmarea cursului de la seminarul pedagogic din „Plauen” (Saxonia), curs pe care este nevoit să-l părăsească definiv după câteva zile, fiind reclamat că ar fi sustras ceasul de buzunar al unui coleg, fiindu-i interzis de a mai urma un seminar.

În următorii doi ani duce o viață grea, din punct de vedere financiar, străduindu-se să-și câștige existența pe căi legale. Astfel, el va acorda consultații private, va scrie narațiuni, va compune unele piese muzicale și va recita (declama) poezii.

Aceste ocupații nu i-au asigurat nevoile existențiale. Ca urmare, a fost nevoit să recurgă la furturi, înșelăciuni, prezentându-se ca o persoană de vază, ceea ce face să fie urmărit de poliție. În anul 1865 este condamnat la 4 ani de detenție și a fost pus să lucreze în „casa săracilor”. După obținerea libertății, eșuează toate încercările sale de a-și câștiga existența pe o cale cinstită, fiind nevoit din nou să recurgă la furt și înșelătorii, de multe ori eforturile mari erau răsplătite cu o pradă de valoare mică.

În 1870 este arestat în Niederalgersdorf, Boemia pentru vagabondaj și după identificarea lui predat autorităților din Saxonia, unde va sta între anii 1870 și 1874 în penitenciarul din Waldheim. În anul 1874, când se poate întoarce în casa părintească, începe să scrie în noiembrie „Die Rose von Ernstthal” (Trandafirul din Ernstthal). În anul 1879 primește o ofertă de la un cotidian catolic din Regensburg de a-și publica povestirile sale mai întâi la ei.

Cinci ani mai târziu, în 1879, la Stollberg (Saxonia) este arestat timp de 5 zile pentru încercarea de înșelare a autorităților, prin declararea unei identități false. După căsătoria cu Emma Pollmer, în anul 1880, începe o viață normală, scriind cărțile care i-au adus succesul.

Karl May începe în anul 1880 cu povestirile din "Orientzyklus" (Ciclul Orient) ce durează, cu mici întreruperi, până în anul 1888. În paralel, scrie și pentru alte ziare cotidiene, în afară de cel din Regensburg, folosind pseudonime diferite, pentru ca textele sale să fie onorate de mai multe ori. Până la moartea sa, a scris peste o sută de povestiri seriale în diferite cotidiene ca „Deutschen Hausschatz”, „Der Gute Kamerad”, „Kolportage”, până ce va întâlni în 1892 pe editorul „Friedrich Ernst Fehsenfeld” (1853-1933) care îi propune prezentarea narațiunilor sale în cărți. Astfel va apare „Karl May’s Gesammelte Reiseromane” (Culegerea de romane de călătorie a lui Karl May), încununată de succes. Printre cele mai renumite volume se numără „Old-Shatterhand-Legende“ (Legenda lui Old-Shatterhand) unde apare figura „indianului apaș Winnetou”.

În anii următori, autorul primește nenumărate scrisori de la cititori și începe o serie de călătorii, încheind contracte în Germania și Austria. Devenind tot mai popular, scriitorul se mută în „Villa Shatterhand“ din Radebeul (Saxonia), în care astăzi funcționează „Muzeul Karl May”.

În anii 1899/1900, scriitorul întreprinde călătorii în Orient, unde o cunoaște pe Klara Plöhn, ajungând până în Sumatra, unde a scris un jurnal de călătorie, din care s-au păstrat numai fragmente la Klara, a doua soție a lui May. În ultimii ani de viață, scriitorul are faze de depresiuni nervoase și halucinații.

La data de 9 decembrie 1902 Karl May primește la „Universitas Germana-Americana” din Chicago titlul de „Doctor honoris causa” pentru operele din seria de povestiri „Im Reiche des Silbernen Löwen”, scriitorul fiind bănuit de istoricul literar „Cristian Heermann” că ar fi organizat această înscenare prin soția sa Klara Plöhn. Aceasta polemică, procesele și problemele familiare (moartea soției) ar fi dus la data de 30 martie 1912 la o moarte prematură a scriitorului, cauzată de o „Herzparalyse, akute Bronchitis, Asthma“ (paralizie cardiacă cu o bronșită acută astmatică).

Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Karl_May
Avatar utilizator
Semafor
Mesaje: 640
Membru din: Lun Feb 21, 2011 12:00 am
Localitate: Pascani
Contact:

Re: Calea ferata descrisa de scriitorii vremii

Mesaj de Semafor » Joi Noi 02, 2017 12:49 pm

Iata si rezumatul romanului:

Winnetou
Winnetou este un erou nativ american, fictiv ce apare în mai multe romane scrise de Karl May (1842-1912, unul dintre cel mai bine cotați autori germani ai tuturor timpurilor, cu aproape 200 de milioane de exemplare ale cărților sale vândute în întreaga lume), dintre care cele mai cunoscute sunt volumele trilogiei Winnetou. Narațiunea romanelor este la persoana întâi, din prisma lui Old Shatterhand, care îl întâlnește pe Winnetou în urma unui conflict dramatic inițial. Ulterior, între Old Shatterhand și apașul Winnetou se stabilește o prietenie trainică; cu multe ocazii, cei doi dau dovadă de abilități de luptă deosebite, însă și de compasiune față de oameni, portretizând credința în bunătatea intrinsec umană, constant amenințată de inamicii răuvoitori.

Un rol important îl joacă sentimentele și valorile non-dogmatice creștine, astfel că eroii lui Karl May sunt de multe ori descriși ca americani de origine germană.

Winnetou a devenit șef de trib al apașilor Mescalero (și apoi al tuturor apașilor, după uciderea tatălui său Intschu-Tschuna și a surorii sale Nscho-Tschi de banditul Santer). Calul lui Winnetou purta numele de Iltschi ("Vânt"), iar arma utilizată de erou era o pușcă faimoasă denumită Arma de argint, o pușcă cu țeava dublă, decorată cu ținte din argint. După ce Old Shatterhand a devenit fratele de sânge al lui Winnetou, a primit în dar calul Hatatitla ("Fulger"), fratele lui Iltschi. Aceștia pornesc împreună pe urmele banditului Santer pentru a se răzbuna, dar vor fi împiedicați de mai multe ori de aliații acestuia: indienii Kiowa.

Romanele din seria Winnetou simbolizează, într-o anumită măsură, dorința romantică pentru o viață simplă, în stransă legătură cu natura. De fapt, popularitatea seriilor se datorează în mare parte abilității povestirilor de a încorpora multe din idealurile europenilor privind un mediu cât mai aproape de natură.

Eroii lui Karl May sunt arhetipuri ale culturii germane și au avut de fapt puțin de-a face cu adevăratele culturi nativ americane. "Winnetou este nobil pentru că însumează aspectele superioare ale unei culturi nativ americane altminteri "decadente" și trăsăturile romantice ale civilizației germane prin viziunea proprie a autorului însuși, adoptate în mod natural. Cu scurtă vreme înaintea morții sale, apașul Winnetou cere să îi fie cântat un cantec religios."

„Winnetou este prototipul indianului curat sufletește și trupește, un suflet nobil ca de cavaler medieval; cel mai viteaz; cel mai vestit și cel mai drept războinic indian.” Așa își caracterizează Karl May îndrăgitul personaj.

Sursa : https://ro.wikipedia.org/wiki/Winnetou
Avatar utilizator
Semafor
Mesaje: 640
Membru din: Lun Feb 21, 2011 12:00 am
Localitate: Pascani
Contact:

Re: Calea ferata descrisa de scriitorii vremii

Mesaj de Semafor » Vin Noi 03, 2017 11:34 am

Iată şi biografia din colecţia - Biblioteca pentru toţi- editura Minerva, 1972 unde a apărut romanul Winnetou în cinci volume, în traducerea lui Eugen Frunză:

Karl May

Născut la 25 februarie 1842 –Hohenstein-Ernsthal-landul Saxonia
Prima călătorie în America de Nord 1862-1863.
Fochist pe vapor
Invăţător la copiii unei familii înstărite
Topograf –supraveghetor la căile ferate ajungând în Munţii Stâncoşi şi Parcul Naţional Yellowstone
Între 1868-1899 a călătorit prin Anglia, Franţa, Italia, Ungaria, Yugoslavia, Albania, Grecia, Turcia.
A doua călătorie în America de Nord 1869 când ajunge până în Mexic.
Trecând prin Elveţia şi Italia în 1870 intreprinde o călătorie de 5 luni în Africa.

În 1876 apare-romanul Winnetou.

Între 1899-1900 porneşte într-o călătorie în Orientul Mijlociu şi Orientul Îndepartat. Drumul lui trece prin Port Said, Cairo, Valea Nilului, apoi oraşele Beirut, Ierusalim, Damasc, Bagdad.Trece în Sudan ajungând până la Massua. Pleacă în India, Ceylon şi Sumatra. Întors la Port Said, face o călătorie cu soţia Clara May, la Assuan, apoi în Palestina, Iordania, Liban, Grecia şi Italia, ajungând în Germania în 1900.
Ultima călătorie în America împreună cu soţia. New York, Fluviul Hudson, Albany, Buffalo, Cascada Niagara, Toronto, lacurile Ontario si Erie.
Moare la 30 martie 1912.


Şi acum fragmente din roman cu subiect feroviar:

Un „ greenhorn”
.................................................................................................................................................................................

….Trebuie să plecaţi în vest. Am intervenit pentru asta la “Atlantic and Pacific Company” şi fără să bănuiţi aţi fost supus unui examen. L-aţi trecut cu bine. Iată angajamentul.
……………………………………………………………………………………
Abia după cină aflai ce trebuia să ştiu. Calea ferată avea să parcurgă distanţa de la Saint Louis prin Indian Teritory, New Mexico, Arizona şi California, pînă la coasta Pacificului. Se elaborase un plan de cercetare şi de măsurare în secţiuni aparte a acestui lung traseu. Secţiunea căreia fuseserăm repartizaţi eu si alţi trei experţi, sub conducerea unui inginer-şef, se afla între ţinutul de la izvoarele lui Rio Pecos şi cursul sudic al lui Canadian River. (pag.30,31) vol I.
…………………………………………………………………………………………………
Ne aflam către sfîrşitul superbei toamne nord-americane şi, de mai bine de trei luni, în plină activitate. Dar nu ne îndeplinisem încă sarcinile, în timp ce oamenii din celelalte sectoare se întorseseră în bună parte acasă. Întîrzierea noastră se datora următoarelor două împrejurări:
întîi de toate lucram într-o regiune foarte dificilă. Linia ferată trebuia să treacă prin prerii şi să urmeze cursul sudic al lui Canadian River; aşadar, direcţia ce ni se indicase ducea pînă la izvoarele fluviului şi pornea de la New Mexico peste văi şi trecători. Dar sectorul nostru se găsea între Canadian River şi New Mexico şi ne revenea nouă misiunea de a stabili pe teren direcţia prevazută. Pentru aceasta făceam drumuri lungi călare, cu nesfîrşita pierdere de vreme şi umblam mult pe jos, executînd măsuratori complicate. Toate acestea înainte de a putea trece la construcţia propriu-zisă. În plus regiunea era foarte primejdioasă, mişunau diferite triburi de indieni, kiowaşi,comanşi, apaşi, care nici nu voiau să audă de o cale ferată pe pămînturile lor. Trebuia să fim atenţi, să ne ferim, să fim în permanentă stare de alarmă, ceea ce, bineînţeles ne stînjenea mult activitatea şi încetinea ritmul.
Din pricina indienilor eram nevoiţi să renunţăm la vînat. Altminteri i-am fi pus pe urmele noastre.Ne procuram cele necesare transportîndu-le de la Santa Fe în care cu boi. Dar şi acest mijloc de aprovizionare era, din păcate, foarte nesigur. Ne vedeam adeseori obligaţi ca, în aşteptarea carelor, să întrerupem măsurătorile.
Alte greutăţi proveneau din însăşi competenţa grupului nostru. Am arătat că la Saint Louis, fusesem întîmpinat cît se poate de amical de inginerul-şef şi cei trei experţi. Primirea de care m-am bucurat atunci mă îndreptăţea să sper într-o conlucrare rodnică, dar mă aştepta o cruntă dezamăgire.
Colegii mei erau nişte veritabili yankey, care vedeau în mine un “greenhorn” şi un “dutshmann”, cuvînt rostit cu intenţie injurioasă, cum ai spune “ şoacăţ”. Urmăreau să cîştige bani fără să le pese prea mult dacă-şi îndeplinesc conştiincios datoria. Şi iată că eu, neamţul cinstit, le stăteam în cale. Simpatia ce mi-o arătasera la început mi-au retras-o cît se poate de repede. Cei drept, faptul nu mă demoraliza şi-mi vedeam de treabă. În scurt timp mi-am dat seama că nici cunoştinţele lor nu erau prea strălucite;îmi repartizau cele mai grele lucrări şi îşi făceau viaţa cît mai uşoară. Eu le acceptam. Totdeauna am fost de părere că omul e cu atît mai puternic, cu cît duce mai multe sarcini în spinare.
Mister Bancroft, inginerul-şef, era cel mai pregătit dintre toţi; din păcate îi plăcea prea mult rachiul.Sosiseră de la Santa Fe cîteva butoiaşe pline, şi de-atunci Bancroft se ocupa mai mult de alcool decît de instrumentele de măsurat. Se întîmpla uneori să zacă beat-turtă cîte o jumătate de zi pe pămîntul gol. Riggs, Marcy şi Wheeler, cei trei experţi, suportau, ca şi mine de altfel, o cîtime din costul băuturii şi, pentru a nu rămîne în pagubă, beau şi ei pe întrecute. Fireşte că nici aceşti gentlemeni nu se aflau totdeauna în cea mai bună formă. Cum eu nu consumam nici o picătura de rachiu, ajunsesem să duc greul muncii, pe cînd dumnealor beau cu schimbul şi dormeau ca să-şi alunge ameţeala. Dintre toţi, Wheller îmi era totuşi mai apropiat; avea măcar atît bun-simţ ca să recunoască eforturile pe care eu, fără a fi obligat, le depuneam în locul lor. E limpede că, în asemenea condiţii, lucrul suferea.
.................................................................................................................................................................................
(pag. 33,34,35 ) vol. I
Karl May – Winnetou-Editura Minerva, Bucureşti-1972
Avatar utilizator
Semafor
Mesaje: 640
Membru din: Lun Feb 21, 2011 12:00 am
Localitate: Pascani
Contact:

Re: Calea ferata descrisa de scriitorii vremii

Mesaj de Semafor » Mar Noi 07, 2017 11:14 am

Old Firehand
.................................................................................................................
Peste câteva zile, mă aflam în preria Graval, unde îl aşteptai o săptămână pe Winnetou.
......................................................................................................
Ne aflam pe una din numeroasele coline care se înalţă în acea parte a preriei ca valurile unei mări împietrite. De sus, dominam cu privirea întregul peisaj.
Nici nu-mi potrivisem bine luneta la ochi, că şi zării la nord o o linie lungă, dreaptă, prelungindu-se în zare, dinspre răsărit până departe spre apus. Bucuros de descoperire, îi trecui luneta lui Winnetou. După ce privi câteva clipe, acesta scoase acel „ iuf!”,exclamaţie de surpriză sau mirare a indienilor.
- Ştie fratele meu ce drum e acela ? îl întrebai. Pe acolo nu cred să fi călcat nici bizoni, nici oameni roşii.
- Ştiu. Bizonul nu aleargă pe atâta întindere, iar omul roşu nu are cum să taie asemenea drum prin prerie. Drumul acesta este al calului de foc, pe care îl vom zări chiar astăzi.
Ridică din nou luneta, privind cu deosebit interes linia ferată pe care lentila o apropia vederii. Apoi pe neaşteptate, sărind din şa, îşi trase repede calul jos într-o adâncitură.
Desigur că n-o făcuse fără vreun motiv serios; de aceea îi urmai neîntârziat exemplul.
- Lângă drumul calului de foc se află nişte oameni roşii, mă lămuri Winnetou, Sunt ascunşi, dar am zărit un cal de-al lor.
.............................................................................................
- Ce crede fratele meu, ce gânduri vor fi având aceşti oameni ? îl întrebai pe Winnetou.
- Vor să distrugă drumul calului de foc, răspunse acesta.
- Aşa mi se pare şi mie. Mă strecor până la ei să iscodesc.
.........................................................................................................................................
- Iuf ! Fratele meu prea se vâră până sub nasul duşmanilor. Ăştia sunt poncaşi, cei mai curajoşi din neamul siucşilor, iar acolo iată-l pe Parranoh, căpetenia albă.
.................................................................................................................................
- Pesemne că-i un ticălos. Vrea să oprească în drum calul de foc, să-i jefuiaască şi să-i ucidă pe fraţii mei.
- Pe albi ? se miră Winnetou. Doar e şi dânsul de aceeaşi culoare ! Şi ce-ai de gând să faci ?
- Aştept să văd dacă dacă într-adevăr se apucă să strice drumul şi alerg înaintea calului de foc ca să-i previn pe călători.
Winnetou aprobă din cap. Pe atunci nu rareori se întâmpla ca bandiţii albi sau indieni să provoace deraieri pentru a jefui trenurile. Despre asemenea nelegiuiri am să mai pomenesc în aceste pagini.
.........................................................................................................................................
Plecă târâş, iar eu, evitând orice zgomot, mă îndreptai spre terasamentul căii ferate. Dură mult până să ajung acolo. Rostogolindu-mă, trecui dincolo de linie şi mă aşezai la pândă. Poncaşii erau foarte aproape. Lucrau de zor. Fapt extrem de rar : tocmai acolo, în mijlocul preriei, se găseau o mulţime de bolovani. Probabil că de aceea indienii îşi aleseră acest loc pentru aplicarea planului. Auzeam cum îngrămădesc bolovanii pe linie. Din icnelile şi opintelile lor, înţelegeam că e vorba de pietroaie mari, nu glumă.
Nu mai era nici o clipă de pierdut. După ce mă târâi de-a-ndoaselea o bucată de drum, mă sculai în picioare şi o pornii în goana mare îndărăt. Nu ştiam în ce punct al căii ferate ne aflam şi nici ora când urma să treacă trenul; bănuiam, totuşi, direcţia din care avea să vină. Oricum, dacă voiam să nu dau greş, trebuia să-mi asigur un avans important pentru a-l preveni pe mecanicul locomotivei.
.......................................................................................................................................
Ne înţeleserăm din câteva vorbe, apoi o luarăm călare spre răsărit, de-a lungul căii ferate. Fireşte că nu ne-ar fi stricat măcar un petic de lună, dar şi la lumina stelelor distingeam drumul cât de cât.
Călărim în întâmpinarea trenului mai bine de o jumătate de oră. Aşadar, dacă izbuteam să ne facem văzuţi de mecanic, primejdia deraierii nu mai era chiar atât de mare. Distanţa până la indieni era convenabilă. Aceştia nu mai puteau observa apariţia şi oprirea trenului, a cărui locomotivă americană, cu faruri puternice, străbătând şesul neted şi întins, se anunţa vederii încă de la câteva mile depărtare. Aşadar, lăsăm frâu liber cailor şi, tăcuţi, mai făcurăm încă o bucată de drum.
În sfârşit, mi se păru că a sosit momentul să ne oprim. Descălecarăm amândoi. După ce legarăm bine caii, făcurăm, un şomoiog de iarbă uscată, asemănând cu o torţă. Îl presărarăm cu pulbere, ca să se aprindă mai uşor şi ne puserăm pe aşteptat.
Lungiţi pe pături, pipăiam cu auzul tăcerea neagră, privind încordaţi în direcţia din care urma să sosească trenul.
În scurt timp – care ni se păru o veşnicie – o luminiţă, la început vizibilă, apoi din ce în ce mai clară, se ivi din adâncul nopţii. Pe urmă se auzi un huruit, amplificându-se treptat ca un tunet în rostogol.
Sosise clipa. Trenul se apropia, duduind şi luminând depărtările. Luai pistolul şi trăsei în şomoiogul de iarbă. Pulberea luă foc imediat şi torţa izbucni în flăcări. O agitam într-o mână ; cu cealată făceam semne de oprire.
Mecanicul trebuie să mă fi observat repede prin gemuleţul locomotivei, căci numaidecât răsună un şuier ascuţit, repetat şi aproape în aceeaşi clipă, frânele se puseră în funcţiune şi vagoanele împiedicate scrâşniră asurzitor trecând prin faţa noastră. Îi facui semn lui Winnetou să mă urmeze şi alergarăm după trenul care îşi încetinea mereu viteza.
În fine, trenul se opri. Fără ai lua în seamă pe călătorii care îşi iţeau capetele prin ferestre, fugii de-a lungul vagoanelor până la locomotivă, acoperindu-i farurile cu pătura pe care avusesem grijă să o iau cu mine. Totodată, strigai din răsputeri :
- Stingeţi peste tot !
Felinarele se stinseră imediat. Personalul liniei „Pacific” era alcătuit din oameni energici şi cu prezenţă de spirit.
- ’s death ! Fir-ar să fie ! se auzi de sus, de pe locomotivă. De ce-ai acoperit farurile, omule ? Sper că nu se întâmplă nimic grav pe traseu.
- Staţi aşa, pe întuneric, sir ! îl avertzai pe necunoscut. Nişte indieni vor să provoace deraierea trenului.
- Ei drăcie ! Dacă-i aşa, înseamnă că sunteţi tipul cel mai curajos din câţi au poposit prin aceste locuri blestemate !
Şi, sărind jos, îmi strânse mâna, de-mi veni să ţip de durere.
Cât ai clipi, ne trezirăm înconjuraţi de puţinii călători care populau trenul.
- Ce s-a întîmplat ? De ce aţi oprit ?
Le explicarăm în puţine cuvinte situaţia şi se stârni zarvă mare.
- Bine, foarte bine ! exclamă conductorul trenului. Chiar dacă tărăşenia asta ne cam încurcă treburile, avem, în schimb, prilejul să-i învăţăm minte pe bandiţi. Om fi noi puţini, dar în schimb suntem înarmaţi cumsecade. Ştiţi cumva numărul indienilor ?
- După aprecierea mea, cam treizeci de poncaşi.
- Well ! Atunci, ne batem cu plăcere. Dar ăla de colo cine-i ? Un roşu, pe onoarea mea !
Îşi duse repede mâna la pistol, gata să tragă în Winnetou care stătea mai la o parte, mândru şi netemător.
- Calmaţi-vă, sir ! E tovarăşul meu de vânătoare, care va fi foarte bucuros să-i cunoască pe vitejii călăreţi ai calului de foc !
- Aşa se mai schimbă situaţia. Chemaţi-l ! Cum îi spune ?
- Winnetou, căpetenia apaşilor.
- Winnetou ? se auzi un glas din spatele grupului ce ne înconjura şi un bărbat îşi croi drum spre noi. E aici Winnetou, marea căpetenie a apaşilor ?
Omul, cum desluşeam prin întuneric, avea o statură de gigant şi nu purta nici haine obişnuite, nici uniformă de feroviar, ci un costum vânătoresc de prerie. Se opri în faţa lui Winnetou şi-l întrebă cu vădită bucurie :
- Să fi uitat oare Winnetou cum arată şi cum vorbeşte prietenul său ?
- Iuf ! izbucni atunci tânărul şef indian. Chiar dac-au trecut multe luni de când ne-am întâlnit ultima oară, Winnetou nu l-a uitat pe Old Firehand, cel mai mare dintre vânătorii albi !
- Te cred, te cred frate ! Nici eu nu te-am uitat !
............................................................................................
- Old Firehand ! exclamă şi conductorul. De ce nu mi-aţi spus numele dumneavoastră când v-aţi urcat în tren ? V-aş fi oferit locul cel mai bun !
- Mulţumesc, sir, călătoresc şi aşa destul de comod. Dar să nu pierdem vremea. Mai bine să vedem ce-i de făcut în chestiunea cu indienii.
Toţi se adunară în jurul lui, ca şi când ar fi fost de la sine înţeles că dânsul, şi nimeni altul, avea să decidă – iar eu fui obligat să mai prezint odată toate amănuntele situaţiei.
- Sunteţi, aşadar prieten cu Winnetou ? mă întrebă în cele din urmă Old Firehand.
................................................................................................................
- Old Shatterhand , care doboară dintr-un pumn pe orice vrăjmaş, întregi Winnetou.
- Old Shatterhand ! Old Shatterhand ! repetară cu uimire cei din jur, zgâindu-se să-mi vadă mai bine faţa.
- Old Shatterhand ? se bucură conductorul. Ce întâlnire grozavă ! Old Firehand, Old Shatterhand şi Winnetou, tustrei laolată ! Cei mai renumiţi oameni ai Vestului, treimea invincibilă.
............................................................................................................................
- Aveţi perfectă dreptate, sir, declară şi conductorul. În cazul nostru, cruţarea ar echivala cu o crimă. Aşadar, ce plan aveţi ?
- Personalul trenului v-a rămâne pe loc. Sunteţi funcţionari, nu trebuie să vă amestecaţi în luptă. Ceilalţi gentlemeni îşi pot îngădui plăcerea de a lua parte la acţiune şi de a-i învăţa minte pe bandiţi că e puţin rentabil să se ocupe de jefuirea trenurilor. Ne furişăm până la ei şi-i atacăm fulgerător. Astfel, surpinşi şi îngroziţi, nici nu vor apuca să se apere. După ce-i fugărim de la linia ferată, la un semnal trenul se va pune în mişcare, dar încet, cu precauţie, pentru că nu se ştie dacă, între timp, vom fi fost în stare să înlăturăm toate obstacolele. Aşadar, cine merge cu noi ?
- Eu, eu, eu ! strigară toţi, în afară de feroviari. Numeni nu voia să rămână cu braţele încrucişate.
- Atunci, luaţi-vă armele şi haidem ! Trebuie să acţionăm rapid. Indienii ştiu, desigur, cu aproximaţie, când ar trebui să sosească trenul. Dacă mai întârziem, ar putea să cadă la bănuială.
..............................................................................................................................
Bătălia se sfărşise. Albii, care ne ajutaseră sau mai precis, nu ne ajutaseră la nimic, adunau cadavrele indienilor. Poncaşii scăpaţi teferi dispăruseră cărând cu ei pe răniţi.La linia ferată, lângă locul unde fuseseră îngrămădiţi bolovanii se zbuciumau acum două focuri mari, luminând împrejurimile şi slujind de semnal pentru personalul trenului.
Înaintând încet, trenul se apropia şi se opri apoi în faţa celor două semnale. Feroviarii săriră jos, interesându-se de rezultatele luptei. După ce aflară ce şi cum, se porniră pe laude la adresa noastră – lucru la care aş fi renunţat bucuros. Ba conductorul trenului ne făgădui chiar o menţiune specială în raportul pe care urma să-l prezinte administraţiei, adăugând şi că va avea grijă ca numele şi faptele noastre să ajungă cunoscute peste tot.
.......................................................................................................................
(pag. 214 -231) vol III.

Karl May – Winnetou-Editura Minerva, Bucureşti-1972
Avatar utilizator
Semafor
Mesaje: 640
Membru din: Lun Feb 21, 2011 12:00 am
Localitate: Pascani
Contact:

Re: Calea ferata descrisa de scriitorii vremii

Mesaj de Semafor » Joi Noi 09, 2017 10:57 am

Pe marea linie ferată a vestului
..................................................................................................................................
Soarele încă nu coborâse după orizont, când observai departe, în stânga mea, o dungă prelungită deopotrivă spre vest ca şi spre est.
Să fi fost linia ferată ? Tot ce se poate.
Atunci mă cuprinse un sentiment ciudat, oarecum confuz, dar explicabil : după multă vreme, luam din nou contact cu civilizaţia. Nu aveam decât să fac un semn la apropierea unui tren, să mă urc într-un vagon şi să mă călătoresc fie spre apus, fie spre răsărit.
După ce priponii calul cu lasso-ul, mă apucai să caut vreascuri pentru foc. Mă apropiai astfelde un tufiş ce se afla chiar lângă rambleul liniei ferate. Aplecându-mă, după nişte crengi, dădui pe neaşteptate de un ciocan. Trebuie că unealta se va fi aflat acolo de puţină vreme, căci arăta ca nouă, fără urme de rugină. Fusese folosită deci de către cineva care trecuse pe-acolo cel mult cu o zi înainte.
Cercetai mai întâi locul unde mă aflam, dincoace de rambleu, dar nu descoperii nimic deosebit. Mă urcai apoi sus, căutând vreun semn, dar fără rezultat. Deodată mă întâmpină mirosul unui mănunchi de iarbă de Grama, cu firul scurt, des şi creţ, care-mi atrase atenţia, pentru că se găsea foarte rar prin partea locului. Nu încăpea nici o îndoială: mănunchiul fusese călcat. Urma era încă proaspătă, de cel mult două ore. Firele uşor îndoite pe conturul piciorului îşi reveniseră aproape cu totul, în timp ce partea călcată din plin mai păstra încă tiparul călcâiului şi al degetelor. Era limpede că omul purtase mocasini. Deci, indian ? Să fi fost indieni pe aproape ? În acest caz, ce legătură între ei şi ciocanul acela părăsit ? Şi parcă nu există şi albi care poartă mocasini ? Nu cumva vreun cantonier a preferat această încălţăminte comodă, pentru deplasarea de-a lungul liniei ? Oricum, nu mă puteam mulţumi cu supoziţii liniştitoare. Îmi trebuiau certitudini.
O examinare a liniei implica primjdii serioase. De ambele părţi ale terasamentului, îndărătul oricărei tufe, putea să pândească vreun duşman; iar dacă mă urcam sus, pe rambleul propriu-zis, era imposibil să nu fiu zărit de departe. În alte condiţii, descoperirea unui ciocan nu mi-ar fi dat prea multă bătaie de cap: aş fi cercetat de îndată împrejurimile. Dar acum când ogellallaşii cutreierau regiunea, chiar şi cel mai mic semn chema la extremă prudenţă. Cu puşca în spinare şi cu pistolul în mână, mă strecurai târâş de la tufă la tufă. Nimic, nici un rezultat. Făcui apoi calea-ntoarsă, dar pe alt traseu. Iarăşi nimic. Examinai astfel partea dinspre vest de locul unde păştea mustangul meu. Pe urmă o luai spre est. Nici aici nu găsii nimic suspect.. În sfârşit, când să trec în patru labe peste linia ferată, simţii în palme umezeală şi nisipul dedesubt începu să lunece. Observai că acolo nisipul era parcă anume presărat pe o prţiune în formă de cerc, Scormonii cu degetele şi, mărturisesc, mă speriai. Mâna mi se înroşi toată ! Nisipul era sângeriu. Strâns lipit de pământ, controlai locul mai de aproape şi-mi dădui seama că e vorba de o băltoacă de sânge acoperită cu nisip.
Aici fusese ucis un om; dacă ar fi fost omorât un animal, nimeni nu s-ar fi trudit să camufleze astfel băltoaca de sânge. Cine era victima şi cine ucigaşul ? Terenul dimprejur fiind uscat şi tare, nu se întipărise nici o urmă, nici un semn. Dar aruncându-mi privirea sus, pe creasta rambleului acoperită cu iarbă, zării nişte urme de tălpi şi două dâre paralele, ca şi când victima ar fi fost târâtă de subsuori, cu picioarele atârnând.
....................................................................................................................
Hotărâi să risc totul. Mă târâi încetişor, de-a-ndăratelea, apoi îmă luai avânt şi din două salturi ajunsei drept lângă umbra aceea, gata să lovesc, la nevoie, cu cuţitul. Şi iată că sub crengile frânte, răsucite, zăcea un om. Constatai numaidecât că e mort. Dădui crengile în lături şi mă pomenii în faţa unui chip groaznic desfigurat de spasmele morţii, cu ţeasta însângerată. Era un alb scalpat. O săgeată cu gheare îi găurise spinarea şi se frânse. Judecând deci după felul săgeţii, făptaşii trebuie să fi fost indieni porniţi la război.
..........................................................................................
La cai nu erau decât doi oameni de strajă. Unul, foarte tânăr, purta o pereche de cizme grosolane, din piele de viţel, pesemne chiar încălţămintea celui ucis, pe care – am uitat să notez – îl găsisem gol-puşcă. Hainele şi celelalte lucruri ale victimei fuseseră împărţite între ucigaşi.
.................................................................................................................
Cele două străji discutau între ele şi subiectul părea atât de interesant, încât, crezându-se neobservaţi, gesticulau într-un chip care le-ar fi atras mai mult decât o mustrare din partea celor doi tovarăşi ai lor mai vârstnici. Arătară spre vest, făcură semnul focului şi al calului, deci al locomotivei căreia indienii îi spun „calul de foc”, îşi loviră arcurile de pământ, ca şi cum ar fi imitat mişcarea ciocanului, îşi duseră puştile la ochi ca pentru tragere, făcură ca şi când ar fi mânuit cuţitul ori tomahawkul. În sfârşit, înţelesei destul ca să mă pot întoarce, nu fără a şterge însă pe cât posibil urmele.
Din pricina acestei operaţii, întârziai cam mult până să ajung iar la mustangul meu. Swallow îşi găsise între timp societate : păştea lângă iapa lui Sam. Acesta şedea calm îndărătul unei tufe şi muşca dintr-un hartan de pastramă.
- Câţi sunt, Charlie ? mă întrebă.
- Cine ?
- Indienii.
..................................................................................................................
- Vreo şaizeci.
- Ia te uită ! Asta-i trupa ale cărei urme le-am luat încă de ieri. Sunt puşi pe război ?
- Da.
- Un scurt poas ?
- Au deşeuat caii.
- Hait ! Înseamnă că pun ceva la cale chiar aici. N-aţi mirosit nimic ?
- Bănuiesc că vor să scoată şinele, să provoace deraierea unui tren şi să-l jefuiască.
- Vorbiţi serios,Charlie ? Atunci personalul şi pasagerii se află în faţa unei catastrofe teribile. Dar de ce vă trece prin gând tocmai aşa ceva ?
- I-am spionat.
- Cunoaşteţi graiul ogellallaşilor ?
- Îl cunosc, dar nici nu era nevoie. Străjile de la cai discutau într-o pantomimă foarte clară.
- Cu asta te poţi înşela uneori. Descrieţi-mi şi mie pantomima.
Îi făcui hatârul. Sans-ear cel pirpiriu dădu să sară în sus dar se stăpâni.
- I-aţi înţeles bine. Trebuie să venim în ajutorul trenului.
...........................................................................................................................
Ne gândiserăm deci la acelaşi lucru. Conta şi el pe sprijinul personalului din tren şi pe călători.
- Principalul, judecai eu, ar fi să ştim care anume tren intră în vederile lor, din ce parte urmează să sosească. Grozav ne-am mai păcăli, dac-am apuca-o într-o direcţie greşită !
- După câte înţeleg din gesturile lor, e vorba de trenul Mountain, care vine dinspre vest. Şi tocmaia asta mă miră. Pentru că celălalt, dinspre est, e întotdeauna mai încărcat cu mărfuri necesare indienilor. Eu zic c-ar trebui să ne despărţim : unul s-o ia spre răsărit, celălalt spre apus.
- Oricum, vom fi obligaţi la aceasta dacă nu reuşim să aflăm exact intenţiile lor. Ei, de-am sti cum şi când circulă trenurile !
- Cine să ştie ? De când trăiesc, n-am intrat măcar o dată în vreo drăcie de vagon, unde cică ţi-e teamă să-ţi întinzi picioarele. Mie, ca să zic aşa, îmi place preria şi Tony. Dar, spuneţi, nu cumva s-au şi apucat de treabă ?
- Habar n-am. Le-am văzut numai caii. S-ar părea că ştiu când soseşte trenul şi până în seară nu vor face nimic. În curând amurgeşte ; să tot fie încă o jumătate de ceas. Atunci să ne furişăm până în preajma lor ; poate aflăm ce ne trebuie.
- Well, fie şi aşa !
- Numai că, în cazul acesta, va fi necesar ca unul din noi să se posteze aici, la rambleu. Te pomeneşti că indienilor le trece prin gând să vină din cealaltă parte. Eu unul, presupun că vor demonta şinele venind în direcţia noastră, ca să-şi amenajeze astfel o bună poziţie de atac.
......................................................................................................................
Se întunecase bine de tot, aşa că trecurăm fără grijă peste linia ferată. O luarăm apoi la stânga, de-a lungul terasamentului, ţinând pentru caz de primejdie cuţitele pregătite.
..........................................................................................................................
Ceva mai la o parte şedeau trei inşi – singurii care păreau să discute între ei. Cu multă prudenţă mă furişai până acolo.
Oprindu-mă la nici şase paşi în spatele lor, constatai cu mirare că unul dintre ei era alb. Ce treabă să fi avut acesta cu indienii ? Să fi fost prizonier ? Se vedea limpede că nu. Poate că era unul din acei vagabonzi ai savanelor care ţin ba cu indienii, ba cu albii, după cum le dictează interesele lor prădalnice.
...................................................................................................................
Ceilalţi doi aveau rang de căpetenii; chicile lor înalte erau împodobite cu pene de vultur. Păreau să fie războinici a două triburi sau aşezări diferite, aliate în vederea unei operaţii comune.
Şedeau tustrei lângă o tufă, ceea ce îmi permitea să mă apropii până să ajung a desluşi discuţia lor. Mă târâi încă o bucată.Mai că i-aş fi putut atinge cu mâna.
Tocmai atunci intervenise probabil o pauză în discuţie. Tăcerea dură câteva minute. Apoi una din căpetenii îl întrebă pe alb în acel idiom alcătuit din expresii englezeşti şi indiene :
- Şi fratele meu e sigur că aurul vine chiar cu următorul cal de foc ?
- Sigur, întări cel întrebat.
- Cine i-a spus-o ?
- Un om care lucrează chiar la grajdul calului de foc.
- Aurul vine din ţara waikurilor sau, cum îi ziceţi voi, California ?
- Da.
- Şi merge la marele părinte al feţelor palide (preşedintele Statelor Unite), care face din el dolari ?
- Chiar acolo.
- Tatăl feţelor palide nu va primi nici atâta aur cât să facă o monedă ! Şi călăresc mulţi oameni pe calul de foc ?
- Asta n-o ştiu, însă câţi ar fi , sunt sigur că fratele meu roşu şi vitejii săi războinici îi vor învinge.
.................................................................................................................
- Fratele meu alb să privească stelele ! E timpul să ieşim în drumul calului de foc. Sunt oare destul de tari mâinile acelea de fier pe care războinicii le-au luat de la slujbaşul alb al caluluii de foc ? Vor fi în stare să rupă drumul ?
Această întrebare mă lămuri în privinţa victimei. Pesemne că era un cantonier care, cu uneltele lui – căpetenia le numea „Mâini de fier” – făcuse revizia şinelor.
- Sunt mai tari decât mâinile a douăzeci de bărbaţi roşii la un loc, răspunse albul.
- Şi ştie fratele meu alb să umble cu ele ?
- Da, fraţii mei roşii n-au decât să vină după mine. Până într-o oră trebuie să sosească trenul. Numai să nu uitaţi că tot aurul şi argintul mi se cuvin mie.
.........................................................................................................................
- Sam, ia dumneata caii şi deplasează-te o jumătate de milă de-a lungul liniei. Aşteaptă-mă acolo.
..................................................................................................................
Abia dispăru Sam în întunericul serii, că, stând aşa culcat sub rambleu, îi zării pe indieni târându-se în lanţ pe partea cealaltă a terasamentului.
Eu dincoace, mă furişai neobservat, căutând să fiu mereu în dreptul lor.Nu departe de locul unde găsisem ciocanul, indienii se opriră, apoi se urcară pe terasament. Mă pitii în spatele unor tufe, şi, peste puţin, auzii zdrăngănit de fier, apoi lovituri puternice de ciocan. Şeful alb al bandei se puse pe lucru. Încerca să disloce şinele cu ajutorul sculelor luate de la cantonier.
Sosise momentul să intervin. Părăsii în grabă terenul viitoarei bătălii şi plecai după Sam. În cinci minute îl ajunsei din urmă.
- Strică şinele ? mă întrebă el.
- Da.
- Am auzit. Dacă-ţi lipeşti urechea de şină, se aud perfect loviturile de ciocan.
- Acum la lucru, Sam ! Peste trei sferturi de ceas are să vină trenul. Trebuie să-l întâmpinăm înainte ca indienii să-i zărească farurile.
- Charlie, eu nu merg !
- De ce ?
- Dacă plecăm amândoi în întâmpinarea trenului, va trebui să pierdem pe urmă timp pentru o nouă recunoaştere; în schimb, întorcându-mă la indieni şi ţinându-i sub observaţie, vă pot da relaţii precise la înapoierea dumneavoastră.
- Ai dreptate. Şi cu Tony ce faci ?
- O las aici. Nu se clinteşte din loc până nu mă întorc.
- Bine ! Sper că n-ai să comiţi nici o imprudenţă.
- În ce mă priveşte, nici o grijă ! Hai, căraţi-vă ! Ne întâlnim aici.
Încălecai şi pornii cât putui mai repede în întâmpinarea trenului. Trebuia să-l opresc la o asemenea distanţă, încât indienii nici să nu observe că s-a oprit.
Noaptea se lumina treptat. Stelele îşi revărsau strălucirea lină asupra preriei, astfel că vedeam înaintea mea la câteva lungimi de cal. Gonii din ce în ce mai iute, fără răgaz, până străbătui vreo trei mile.
Acolo sării din şa, îmi priponii mustangul şi-l împiedicai ca să nu fugă cumva, speriat de zgomotul trenului. Pregătii apoi repede o grămadă de vreascuri şi în plus încropii o torţă din iarbă uscată împletită în jurul unei crăci. După aceea, mă pusei pe aşteptat. Şedeam pe o pătură întinsă chiar peste linia ferată, lipindu-mi în răstimpuri urechea de şină şi scrutând zarea în direcţia din care urma să vină trenul.
Să tot fi stat aşa vreo zece minute, când – la un moment dat –simţii un huruit abia perceptibil care se înteţea şi se apropia mereu. Apo zării la mare depărtare un punct luminos, cât o gămălie de ac rătăcită printre stele. Luminiţa creştea văzând cu ochii. Trenul se apropia.
Peste puţin, lumina aceea se despărţi în două. Sosise clipa decisivă. Dădui foc vreascurilor. Se iscă numaidecât o pălălaie pe care oamenii din tren nu puteau să n-o observe. Huruitul creştea din ce în ce. În sfârşit, prin snopul de lumină al celor două faruri se contură trupul locomotivei. Încă un minut – şi trenul avea să ajungă la mine.
Repede, dădui foc şi „torţei”. Jucând-o în văzduh, pornii în goană înaintea trenului. Mecanicul, sesizând probabil situaţia, frână brusc. Locomotiva şuieră de trei ori ascuţit. Frânele scrâşniră. Un huiet agitat, asurzitor, un pârâit prelung – şi locomotiva se opri exact în dreptul vreascurilor aprinse. Aplecat în afară, mecanicul întrebă nervos :
- Hei, omule, ce-i cu dumneata ? Vrei să te urci în tren ?
- Ba dimpotrivă, sir, vreau să coborâţi dumneavoastră !
- Ei, las-o naibii !
- Totuşi trebuie ! Nu departe de aici indienii au demontat linia.
- Ce vorbiţi ? Indienii ? ’s death ! La dracu ! E adevărat, omule ?
- Nu văd de ce aş minţi.
- Ce doriţi dumneavoastră ? se amestecă şeful de tren, care între timp coborâse şi se apropiase de mine.
- Cică ar fi nişte indieni înaintea noastră, îl lămuri mecanicul.
- Zău ? I-aţi văzut ?
- Desigur. I-am şi auzit. Sunt ogellallaşi.
- Cei mai afurisiţi dintre toţi ! Câţi la număr ?
- Vreo şaizeci
- Mari bandiţi ! Al treilea atac din anul acesta ! Dar las’ că-i învăţăm noi minte ! De mult aştept prilejul să le dau o lecţie ! Sunt departe de aici ?
- La vreo trei mile.
- Mecanic, camuflează imediat luminile ! Roşii ăştia văd ca pisicile... Vă sunt recunoscător, master ! Ne-aţi prevenit la timp. După îmbrăcăminte, pare că sunteţi vânător de prerie...
- Cam aşa ceva. Mai am un tovarăş care îi ţine pe indieni sub observaţie până sosim la faţa locului.
- Foarte inteligent din partea dumneavoastră. Dar nu vă mai înghesuiţi, oameni buni ! Nu-i nimic grav. Din contra, tărăşenia promite să fie extrem de amuzantă.
Auzind discuţia, călătorii deschiseră uşile vagoanelor şi, grămădindu-se în jurul nostru, nu mai conteneau cu întrebările. Dar la invitaţia şefului de tren calmul se restabili.
- Transportaţi aur şi argint ? îl întrebai.
- Cine v-a spus ?
- Am auzit de la indieni. Îi conduce un alb, şeful unei bande de tâlhari. Acesta urmează să capete aurul şi argintul, în timp ce indienii se vor mulţumi cu restul, dimpreună cu scalpurile dumneavoastră.
- Oh ! De unde să ştie banditul ce încărcătură avem ?
- Poate s-o fi aflat de la un feroviar, însă nu ştiu nimic precis.
- Lămurim noi, bineînţeles dacă-l prindem viu, ceea ce mi-aş dori din tot sufletul. Dar ia spuneţi, master, cum vă cheamă ? Să ştim şi noi cu cine avem de-a face.
- Tovarăşul care ne aşteaptă mai încolo e Sans-ear, iar eu...
- Sans-ear ? Formidabil ! Ăsta om ! Face cât doisprezece. Şi dumneavoastră ?
- Mie mi se spune în prerie Old Shatterhand.
- Old Shatterhand omul care, cu trei luni în urmă, hăituit de peste o sută de siucşi, a străbătut pe schiuri, în nici trei zile, toată întinderea Yellow-Stone, de la Munţii Înzăpeziţi până la fortul Union ?
- Exact !
- Sir, am auzit multe despre dumneavoastră şi mă bucur în sfârşit să vă cunosc ! Dar, lucru curios ! Parcă tot dumneavoastră aţi salvat nu demult un tren pe care Parranoh, căpetenia albă a siucşilor, intenţiona să-l atace ?!
- Într-adevăr. Eram atunci cu Winnetou, căpetenia apaşilor, cel mai vestit indian din toată preria. Ei bine, sir, luaţi o hotărâre ! Indienii ştiu când trebuie să sosească trenul. Dacă zăbovim prea mult, ar putea bănui o trădare.
- Aşa e. Dar mai întâi aş dori să cunosc poziţiile lor. Pentru orice bătălie trebuie să te informezi în prealabil asupra măsurilor luate de inamic.
.............................................................................................................
- Hei domnilor, aveţi printre dumneavoastră oameni înarmaţi ?
De fapt întrebarea era de prisos. Ştiam că toţi oamenii aceştia trebuie să fie într-un fel înarmaţi. Dar şeful trenului se purta ca şi când ar fi vrut să ia în mâinile lui conducerea acţiunii, ceea ce nu era de acceptat Să dirijezi un atac nocturn împotriva indienilor e o treabă care presupune mai multe cunoştinţe decât ar putea să aibă un funcţionar al căilor ferate, chiar dacă e inimos şi îndrăzneţ. Drept răspuns, răsună un „da” unanim, iar şeful trenului adăugă:
- Printre pasageri se află şi şaisprezece feroviari foarte pricepuţi în mânuirea puştilor şi cuţitelor, plus douăzeci de militari destinaţi fortului Niobrara, înarmaţi cu flinte, pistoale şi cuţite. Pe deasupra, mai sunt aici câţiva gentlemeni care se vor bucura să-i scarmene un pic pe bravii indieni. Hello, cine se înrolează, domnilor ?
Toţi, fără excepţie, se declarară gata de luptă şi, chiar dacă unora nu prea le da inima ghes, tot nu voiau să pară fricoşi. Fireşte că asemenea oameni nu-mi puteau fi de mare ajutor. Ba era chiar mai bine să rămână pe loc. De aceea intervenii :
- Ascultaţi, domnilor, sunteţi, desigur, bărbaţi curajoşi, dar nu e bine ca toată lumea să participe la acţiune. Sper că-mi veţi da dreptate. Sunt aici câteva doamne pe care nu le putem lăsa fără apărare. Chiar dacă învingem, şi nu mă îndoiesc de acest lucru, e posibil ca indienii să năvălească din fugă asupra trenului părăsit. De aceea trebuie să lăsăm aici, pentru pază câţiva oameni neînfricaţi. Cine doreşte să preia această sarcină ? Să se anunţe !
...........................................................................................................................
- Garnitura nu poate fi lăsată fără personal. Cine rămâne ? îl întrebai pe şeful trenului.
- Mecanicul şi fochistul, răspunse el. Să preia şi conducerea acestor viteji gentlemeni, continuă şeful. În ce mă priveşte, merg, bineînţeles, la tac. Voi comanda eşalonul.
- Cum doriţi, sir ! observai eu. Aţi mai luat, desigur, parte la bătălii împotriva indienilor ?
- Ce nevoie ?Aceşti yambarijos, indieni de strânsură, nu se pricep decât să atace şi să-şi masacreze adversarii prin viclenie. Când sunt însă atacaţi, la rândul lor, în mod organizat, o iau la sănătoasa. Oricum va fi o treabă uşoară.
- Nu prea cred, sir. Sunt ogellallaşi, cei mai sângeroşi dintre siucşi, iar în fruntea lor se află vestitele căpetenii Ka-wo-mien şi Ma-ti-ru.
- Adică vreţi să spuneţi că ar fi cazul să mă sperii ? Suntem aici peste patruzeci de bărbaţi. După mine, sarcina nu e deloc grea. Am camuflat farurile, pentru ca indienii să nu observe ca suntem preveniţi. Acum, însă, lepădăm masca : dumneavoastră vă urcaţi pe locomotivă şi ne apropiem de locul unde au fost dislocate şinele. Acolo ne oprim brusc şi îi căsăpim pe mişei până la unul. Reparăm pe urmă linia şi nu ne rămâne decât să recuperăm o întârziere de cel mult un ceas.
- Trebuie să recunosc că aveţi aptitudini remarcabile pentru un colonel de cavalerie a cărui supremă satisfacţie e să-i măture pe duşmani printr-o şarjă cumplită. Numai că şarja cere alte condiţii decât cele de faţă. Cu un asemenea plan, îi duceţi pe cei patruzeci de oameni ai dumneavoastră la moarte sigură. De aceea mă văd nevoit să nu particip la executarea lui.
- Cum ? Nu vreţi să ne sprijiniţi ? Ce-i asta : laşitate sau invidie ? Vă doare că nu veţi juca rolul de comnadant ?
- Laşitate ? Pshaw ! Dacă aţi auzit într-adevăr de mine, cred că e nesocotinţă să folosiţi acest cuvânt. Pumnul lui Old Shatterhand v-ar putea demonstra pe loc că stăpânul lui ştie să-şi poarte cu cinste numele. Cât despre invidie, vă asigur că ar putea să-mi fie cu totul indiferent în mâna cui se vor găsi peste o oră trenul şi scalpurile dumneavoastră. Dar de propriul meu scalp nimeni, în afara mea, nu poate să dispună. Am intenţia să-l mai păstrez câtva timp. Good evening, domnii mei ! Mă pregătii să plec. Însă şeful trenului mă apăcă de braţ.
- Stop, master ! Nu merge aşa ! Am preluat comanda şi trebuie să vă supuneţi. Cu nici un preţ n-am să consimt ca trenul să rămână la o asemenea distanţă de locul bătăliei. Eu răspund aici pentru orice pagubă. Va să zică, am hotărât: ne conduceţi până acolo ! Pe parcurs nimeni nu coboară din tren ! Un bun conducător de oşti trebuie să prevadă totul, chiar şi o eventuală înfrângere. Pentru acest din urmă caz, vagoanele ne oferă un adăpost sigur. Dinăuntru ne putem apăra până la sosirea unei alte garnituri, din vest sau din est. Nu-i aşa, domnilor ?
Toată lumea îl aprobă. Nu se afla printre ei nici un westman, de aceea planul acesta li se părea realist şi ispititor. Şeful trenului, foarte satisfăcut de rezultat, mi se adresă scurt :
- Urcaţi, sir !
- Bine, dacă porunciţi, mă supun !
Dintr-un salt mă avântai pe spinarea mustangului care în timpul discuţiei stătuse dezlegat.
- Nu aşa, my dear,dragul meu ! Am vrut să spun : pe locomotivă !
- Iar eu am înţeles pe cal, sir. Părerile noastre diferă şi aici.
- Vă ordon să descălecaţi !
Mă apropiai călare de el, mă aplecai din şa şi-i spusei răspicat :
- Stimabile, se pare că n-aţi mai avut de-a face cu un adevărat westman, altminteri nu mi-aţi fi vorbit pe asemenea ton. Fi-ţi bun şi urcaţi-vă personal pe locomotivă.
Îl înşfăcai cu dreapta de piept şi-l ridicai în sus. La un îndemn al meu, calul aproape se lipi de locomotivă. Cât ai clipi, feroviarul-strateg ateriză în cabină, iar eu mă depărtai în galop.
Stelele luminau acum atât de tare, încât puteam ocoli uşor orice obstacol. În mai puţin de un sfert de oră, ajunsei la Sam.
...........................................................................................................................
- Dar acum ce facem, Charlie ?
- Ne despărţim, la rândul nostru. Ne postăm de ambele părţi ale rambleului, între indieni şi caii lor.
- Well ! Dar mi-a venit o idee : ce părere aţi avea de un „stampedo” ? Să dezlegăm caii şi să rămână dumnealor pe jos.
- Hm ! N-ar fi rău, cu condiţia să fim în număr mai mare şi să putem conta pe înfrângerea totală a indienilor. Dar în cazul de faţă procedeul nu mi se pare indicat. Cei din tren ar păţi-o rău, iar noi doi n-am putea decât să-i ţinem în loc pe indieni până la sosirea trenului următor sau să-i speriem cumva, determinându-i s-o ia la sănătoasa.
............................................................................................................................
- Şi acum ce facem ? întrebă Sam.
- Eu o iau la dreapta, dumneata la stânga ! Dar stai niţel ! Observi ?
- Trenul, da, da, trenul ! Vine, ca să zic aşa ! Să mai zăbovim puţin, Charlie, să vedem cum se încurcă treaba.
Planul şefului de tren fusese, deci, acceptat. Locomotiva, cu farurile ei puternice, se apropia încet, foarte încet, ca să depisteze la timp locul unde fuseseră demontate şinele. Curând roţile scrâşniră prelung şi trenul se opri chiar în faţa spărturii.
Ce furioşi trebuie să fi fost indienii văzând cum condiţia principală a izbânzii lor nu se realizase ! Poate bănuiau chiar că însoţitorii trenului fuseseră preveniţi. Pentru aceştia, cel mai înţelept lucru ar fi fost acum să stea liniştiţi în vagoane. Speram, oarecum, că aşa vor face. Dar speranţa nu se împlini. Albii deschiseră larg uşile şi săriră jos, gata de luptă. Curând aveau să-şi dea seama de neghiobia comisă. Înaintând până în faţa locomotivei, ei ajunseră în bătaia farurilor; şi astfel le oferiră indienilor ţinte atât de sigure, cum aceştia nici în vis n-ar fi visat. Răsună o salvă, şi încă una, după care izbucni un urlet şi un vacarm înfricoşător.
Agitându-şi armele descărcate, indienii se repeziră înainte, dar nu mai dădură decât peste morţi şi răniţi, pentru că ceilalţi părăsiseră în goană terenul, ascunzându-se în vagoane. Câţiva indieni se aplecară ca să scalpeze victimile, dar fură siliţi să renunţe pentru că albii refugiaţi în primul vagon trăgeau asupra lor.
Acum cel mai bine ar fi fost ca locomotiva să dea repede înapoi. Dar ea nu se mişca din loc. Poate că mecanicul şi fochistul nici nu se aflau la posturile lor, ci stăteau ascunşi într-unul din vagoane.
- Îi aşteaptă, ca să zic aşa, un asediu în toată regula, comentă Sam.
- Nu cred. Indienii ştiu că nu au vreme decât până la sosirea trenului următor. De aceea vor încerca un asalt, deşi procedeul acesta nu prea intră în obiceiul lor.
- Şi noi ? E cam greu să iei o hotărâre.
- Orice hotărâre trebuie luată repede şi aplicată imediat. Altminteri, n-are valoare. Cea mai bună soluţie ar fi focul. Mergem la caii noştri şi călărim apoi roată, fiecare în sens opus. Descriem astfel câte un semicerc larg. Tot la cincizeci-şaizeci de lungimi de cal coborâm şi dăm foc preriei. Dar mai întâi să realizăm, vorba dumitale, un „stampedo”, împiedicându-i astfel pe indieni să atace rapid şi răpindu-le posibilitatea de retragere. În situaţia dată nu avem nimic mai bun de făcut.
- Drace ! Cu planul ăsta îi băgăm în boală ! Dar mă tem că şi trenul va lua foc.
- Ferească sfântul ! Ce-i drept, s-ar putea să transporte materiale inflamabile, de pildă, ulei sau păcură, nu ştiu. Dar lemnul vagoanelor e destul de tare ca să reziste unui foc de ierburi. Şi nu uitaţi că singura scăpare a indienilor, dacă nu vor so fie fripţi de vii, e să aprindă contrafocuri, ceea ce cu siguranţă că o vor face cât mai aproape de vagoane. Eu, în locul lor, aş căuta să ajung sub vagoane, pe rambleu.
...................................................................................................................
- Unde ne întâlnim după ce facem ocolul ? întrebă Sam.
- Lângă linia ferată, dar nu în lumina focurilor, ci între ele. Clar !
.................................................................................................................
Printre roţile trenului ardeau câteva focuri cu flacără mică. Aşadar, după cum prevăzusem de altefel, roşii încercau să se salveze la adăpostul aşa-ziselor „contrafocuri”.
................................................................................................................................
Discutând aşa cu glas tare, galopam alături prin prerie. Bătrâna Tony îşi arunca voiniceşte picioroangele, ţinându-se de mustangul meu. În numai câteva minute ajunserăm din nou la linia ferată, cam la o milă depărtare spre est de locul unde staţiona trenul. Priponirăm caii şi ne furişarăm apoi de-a lungul liniei spre locul respectiv.
Peste tot mirosea a ars şi câmpul era acoperit cu un strat de cenuşă. Vântul o răscolea, o spulbera, îngreunându-ne respiraţia. Nu era uşor să-ţi stăpâneşti tusea şi să nu te trădezi. Vedeam desluşit farurile aprinse ale locomotivei. Dar în nici o parte a rambleului nu zăream vreun indian. Ne apropiarăm şi mai mult ; îmi încordai privirea şi constatai că indienii, ferindu-se de foc, se adăpostiseră – aşa cum prevăzusem, de altfel – sub vagoane. Zăceau acolo claie peste grămadă şi nu se îndurau să iasă. Se temeau de gloanţele albilor.
Deodată mă fulgeră o idee. Aplicarea ei nu era uşoară, dar efectul avea să fie decisv.
.......................................................................................................................
Ajunsei neobservat la piciorul rambleului, exact sub locomotivă.
Poziţia în care mă aflam, ca şi roţile mari din faţă ale locomotivei mă împiedicau să văd, dacă indienii se adăpostiseră şi sub maşină.. Mă ridicai încet, cu atenţie, apoi – din două sărituri – mă cocoţai pe „calul de foc”.
Un strigăt puternic răsună sub mine, dar în aceeaşi clipă eu apucai manivela şi trenul porni îndărăt. Atunci izbucnu un strigăt uriaş, colectiv, parte de durere, parte de groază. După vreo treizeci de paşi, dădui presiune şi trenul o luă de astă dată înainte.
- Câine ! răcni cineva lângă mine şi un ins cu cuţitul în mână încercă să se salte pe locomotivă. Era banditul alb care venise cu indienii. Îl izbii cu piciorul în piept şi-l dădui de-a berbeleacul.
- Încoace, Charlie ! mă auzii strigat. Repede!
În stânga mea, Sans-ear, călare pe Tony, ţinea cu o mânâ dârlogii mustangului meu, iar cu cealaltă respingea atacul a doi indieni. Drep înainte, indienii care scăpaseră teferi de sub roţi fugeau pe ruptelea spre locul unde îşi lăsaseră caii. De fapt era o prostie să mai spere în regăsirea cailor după pârjolul ce bântuise acolo.
Oprii numaidecât locomotiva şi mă avântai în direcţia fugarilor.
...............................................................................................................
Nici nu mă luai după ei ; cursese destul sânge şi eram sigur că, după această lecţie, indienii nu se vor mai întoarce. Pentru a-l face pe Sam să renunţe la urmărirea care nu putea fi decât primejdioasă, imitai tare de tot lătratul coiotului şi mă întorsei călare la locomotivă.
Feroviarii coborâseră din tren şi, în timp ce mecanicul dădea drumul al aburi, se apucară să-şi caute morţii şi răniţii. Şeful trenului asista la operaţie şi înjura de zor. Când mă văzu, se repezi furios la mine :
- Cum v-aţi permis să vă atingeţi de maşină şi să-i goniţi pe indieni ? Îi aveam în mână, i-am fi putut decima pe toţi !
- Uşurel-uşurel, domnule ! Fiţi bucuros că au plecat, altminteri s-ar fi putut întâmpla să vă judece ei, şi nu invers. Aţi încurcat bine de tot lucrurile !
- Cine a dat foc preriei ?
- Eu.
- Aţi înnebunit ? Şi m-aţi bruscat şi pe mine ! Ştiţi că vă pot aresta şi deferi justiţiei ?
- Nu, n-am habar, dar vă invit cu plăcere să-l aruncaţi pe Old Shatterhand de pe cal, să-l încuiaţi într-un vagon şi să-l predaţi apoi justiţiei, Sunt foarte curios să văd cum veţi realiza acest lucru.
Şeful de tren parcă simţea că intrase în încurcătură
- N-am gândit aşa, sir ! Aţi dat, ce-i drept cu oiştea în gard, dar îmi place să v-o trec cu vederea.
- Mulţumesc, sir. Ţi se moaie inima, nu alta, când constaţi că puternicii lumii au atât de duioase înclinaţii spre milă şi mărinimie. Şi acum ce aveţi de gând ?
- Ce pot face decât sa iau măsuri pentru repararea liniei şi să ne continuăm călătoria ? Ori e de aşteptat cumva un nou atac ?
- Nu cred, sir. Acţiunea dumneavoastră a fost atât de strălucit gândită şi executată, încât le-aţi tăiat indienilor orice curaj.
................................................................................................................................
Urmându-mi sfatul, şeful de tren rânduise santinelele. Personalul trenului şi lucrătorii de linie dădeau zor cu repararea şinelor, iar pasagerii fie că priveau la ei, fie că se ocupau de oamenii căzuţi în luptă. Câte unii ne iscodeau, neîndrăznind să se amestece în discuţia noastră.
După ce ne ridicarăm de jos, câţiva se apropiară de noi ca să ne mulţumească pentru ajutorul dat. Înţeleseseră situaţia mai bine decât şeful trenului. Voind să-şi arate recunoştinţa, ne întrebară cu ce ne-ar putea răsplăti. Îi rugai să ne vândă pulbere, plumb, tutun, pâine şi chibrituri din prisosul lor. Oamenii scotociră numaidecât prin bagaje, oferindu-ne cele cerute, chiar mult peste nevoile noastre. De plată nici nu voiau să audă şi nici nu era cazul să insist.
Trecu astfel puţinul timp trebuincios reparaţiei ; uneltele fură strânse şi şeful de tren veni spre noi întrebând :
- Nu urcaţi şi dumneavoastră, domnilor ? Vă duc cu plăcere până unde doriţi.
- Mulţumim, sir. Nu plecăm.
- Cum vreţi. Bineînţeles că voi întocmi un raport despre cele întâmplate şi nu voi uita să vă trec la loc de cinste ; veţi fi, fără îndoială, răsplătiţi.
.................................................................................................................................
- Iar pe cantonierul ucis de indieni îl luaţi cu dumneavoastră, adăugai eu. E o datorie.
....................................................................................................................
Apoi albii care căzuseră în luptă fură urcaţi într-un vagon. Un scurt rămas bun şi trenul porni pufăind. Mai auzirăm un timp huruitul din ce în ce mai slab al roţilor şi rămaserăm apoi singuri în preria nemărginită şi tăcută.
( pag. 86 – 132 ) vol. IV
Karl May – Winnetou-Editura Minerva, Bucureşti-1972
Avatar utilizator
Semafor
Mesaje: 640
Membru din: Lun Feb 21, 2011 12:00 am
Localitate: Pascani
Contact:

Re: Calea ferata descrisa de scriitorii vremii

Mesaj de Semafor » Vin Noi 10, 2017 2:34 pm

Bandiţii de la linia ferată
...................................................................................................
Ajunşi în America, hoinărirăm câteva săptămâni prin pădurile din josul fluviului Missouri. Apoi prietenul trebui să se întoarcă, pe când eu o luai în sus către Omaha City, pentru ca de acolo să-mi continui călătoria spre vest, pe marea linie Pacific.
Aveam motivele mele să mă folosesc de această rută.Cunoscusem Munţii Stâncoşi de la izvoarele râului Fraser până la trecătoarea Hell Gate de la Nordpark până jos în deşertul Mapimi – dar ţinutul dintre pasul Hell Gate şi Nordpark, aşadar o porţiune de peste şase grade latitudine, îmi rămăsese încă străin.
............................................................................................................................
Ca să mă pot aventura în the dark and bloody grounds, în acele tărâmuri de întuneric şi sânge, imi trebuia un cal bun, de nădejde. Dar lipsa unui asemenea cal nu mă prea îngrijora. La Omaha vândui armăsarul bătrân ce mă adusese până acolo şi luai trenul, ferm convins că, de îndată ce va fi nevoie, voi găsi şi calul potrivit.
Pe atunci, linia ferată mai era pe alocuri provizorie; ici şi colo echipe de lucrători construiau poduri ori viaducte, sau reparau porţiuni de terasament. Când nu se aflau în preajma unor colonii, care pe atunci răsăreau din pământ ca ciupercile, lucrătorii feroviari îşi ridicau barăci şă corturi, organizându-şi tabere întărite şi apărate împotriva indienilor care vedeau în construcţia de căi ferate o încălcare a dreptului lor strămoşesc şi se străduiau să împiedice sau măcar să îngreuieze şi să întârzie realizarea lor.
Dar existau pe acolo şi alţi vrăjmaşi, mai teribili decât pieile roşii. Mişunau prin prerie mulţime de inşi fără căpătâi, recrutaţi dintre elementele izgonite din ţările civilizate, făpturi sfârşite, nemaiaşteptând de la viaţă decât ceea ce ar fi putut dobândi în Vestul sălbatic prin jaf şi omor. Aceşti indivizi, organizaţi în bande de criminali, erau mai periculoşi decât cele mai crunte hoarde de indieni. Atacurile lor vizau mai ales tinerele colonii şi aşezările provizorii ale feroviarilor. Nu e deci de mirare că aceste tabere erau întărite şi că muncitorii umblau înarmaţi chiar şi în timpul lucrului.
Datorită atacurilor pe care le dezlănţuiau asupre taberelor de feroviari şi a transporturilor de materiale – cu care prilej smulgeau şine şi traverse ca să provoace oprirea trenului – păcătoşii aceştia fuseseră denumiţi „railtroublers”.Ştiind că toţi ochii sunt aţintiţi asupra lor, ei nu atacau decât în grupuri mari şi puternice. De altfel, îşi agonisiseră atâta ură din partea oamenilor cinstiţi, încât orice railtroubler prins putea să-şi ia rămas bun de la viaţă. Asemenea nelegiuiţi care ucideau fără alegere, fără să ţină seama de vârstă sau de sex, nu se puteau aştepta la nici o milă.
Era într-o duminică după-amiază când trenul nostru porni din Omaha. Printre călători nu era nimeni care să-mi trezească mai mult decât în treacăt interesul. Abia a doua zi se urcă la Fremont un bărbat a cărui înfăţişare îmi atrase din prima clipă atenţia. Omul se aşeză chiar în faţa mea, încât avui prilejul să-l examinez de aproape.
Înfăţişarea lui era de un asemenea comic, încât orice om neavizat şi-ar fi stăpânit cu greu râsul.
...............................................................................................................................
După ce se aşeză adresându-mi un simplu „good-day, sir” păru să nu se mai sinchisească de mine. Abia după vreun ceas îmi ceru voie să-şi aprindă pipa, ceea ce îmi atrase în special luarea aminte, căci vânătorului adevărat prea puţin îi pasă dacă deranjează sau nu pe vecin.
- Fumaţi după pofta inimii, master ! îl îndemnai. De altfel o să vă ţin de urât. Poate încercaţi un trabuc dintr-ale mele ?...
- Mulţumesc, sir ! Ţigările de foi nu prea sunt de nasul meu. Prefer pipa.
............................................................................................................................................
Ajungând în staţia North Platte, punct de întâlnire între North şi South Platte River, călătorul rotofei coborî pentru un moment, făcându-şi de lucru la vagonul din faţă. Observai că în acel vagon se afla un cal, de bună seamă al tovarăşului meu de călătorie.
După ce-şi reluă locul în compartiment şi trenul se puse în mişcare, omul căzu din nou în tăcerea lui. Abia după amiază când oprirăm la Cheyenne, la poalele lui Black Hill, mi se adresă :
- Luaţi aici trenul de Colorado către Denver ?
- Nu.
- Well, atunci rămânem împreună.
- Mergeţi până departe cu Pacificul ? mă interesai la rândul meu.
- Hm ! Da sau nu, după cum m-o tăia capul. Dar dumneavoastră ?
- Până la Ogden City.
- Aha, vă interesează oraşul mormonilor ?
- Şi asta, dar pe urmă vreau să urc în munţii Windriver şi pe Tetoni.
Omul mă cântări din ochi neîncrezător.
- Sus ? Asta n-o poate decât un westman tare ca oţelul. Sunteţi cumva în grup?
- Nu, singur.
De astă dată ochii lui ca două gămălii mă priviră cu un zâmbet.
- Singur spuneaţi ? Şi vreţi să ajungeţi la cei trei Tetoni, printre siucşi şi urşi cenuşii ? Pshaw ! Aţi auzit vreodată ce-i aia un siux sau grizzly ?
- Cred că da.
- Zău, zău ! Îmi daţi voie să vă întreb ce profesie aveţi ?
- Writer, scriitor, sir !
- Aşa, scrieţi cărţi, va să zică ?
- Da, scriu.
Se porni pe râs de-i săltară toate cărnurile. Ca şi altă dată lui Sans-ear, i se părea şi lui nespus de caraghios ca tocmai un scriitor să se aventureze singur singurel în cea mai periculoasă regiune a Munţilor Stâncoşi.
- Bine ! făcu el. Înseamnă că vreţi să scrieţi o carte despre cei trei Tetoni, preaonorate master. Nu-i aşa ?
- Poate.
- Şi aţi răsfoit probabil vreun album cu poze de indieni şi de urşi ?
- Fireşte, îl asigurai cât se poate de serios.
- Şi credeţi că veţi face faţă, dacă nu greşesc ?
- Fără îndoială.
- Şi aveţi, pesemne, şi o flintă în învelitoarea aia ?
- Exact.
- Atunci vă dau un sfat, sir ! Coborâţi la prima staţie şi ştergeţi-o acasă ! Sunteţi, cei drept, un vlăjgan şi jumătate, totuşi cred că nu ştiţi doborî o veveriţă, darămite ursul ! V-aţi ameţit cu lecturi şi ar fi păcat ca, la tinereţea dumneavoastră, să vă lovească damblaua din cauza vreunui pisoi sălbatic. L-aţi citit, probabil, pe Cooper ?
- Da.
- Am bănuit. Şi aţi ascultat poveşti despre faimoşii eroi ai preriei ?
- Desigur, făcui cu toată naivitatea.
- Despre Winnetou, Old Firehand, Old Shatterhand, despre Walker bondocul şi Hilbers Lunganul ?
- Da, da, despre toţi, confirmai eu.
Grăsunul nici nu bănuia că mă distrez cel puţin la fel ca dânsul.
..........................................................................................................................
- Însă dumneavoastră... autor de cărţi... Pshaw ! Unde vă e calul ?
- N-am cal.
Cînd mai auzi şi asta, grăsunul izbucni într-un râs homeric.
- Cu-u-um ? N-aveţi cal şi vreţi să urcaţi la Tetoni ? Aţi înnebunit de-a binelea, sir ?
- Nu cred. Chiar dacă nu-l am deocamdată, pot să-mi cumpăr sau să prind unul.
- Aha ! Şi unde ?
- Unde-mi convine.
- Adică, vreţi să-l prindeţi cu mâinile dumneavoastră ?
- De ce nu !
- Asta-i bună ! Văd că aveţi un lasso pe umeri; însă cu ăsta, sir, nu prindeţi nici muşte, darămite mustangi !
- De ce ?
- Păi, uitaţi-vă de ce : pentru că sunteţi ceea ce la dumneavoastră, în lumea veche, se cheamă vânător de duminică.
.............................................................................................................................
Trecurăm de staţia Sherman. Apoi se înseră. Prima gară de care dădurăm cu ochii a doua zi era Rawlins. Dincolo, în spatele acestei localităţi, se întinde un ţinut muntos, arid, aproape pustiu, a cărui unică vegetaţie constă din tufe de artemisia. E un enorm bazin fără viaţă, fără apă, o Sahara a munţilor, lipsită însă de orice oază. Curând ochii încep să te doară din cauza albului obsedant, orbitor, solul fiind îmbibat cu materii alcaline. Apoi deşertul se schimbă treptat într-o imensitate sumbră, apăsătoare, datorită povârnişurilor golaşe, râpelor de piatră şi pereţilor abrupţi, mâncaţi, sfâşiaţi de vânturi, de trăsnete şi ploi.
În această regiune dezolantă se află staţia „Pârâul amar”, deşi nici pomeneală nu e de pârâu, apa fiind adusă de la o distanţă de şaptezeci de mile. Şi totuşi se va naşte şi aici cândva o viaţă activă, poate chiar deosebit de efervescentă, simulată de nesecatele rezerve de cărbuni ale acestei pustietăţi.
Ne continuarăm călătoria trecând prin staţiile Carbon şi Green-River, ultima situată la 846 de mile vest de Omaha. Tristeţea peisajului dispăru ; vegetaţia intra din nou în drepturile ei ; şiragul de munţi se colora din ce în ce mai viu. Lăsarăm tocmai în urmă o vâlcea superbă, după care începea şesul întins, larg, odihnitor – când, deodată, şuierul ascuţit al locomotivei, repetat la scurte intervale, ne atrase atenţia asupra unui pericol iminent. Sărirăm cu toţii de la locurile noastre, frânele scrâşniră lung, roţile la fel, trenul se opri şi iată-ne coborând în grabă din vagon.
Jos, ne aştepta o privelişte de coşmar. Un tren cu lucrători şi provizii fusese obiectul unui atac banditesc. Atacul trebuie să se fi produs în timpul nopţii. Railtroublers – ii demontaseră şinele şi trenul a deraiat şi s-a prăbuşit de pe terasamentul foarte înalt. Ce-a mai fost nu e greu de ghicit. N-a mai rămas decât scheletul de fier al trenului. După ce-au prădat totul, bandiţii au dat foc garniturii, vagon cu vagon. În mormanul de cenuşă găsirăm rămăşiţele multor oameni care fie au murit la prăbuşirea trenului, fie că au fost omorâţi de bandiţi. Părea că nimeni n-a scăpat cu viaţă.
Noroc că ne aflam în plin şes şi că perspectiva largă îi îngăduise mecanicului să observe din timp pericolul ; altfel, ne-am fi prăbuşit şi noi de pe terasament. Locomotiva se oprise la câţiva paşi de locul catastrofei.
Neliniştea de care fură cuprinşi călătorii şi personalul trenului era fără margini şi este aproape imposibil să redau cuvintele tari, interjecţiile care se încrucişau de jur-împrejur. Unii se apucară să scormonească prin cenuşa fierbinte, doar-doar să mai salveze ceva. Trudă zadarnică ! Nu mai era nimic de făcut decât să constate situaţia şi, cu uneltele de care dispune orice tren american, să procedeze la repararea liniei. Cât priveşte crima săvârşită, şeful trenului declară că n-are altceva de făcut decât să raporteze la prima staţie. Restul, deci şi urmărirea criminalilor, rămânea în sarcina unui comitet care avea să se formeze imediat.
În timp ce pasagerii mai scormoneau zadarnic prin dărâmături, găsii că cel mai bun lucru ce-mi rămâne de făcut e să cercetez urmele lăsate de bandiţi. Terenul era întins, crescut cu iarbă şi presărat pe alocuri cu tufe.
Mă întorsei o bună bucată de drum pe linia ferată, apoi mă deplasai într-un semicerc, a cărui bază o forma rambleul. În felul acesta, dacă eram cât de cât atent, nu-mi putea scăpa nimic.
.......................................................................................................................
Lângă linie mă întâlnii cu grăsunul din compartiment care, se vede treaba, pornise şi el în control pe partea stângă a terasamentului. Mă privi mirat.
- Dumneavoastră, sir ? Ce căutaţi aici ?
- Ceea ce orice westman ar căuta într-o asemenea situaţie : mă interesează urmele railtroublers-ilor.
- Ia te uită ! veţi găsi pe dracu’ ! Ăştia s-au grăbit să şteargă totul. Eu unul n-am descoperit nimic. Şi mă întreb ce-ar putea să descopere un greenhorn ?
.......................................................................................................................
Îi spusei numele meu de acasă şi adăugai :
- Spune-mi simplu Charlie, atât. Ei şi acum... Iată că linia a fost reparată. Lumea o să se urce în tren.
- Bine, mă duc s-o scot afară pe Victory. Să nu te sperii la vederea ei. Arată de zici ce-i aia, dar e o iapă cu mari calităţi. Mă poartă în spinare de doisprezece ani şi n-aş da-o pe cel mai nobil cal de curse. Ai lăsat ceva în vagon ?
- Nu. Stai puţin, Fred : să le sunem oamenilor ce scop urmărim ?
- Nimic ! Cu cât se va şti mai puţin despre noi, cu atât vom fi mai în siguranţă.
Se duse la primul vagon în care călătorea iapa şi rugă să i se deschidă. Configuraţia terenului nu permitea de loc debarcarea unui cal, nici vreo instalaţie mecanică nu exista. Dar lucrurile se desfăşurară în chip cu totul neaşteptat.
- Victory, come on !
La îndemnul lui Fred, iapa îşi iţi mai întâi capul, cercetă terenul dedesubt, medită o clipă cu ambele urechi aduse pe spate şi dintr-un salt acrobatic, ateriză pe terasament. Toţi cei de faţă izbucniră în aplauze.Iapa, ca şi când ar fi înţeles că ea e obiectul admiraţiei, îşi flutură a mulţumire coada şi necheză politicos.
......................................................................................................................
Fără să spună o vorbă, Fred încălecă şi calul sări de pe terasament. De altfel pasagerii nici nu se mai sinchisiră de persoana noastră. Nu aveu nimic cu noi, şi puţin le păsa că părăseam trenul.
.................................................................................................................
Proastă afacere ! O să ne mişcăm încet de tot. Pierdem timpul de pomană ! ei uite că urcă lumea, pleacă trenul.
Într-adevăr, locomotiva strănută bufnind aburii afară şi trenul, urnindu-se greoi, porni spre vest. După câteva clipe dispăru din ochii noştri.
..................................................................................................................................
(pag. 98 – 123) vol. V
Karl May – Winnetou-Editura Minerva, Bucureşti-1972
Avatar utilizator
Semafor
Mesaje: 640
Membru din: Lun Feb 21, 2011 12:00 am
Localitate: Pascani
Contact:

Re: Calea ferata descrisa de scriitorii vremii

Mesaj de Semafor » Mar Noi 14, 2017 10:51 am

Din ciclu de romane - De la tron la eşafod - de Karl May, un capitol dedicat unei călătorii cu trenul în Germania

Plisc-de-uliu face pozne

Urmărit de o droaie de gură- cască, americanul ajunse la gară. Îşi luă bilet de clasa întâi pentru Berlin, dar stătu până la plecarea trenului în sala de aşteptare de clasa a treia. Când trenul fu gata să pornească, un funcţionar îi spuse să se grăbească, dacă nu vrea să piardă trenul. Ieşi pe peron şi văzu dintr-o aruncătură de ochi că trenul n-avea decât un compartiment de clasa întâi. Când vru să se urce, conductorul îl privi nedumerit şi-l întrebă zâmbind:
- Ce, domnule, aici vrei să te urci ¬? Nu prea ai mutră de clasa întâi. Ia să văd biletul.
Biletul era în regulă.
- Hai, urcă-te, bodogăni el, clătinând capul cu adâncă mirare la mutra caraghioasă a americanului.
În clipa când acesta dădu buzna în compartiment, maşina fluieră şi trenul se puse în mişcare.
- Ce faci, domnule ! se auzi cineva strigând indignat din compartiment.
Era locotenentul von Ravenow, singurul tovarăş de călătorie al americanului.
- Nu te priveşte pe dumneata…mormăi acesta aşezându-se comod pe canapea.
- Ai bilet de clasa întâi ?
- Nici asta nu te priveşte.
- Ba mă priveşte şi încă foarte mult. Trebuie să mă conving dacă ai dreptul să intri, aici, în compartiment.
- Să fii mulţumit că nu te-ntreb eu dacă ai dreptul sau ba. Mai mult încă: e o adevărată cinste pentru cineva să-i fiu tovarăş de drum.
- I-ascultă, domnule, eu nu sunt “cineva”, eu sunt “ ceva “ şi se cuvine să fii politicos cu lumea când îndrăzneşti să te urci acolo unde nu e de nasul dumitale. Bagă bine la cap ce-ţi spun, altminteri te azvârl jos din tren.
- Vezi să nu te azvârl eu …
- Ce…ce… ai spus , derbedeule… O să-ţi trag o pereche de palme să …
- Te pot servi şi eu cu aşa ceva. Poftim, să-ţi dau o probă …şi cu aceste cuvinte Plisc-de-uliu trase o palmă atât de zdravănă fostului locotenent încât îl lipi cu capul de perete.
- Aşa. Asta a fost pentru “ derbedeu”. Dacă mai ai şi alte vorbe la fel, îţi stau la dispoziţie, râse americanul.
Ravenow se dezmetici repede. Obrazul îi ardea, ochii lui zvârleau fulgere. Se repezi la Plisc-de-uliu, uitând că nu se putea sluji decât de o singură mână. Americanul se ridică de la locul lui, îl apucă de piept cu mâna stângă, îl pălmui de câteva ori cu dreapta, apoi îl trânti pe canapea.
- Acum sper că te-ai potolit, zise el foarte flegmatic. După cum văd eu, se petrece foarte bine în Germania când călătoreşti la clas întâi. Dacă doreşti, sunt gata să continui.
Locotenentul fierbea de mânie. Pieptul îi zvâcnea cu putere, încleştă pumnul, sângele îl podidise şi gemea neputincios. De-abia după câtva timp îşi veni niţel în fire.
Trenul se apropia tocmai de o gară. Sări la geam, smunci fereastra şi răcni ca un nebun:
- Conductor ! Conductor !
Acesta alergă să vadă ce e.
- Deschide repede… Să vină imediat şeful de tren şi cineva din gară…
Conductorul descuie uşa vagonului şi Ravenow sări pe peron. Şeful de tren veni în fugă.
- Domnilor, sunt contele von Ravenow, fost locotenent în escorta regală… am fost atacat în timpul călătoriei… gâfâi el.
- A, şi de cine ? întrebă şeful gării.
- De ăsta de colo !
Plisc-de-uliu stătea la fereastră şi privea foarte liniştit scena care se desfăşura sub ochii lui. Cei doi slujbaşi se apropiară de fereastră ca să-l examineze mai bine.
- Ce faci dumneata, domnule, la clasa întâi ? îl întrebă cu glas aspru şeful de tren.
- Păi unde vrei să mă duc ? răspunse americanul râzând.
- Ai bilet ?
- Are, zise conductorul, l-am văzut doar şi eu.
- Bine am ajuns dacă indivizi de soiul ăstuia călătoresc la clasa întâi, spuse şeful de gară cu amărăciune. Domnule conte von Ravenow, îmi dai voie să te întreb ce înţelegi dumneata prin cuvântul “ atacat” ?
- S-a repezit la mine şi m-a luat la bătaie.
- Adevărat ? întrebă şeful pe American.
- Da, răspunse acesta cu blândeţe. M-a făcut “derbedeu” şi eu l-am pălmuit. Ai dumneata ceva împotrivă ?
- Şeful nu luă în seamă întrebarea şi urmă adresându-se locotenentului :
- E adevărat, domnule locotenent ?
- Nici prin gând nu-mi trece să tăgăduiesc. Uită-te şi dumneata la el. Nu cumva vrei să îngădui unui astfel de individ să călătorească alături de mine cînd plătesc un bilet de clasa întâi ?
- Hm… aveţi dreptate…dar vedeţi că…mormăi încurcat şeful.
- Oho, îl întrerupse Plisc-de-uliu, ce, eu nu l-am plătit ?
- Se poate …răspunse şeful ridicând din umeri.
- Mă vezi rupt şi zdrenţăros ?
- Asta nu, dar…
În clipa aceea maşinistul dădu semnalul de plecare.
- Domnilor, zise Ravenow, văd că trenul trebuie să pornească. Cer ca obraznicul acesta să fie pedepsit pentru …
- Obraznic eu? Strigă Plisc-de –uliu indignat. Ţine-ţi gura că te iau iar la palme.
- Sst ! exclamă şeful, poruncitor. Dacă vreţi să fie pedepsit trebuie să facem o anchetă, domnule locotenent, şi e nevoie de depoziţia dumneavoastră, aşa că veţi fi silit să vă întrerupeţi călătoria.
- N-am vreme, trebuie să fiu la o anumită oră în Berlin.
- Regret, am însă nevoie de prezenţa dumneavoastră.
- Cum, să-mi încurc eu interesele pentru o secătură ca asta ? De altminteri, nu e neapărat necesar să rămân eu. Arestaţi pe individ, luaţi-i interogatoriul, trimiteţi actele la Berlin – aveţi aici pe cartea mea de vizită adresa mea – şi eu voi semna acolo.
- La ordinile dumneavoastră, domnule conte.
Zicând acestea, şeful se apropie de uşa vagonului şi zise poruncitor americanului : Dă-te jos ! Eşti arestat.
- Ei aş ? Sunt şi eu tot aşa de grăbit ca şi contele ăsta de colo.
- Nu mă priveşte !
- Păi vezi că el a început, nu eu.
- O să vedem noi, acum, dă-te jos.
- Nici nu mă gândesc !
- O să te silesc eu, n-avea grijă.
- Nu mai faceţi atâtea mofturi cu el, zise locotenentul. Am fost de faţă la Mainz când a fost dus la poliţie. E un vagabond care călătoreşte la clasa întâi ca să facă pe grozavul.
- Aha, ai mai fost arestat o dată ! Dă-te jos, n-auzi ?
- Bine, mă dau, dar dacă mă opriţi pe mine, să rămână şi contele, răspunse Plisc-de-uliu foarte calm.
- Tacă-ţi gura ! Tu l-ai atacat.
- A mărturisit doar singur că m-a insultat…
- N-ai ce căuta la clasa întâi.
- De ce nu, dacă mi-am plătit biletul ? Am aceleaşi drepturi ca şi el.
- O să vedem noi, acum dă-te jos !
- Sunt dispus să mă legitimez.
- Dă-te, domnule, jos, dacă nu vrei să te dau cu de-a sila !
- Bine, dar să ştii că te fac răspunzător de fapta dumitale.
- Ce, mă mai şi ameninţi !
- Uite că vin, prietene, vin numaidecât, zise Plisc-de-uliu foarte liniştit şi, după ce zvârli pe peron desaga şi puşca, sari şi el după ele, aşteptând să vadă ce o să se mai întâmple.
Ravenow se urcă iar în vagon şi trenul se puse în mişcare.
- Hai! Porunci şeful americanului, şi-l duse în biroul lui, trimiţând în acelaşi timp să cheme pe comisar din oraş.
Trebui să treacă o bună bucată de vreme, până să vină comisarul, căci orăşelul era cam departe de gară.
În vremea asta Plisc-de-uliu stătuse tăcut la locul lui, mai ales că şeful nu părea defel dispus să lege o conversaţie cu el. Acum americanul, plictisit de atâta aşteptare, intră în vorbă cu jandarmul care-l păzea şi-i povesti cele întâmplate.
Acesta îl privi şi întrebă cu mirare pe arestat :
- Cum, ai îndrăznit să pălmuieşti pe contele von Ravenow ?
- Ba bine că nu ! Dacă l-a pus dracu’ să mă insulte…
- Ţi-a atras atenţia numai că n-ai ce căuta într-un compartiment de clasa întâi.
- Pentru ce nu ? Mi-am plătit biletul ca şi el. Şi apoi pentru atâta lucru să mă facă “derbedeu” ?
- Bine, bine, trebuia să-l reclami, nu să-l iei la palme.
- N-am eu vreme să mă ţin de fleacuri de astea ! N-avea decât să mă reclame el, dacă s-a simţit jignit că m-am ucat în compartimentul lui.
- Vezi că nu te-arată mutra să călătoreşti cu boierii la un loc.
- Zău ? Ştii dumneata cine şi ce sunt eu ?
- O s-o aflu, fii pe pace, răspunse zâmbind jandarmul. Acte de legitimare ai ?
- Am, cum să n-am ! am vrut să i le arăt şefului de gară, dar nu m-a lăsat. Nu face nimic, el o să tragă consecinţele, nu eu.
Cu aceste cuvinte Plisc-de-uliu scoase toate hârtiile pe care le arătase şi comisarului din Mainz şi le întinse jandarmului. Acesta le citi una după alta şi din ce citea, din ce se minuna mai mult.
- Ei drăcia dracului ! Ştii că se încurcă iţele ? rosti el îngrijorat. Ştii dumneata, domnule şef, cine e domnul ăsta ? Vânător celebru şi ofiţer american ; uite scrie aici : căpitan de cavalerie.
- Nu se poate !
- Atâta franţuzească ştiu şi eu încă din şcoală. Domnul căpitan e un trimis de-al preşedintelui mexican Juarez.
Şeful se îngălbeni.
- Uite şi o recomandare de-a ambasadorului nostru în Mexic.
- Cine şi-ar fi putut închipui ! zise şeful uluit.
- Ei ce zici ? întrebă Plisc-de-uliu privindu-l foarte serios.
- Dar bine, domnule, pentru ce vă îmbrăcaţi atât de caraghios ? Numai hainele dumneavoastră sunt de vină că v-am luat drept ce nu sunteţi, se scuză slujbaşul.
- Hainele ? Nu căuta pretexte, tinere ! M-am oferit să mă legitimez, dar nu mi-ai dat voie. Vina e a dimitale, nu a mea. Şi acum ce ai de gând să faci cu mine ?
- Mă rog. Sunteţi liber.
- Cu toate că l-am pălmuit pe locotenent ?
- V-aţi insultat reciproc, aşa că aveţi amândoi dreptul să reclamaţi. Dacă vrea contele, n-are decât s-o facă, pe mine nu mă priveşte.
- Aşa ? Hm ! Pentru că sunt ofiţer mă lăsaţi liber, dacă nu eram, mă băgaţi frumuşel la răcoare, fiindcă aşa era dorinţa domnului conte. Dreptate e asta, domnule ? S-o ia dracul de dreptate !
- Scuzaţi, vă rog, domnule căpitan, dar contele susţinea că dumneavoastră aţi început.
- Astea sunt gogoşi ! A mărturisit singur că l-am pălmuit fiindcă m-a insultat. Şi apoi, eşti dumneata sigur că omul acesta era într-adevăr contele von Ravenow ?
- Bineînţeles, mi-a dat doar cartea lui de vizită.
- Aha. La legitimaţia mea n-ai vrut să te uiţi, dar la cartea lui de vizită da ! O astfel de bucăţică de carton poate arăta orice pungaş. Lasă, domnule, nesocotinţa asta a dumitale o să-ţi dea de furcă, o să vezi dumneata ! …
- Domnule căpitan…vă rog să mă iertaţi…bâigui slujbaşul, înspăimântat.
- Să te iert ? Hai, fie ! Aşa sunt eu, milos, să vedem numai ce au să spună “ceilalţi”.
- Ceilalţi ? Pot să aflu şi eu cine sunt aceştia ?
- Hm ! N-ar trebui să-ţi spun, dar fiidcă mă rogi… Ştii unde mă duce u acum ? de-a dreptul la prinţul Bismarck.
Şeful sări înapoi ca muşcat de şarpe.
- Vai de mine ! Sper că nu veţi pomeni nimic de întâmplarea asta nenorocită…
- Aşa “speri” ? Ei vezi aici te-nşeli. Trebuie să-i povestesc amănunţit de ce n-am putut fi la vreme la audienţă.
Bietul slujbaş se zăpăci de tot… Se uita năuc la american.
- Adică, mai bine zis la conferinţă unde se vor discuta chestiuni de mare importanţă diplomatică, urmă foarte serios Plisc-de-uliu. Ce să-ţi fac dacă n-ai vrut să te uiţi la hârtiile mele când te-am rugat…
- Dumnezeule, sunt pierdut ! Dacă domnul căpitan va sosi cu trenul următor, nu e aşa că nu va fi prea târziu ?
- Ba da. Era calculat la minut.
- Ce nenorocire ! Şi acum, ce e de făcut, pentru Dumnezeu !
- Nimic ! Ori nu cumva crezi că o să iau un tren special din pricina dumitale ?
Şeful răsuflă adânc, ca şi când i s-ar fi luat o piatră de pe inimă.
- Un tren special? Asta s-ar putea… ar fi singurul mijloc să se recâştige timpul pierdut.
- Tot ce se poate, dar nu vei fi pretinzând ca, după ce m-ai insultat, să mă mai coste şi parale.
- Nu, nu, domnule căpitan, n-o să vă coste nici un gologan. Vă pun la dispoziţie o locomotivă şi un vagon care să vă ducă – dacă nu ajungeţi mai înainte trenul – până la Magdeburg, unde o să-l găsiţi negreşit.
- Ştiu şi eu ce să spun ?!... Şi când aş putea pleca de aici ?
- Imediat în nici un caz. Trebuie să telegrafiez mai întâi la Mainz să mi se trimită o garnitură. Vă rog din suflet să primiţi propunerea mea. Regret cele ce-am făcut, daţi-mi voie să-mi îndrept greşeala.
Plisc-de-uliu se uită îngândurat înaintea lui, pe urmă se scărpină la nas şi zise zâmbind :
- Nu e aşa că locotenentul zicea că se duce la Berlin ?
- Da.
- Trece trenul şi pe la Magdeburg ?
- Stă chiar multişor în staţie.
- Şi zici că poate ajunge acceleratul acolo ?
- Ba o să-l şi întreceţi.
- Aşa că o să fiu înaintea contelui la Magdeburg ?
- Cu siguranţă.
- Bine. Primesc propunerea dumitale.
- Atunci daţi-mi voie să telegrafiez imediat, spuse slujbaşul cu bucurie. Dar nu e aşa, domnule căpitan, că n-o să pomeniţi nimănui nimic despre cele întâmplate ?
- Bine, să-ţi fac hatârul. Dar, ia spune-mi, ai o leafă bună ?
- Aş ! Suntem plătiţi ca vai de lume.
- Şi un tren special costă multe parale ?
- Destul de mult. O să trebuiască să mă strâmtorez ca vai de capul meu.
- De, ce să-ţi fac ? Cine te-a pus ? Dar ştii ce ? Ce-ar fi să împărţim cheltuielile pe din două ?
- E adevărat, domnule căpitan, vreţi să…
- Alt chip nu e ca să te ajut să ieşi din bucluc.
- Mulţumesc…mulţumesc… bolborosi bietul slujbaş, emoţionat. Se cunoaşte că sunteţi american şi un adevărat gentleman.
Plisc-de –uliu se simţi foarte măgulit.
- Şi mai bine ar fi, urmă el, să iau toată cheltuiala asupra mea, ce zici ?
- Ce să zic, domnule căpitan …de, vă-nchipuiţi şi dumneavoastră …
- Bine, plătesc eu trenul, cu o singură condiţie însă : să ajung înaintea contelui la Magdeburg. Pe urmă : să-mi dai câteva rânduri că m-am legitimat şi că din cauza informaţiilor sale false te-ai pus într-o situaţie care îţi poate fi dăunătoare.
- Pot să ştiu şi eu la ce vor servi rândurile mele ?
- Uite ce e : contele va căuta, când mă va vedea în Magdeburg, să se lege iar de mine. Scrisoarea îmi va servi drept dovadă că n-am fugit, ci, că am plecat cu învoirea dumitale.
- O s-o scriu imediat ce voi trimite telegrama la Mainz.
- Bine. Dumneata ce zici, domnule jandarm, nu mai e nevoie să mă păzeşti ?
- Nu, domnule căpitan.
- Uite, ţine ca să nu-ţi fie osteneala degeaba.
Cu aceste cuvinte, americanul băgă mâna în buzunar, scoase două monede de argint şi le întinse jandarmului, care mulţumi şi plecă împreună cu şeful, lăsându-l singur în birou.
Nu trecu nici o jumătate de ceas şi garnitura de tren sosi de la staţia cea mai apropiată. Plisc-de-uliu se urcă în vagon şi trenul porni cu mare vitreză.

*
Se înnoptase de mult când trenul în care se afla von Ravenow ajunse într-o gară aproape de Magdeburg. Locotenentul îşi aprinse o ţigară, se lăsă mai bine în pernele canapelei, cu gând să aţipească după ce va sfârşi de fumat, când uşa compartimentului se deschise şi un călător intră înăuntru.
- Bună seara, zise acesta.
- Bună seara, ce plăcere ! Domnul colonel …
Călătorul se uită cu atenţie la locotenent.
- Mă cunoşti dumneata ? Cu cine am onoarea ?
Ravenow nu ştia ce să mai creadă.
- Cum, nu mă mai recunoaşte-ţi ? exclamă el încremenit de mirare. Nu sunt nici patru luni din ziua aceea “fericită” când ne-am văzut pentru ultima oară. Trebuie într-adevăr să vă spun cine sunt ?
- Vă rog chiar.
- Să mă fi schimbat eu într-atât ? întrebă Ravenow.
- Probabil, zise colonelul zâmbind. Aadar, numele dumneavoastră ?
- Nu e nevoie. Poftim semnul de recunoaştere – şi locotenentul ridică în sus braţul drept aşa ca să se vadă mâna artificială.
Colonelul tresări.
- Ce face ? Dumneata eşti locotenentul Ravenow ? Dar bine, omule, nu te-ai uitat în oglindă să vezi cum arăţi ?
- Cum… ce ? … bâigui acesta zăpăcit şi se apropie de oglindă.
Sări însă înapoi speriat.
- Vasăzică în aşa hal m-a adus ticălosul acela ! mormăi el scrâşnind din dinţi. Dar stai tu, nemernicule, o să-ţi arăt eu ţie cine sunt ! Nici nu pot să dau ochii cu oamenii…
- Cred şi eu ! zâmbi colonelul. Ce ţi s-a întâmplat, pentru numele lui Dumnezeu ! Te-ai bătut cu cineva ?
- O să vă povestesc eu pe urmă ce-a fost, domnule colonel. Mai întâi aş vrea o lămurire : De unde veniţi ?
- De la Wolfenbuttel. Şi dumneata ?
- De la Mainz şi mă duc la Berlin.
- Şi eu tot acolo. E vorba de o afacere pe care o s-o afli numaidecât şi-mi pare bine că te-am întâlnit în drum.
……………………………………………………………………………………..
Cum ţi-aş fi putut explica altfel vânătăile şi umflăturile de pe faţă ? Dracul ştie cât o să mai ţină !
Am auzit că e bine să pui carne crudă, dar imediat.
- De unde s-o iau ?
- La Magdeburg. O să ajungem în curând. Nu se poate să nu găseşti în restaurantul gării, trebuie să aibă ei la bucătărie. O să fim probabil singuri în compartiment şi mai avem câteva ceasuri până la Berlin.
Trenul intră într-o haltă. Colonelul se miră că stătea atât, deschise fereastra şi întrebă :
- Conductor, ce, nu mai plecăm odată ?
- S-a anunţat un tren special şi îl aşteptăm să treacă, răspunse conductorul. Nu trecu mult şi trenul anunţat intră în gară. Era numai locomotiva şi un singur vagon. La una din ferestre, apăru un cap care privea cercetăror acceleratul sosit înainte. Deşi trenul trecuse cu mare iuţeală, colonelul zărise capul de la fereastră.
- Ei drăcia dracului, spuse cu mirare, pasagerul avea un nas cum n-am mai văzut în viaţa mea !
- Mai mare ca al vagabondului cu care m-am luat azi la ceartă nu cred să fie, zise locotenentul Ravenow.
Acceleratul se puse în mişcare şi când ajunseră la Magdeburg, colonelul se duse în restaurantul gării ca să caute carne crudă pentru camaradul său, deoarece acestuia îi era ruşine să coboare din vagon în halul în care era. După ce porniră, locotenentul puse bucata de carne crudă pe umflătură, dar îl apucară nişte dureri atât de groaznice încât începu să vaite ca o muiere.
- Ce e. domnule, ce te văicăreşti aşa ? îl întrebă colonelul.
- Sunteţi sigur, domnule colonel, că leacul ăsta dă înapoi umflătura ?
- Foarte sigur.
- Vezi că mă arde ca focul.
- Aşa şi trebuie.
Ravenow tăcu, dar după un timp nu se mai putu stăpâni ; începu să geamă şi-şi smulse halca de carne de pe obraz.
- Nu mai pot… se tânguia el, mă doare de-mi ies ochii din cap.
- Ce dracu’ , domnule, nu înţeleg ce te vaieţi ca o muiere ! se răsti supărat colonelul.
- Dumneavoastră aţi spus la restaurant pentru ce vă trebuie carnea ? întrebă Ravenow.
- Nu, dar pentru ce ?
- Dacă n-o fi curată ?
- Cum să nu fie, doar o dă clienţilor s-o mănânce.
- Tocmai de aceea. E sărată şi piperată pentru fript.
- Hm… vezi, la asta nu m-am gândit. Arunc-o şi dumneata pe fereastră.
În momentul acela trenul se opri într-o staţie.
- Merge la Berlin, conductor ?
- Da, dar mai la urma trenului.
- Păi acolo e clasa a treia, eu am bilet dea-ntâia.
- Zău ? Ia să-l văd şi eu.
- Poftim.
- Aşa e. Urcă-te repede că pleacă trenul.
Conductorul deschise uşa compartimentului şi călătorul intră.
- Bună seara, salută el politicos.
Nu-i răspunse nimeni, fiindcă Ravenow amuţise de mirare şi colonelul găsea că un om cu o astfel de înfăţişare nu merită un răspuns. Noul – sosit se aşeză foarte liniştit în colţul lui şi trenul porni.
- Pe toţi dracii ! mormăi în sfârşit locotenentul, recăpătându-şi graiul.
- Ce e ? întrebă colonelul.
Ravenow arătă spre strain. Colonelul se uită când la unul când la altul neînţelegând nimic.
- Ştiţi dumneavoastră cine e individual ăsta ? întrebă locotenentul. Vagabondul…care…ah, palma…
- Parcă ziceai că a fost arestat ?
- A fost, dar se vede că a fugit iar.
- Cu un tren special ?
- Cine poate să ştie cum s-au petrecut lucrurile. Când ajungem la prima staţie ?
- Peste şase minute.
- O să cerem acolo să-l aresteze din nou.
- Nu cumva te-nşeli ? Eşti sigur că e el ?
- Cu nasul şi trombonul, e sigur.
- Bine, stai că o să vedem îndată, zise colonelul şi întorcându-se spre american îl întrebă cu aroganţă : Cine eşti dumneata, domnule ?
Plisc-de-uliu nu răspunse.
- N-auzi domnule ? Te-am întrebat cine eşti ?
- Un călător ca şi dumneata, răspunse amabil americanul.
- Asta o văd eu, vreau să ştiu cum te cheamă.
- Am uitat.
- I-ascultă, lasă prostiile ! De unde vii ?
- De la Mainz.
- Aşa ? După ce ai scăpat de la poliţia de acolo, ai fost arestat iar în drum, nu e aşa ?
- Da.
- Şi cum ai ajuns la Magdeburg ?
- Cu un tren special.
- În care te-ai strecurat probabil ca un hoţ. Lasă că o să avem noi grijă să nu mai scapi şi de data asta, vagabondule !
- Vagabond ? Ştii ce omuleţule ? Te-aş sfătui să nu repeţi cuvântul ăsta în faţa mea !
- Pentru ce ? Şi colonelul îl privi provocator.
- Pentru că s-ar putea să te căieşti.
- Mă ameninţi ?
- Nu, te avertizez numai.
Locotenentul văzu că are în colonel un aliat pe care se putea bizui şi era sigur că amândoi la un loc vor putea veni de hac necunoscutului.
- Nu vă mai stricaţi gura degeaba, domnule colonel, interveni el. O să-l dăm pe mâna poliţiei, care ştie mai bine cum să se poarte cu un astfel de derbedeu.
Dar nici n-apucă să-şi sfârşească vorba şi Plisc-de-uliu îi cârpi o palmă atât de zdravănă încât se rostogoli jos de la locul lui.
Colonelul se repezi atunci la american, îl apucă de piept şi răcni înfuriat :
- Cum îndrăzneşti, ticălosule ?...
- Jos laba ! îi porunci americanul cu ochii scânteietori de mânie.
- Ce… cutezi să-mi porunceşti… tu… mie ? Na, ţine !
Colonelul ridicase mâna să dea, dar în clipa aceea se simţi apucat de brat şi Plisc-de-uliu îi repezi un pumn atât de grozav în stomac încât îl făcu să cadă grămadă pe canapea.
Lui Ravenow nu-i era cu putinţă să vină în ajutorul aliatului său, palma îl ameţise de tot, colonelul stătea ghemuit ca un arici şi gemea cu mâinile pe pântece.
- Asta pentru “vagabondul” de adineauri, mormăi americanul. O să te învăţ eu să fii mai cuviincios cu oamenii pe care nu-i cunoşti.
- Ai cutezat, nemernicule ! bolborosi colonelul.
- Nimic decât ceea ce ţi se cuvenea.
- O să pun să te aresteze…
- O să vedem noi numaidecât dacă o să poţi.
În clipa aceea trenul intra într-o staţie. Plisc-de-uliu deschise fereastra şi chemă pe conductor.
- Adu repede pe şeful gării şi pe şeful de tren, strigă el.Am fost atacat de doi indivizi, chiar în compartimentul meu.
Conductorul plecă în fugă şi se întoarse imediat cu ceilalţi doi. Plisc-de-uliu se aşezase în aşa fel la fereastră ca să nu se vadă de afară ce făceau tovarăşii lui de drum.
- Ce e, domnule, ce s-a întâmplat ? întrebă şeful de tren apropiindu-se.
- Cât staţi în staţie ?
- Numai un minut. Trebuie să plecăm numaidecât.
- Un moment te rog… domnule şef, am fost atacat astăzi pentru a doua oară în acelaşi tren. Îţi cer să arestezi imediat pe agresori. Poftim paşaportul meu.
Nu se luminase încă de ziuă. Şeful citi paşaportul la lumina felinarului, apoi i-l dădu înapoi zicând :
- Vă stau la dispoziţie, domnule căpitan. Cine sunt indivizii ?
- Unul se dă drept conte iar celălalt e complicele lui. Pot să cobor pe peron ?
- Mă rog, poftiţi…
Colonelul şi Ravenow auziseră fiecare cuvânt şi stăteau ca înlemniţi de întorsătura pe care o luau lucrurile.
- Unde sunt ? întrebă şeful de gară deschizând uşa compartimentului.
- Uite-I colo.
Şeful băgă capul înăuntru şi zise poruncitor :
- Daţi-vă jos … repede !
- Eu sunt … bolborosi colonelul…
- Ştim, îl întrerupse şeful, dă-te jos când îţi spun!
- Ştii dumneata, domnule, cu cine vorbeşti ? Eu sunt locotenentul conte von Ravenow ! tună acesta, scos din fire.
Şeful ridică felinarul şi-l privi drept în faţă.
- Ai şi mutră de conte, n-am ce zice ! zise el înălţând din umeri. Dă-te jos dacă nu vrei să întrebuinţez forţa.
- Avem bagaje… protestă colonelul.
- Lasă că avem noi grijă de ele. Daţi-le jos, hamali !
Cei doi ofiţeri fură duşi deocamdată într-o încăpere a gării şi puşi sub pază, pe când Plisc-de-uliu rămase pe peron cu şeful de gară să supravegheze descărcarea bagajelor.
- Halal de aşa bagaje ! râse unul din hamali. Ia uitaţi-vă : o trâmbiţă turtită şi numai găuri. Ce-ar fi să-i tragem un cântec ?
- Dar de desaga asta ce ziceţi ? râse altul. Adevărat lucruri de borfaşi. Ăsta e bagaj de clasa întâi ? Luaseră bagajele americanului drept ale celorlalţi şi Plisc-de-uliu nu crezu de cuviinţă să-i lămurească.
Trenul plecă împreună cu lucrurile ofiţerilor, care se aflau în vagonul de bagaje.
- Vă rog să mă urmaţi în biroul meu, domnule căpitan, zise respectuos şeful de gară.
………………………………………………………………………….
Nenorociţii ofiţeri nici nu mai încercară să protesteze. Fură legaţi zdravăn şi duşi în beci.
- Straşnică afacere, domnule căpitan, ce ziceţi de ea ?
- Cât se poate de importantă, răspunse foarte serios americanul. Când trece trenul cel mai apropiat spre Berlin ?
- Peste o jumătate de ceas soseşte acceleratul de Hanovra.
- Cu ăsta o să şi plec. Voi raporta autorităţilor din Berlin şi cred că vei primi imediat instrucţiuni telegrafice.
După o jumătate de ceas Plisc-de-uliu stătea tolănit pe canapeua de pluş a unui compartiment de clasa întâi, iar cei doi ofiţeri rumegau în gând cele mai grozave planuri de răzbunare în beciul unei neînsemnate halte.

Plisc –de-uliu, Karl May -editura Pallas 1994
Avatar utilizator
Semafor
Mesaje: 640
Membru din: Lun Feb 21, 2011 12:00 am
Localitate: Pascani
Contact:

Re: Calea ferata descrisa de scriitorii vremii

Mesaj de Semafor » Joi Noi 16, 2017 11:32 am

Comoara din Lacul de Argint

Comoara din Lacul de Argint (germană: Der Schatz im Silbersee) este un roman de aventuri de scriitorul german Karl May. Inițial a fost publicat în foileton în 1890/1891 în revista "Der Gute Kamerad", prima ediție a cărții a apărut în 1894.

Cuprins
Capitole:
Pantera neagră
Vagabonzii
Lupte nocturne
Scăpat de pedeapsă
O magistrală ispravă de indian
O cavalcadă în întuneric
Lupta pentru ferma lui Butler
O dramă în preerie
Vicleșug și contravicleșug
La Eagle-tail
La strâmtoare
Pe viață și pe moarte
Hobble-Frank și mătușa Droll
O bătălie de piei-roșii
Lacul de Argint

Ecranizări
Comoara din Lacul de Argint (1962)
Die Spur führt zum Silbersee (1989, animație)

Ediții în limba română
Comoara din Lacul de Argint de Karl May – Editura Tineretului 1969 (traducere Mariana Șora)
Comoara din Lacul de Argint de Karl May – Editura Eden, Seria Juvenalia, 1992
Comoara din Lacul de Argint de Karl May – Editura Pallas 1995 (traducere Mariana Șora)
Comoara din Lacul de Argint de Karl May – Editura PRUT INTERNATIONAL
Comoara din Lacul de Argint de Karl May – Editura Corint, 2002 (Traducere: Roland Schenn)

Sursa : https://ro.wikipedia.org/wiki/Comoara_d ... _de_Argint
Avatar utilizator
Semafor
Mesaje: 640
Membru din: Lun Feb 21, 2011 12:00 am
Localitate: Pascani
Contact:

Re: Calea ferata descrisa de scriitorii vremii

Mesaj de Semafor » Vin Noi 17, 2017 11:39 am

Karl May
Vicleşug şi contravicleşug
Pe vremea când s-au petrecut cele povestite, Sheridan nu era nici oraş, nici sat, ci doar o aşezare temporară a muncitorilor de la căile ferate. Se compunea dintr-o seamă de căsuţe de piatră, de lut şi de lemn, construcţii cu totul primitive, dar care arborau uneori deasupra uşii nişte inscripţii din cele mai pretenţioase. Citeai, de pildă, inscripţia „Hotel” sau „Saloon” pe clădiri în care, în Germania, nici cel mai umil meseriaş n-ar fi dorit să locuiască. Dar mai erau şi câteva case foarte drăguţe, construite din lemn, în aşa fel, încât se puteau demonta şi reconstrui cu uşurinţă în alt loc. Cea mai mare dintre acestea se afla pe o movilă şi purta inscripţia vizibilă de departe : „Charles Charoy, inginer”.Într-acolo se îndreptară cei doi călăreţi; descălecară la uşă, lângă care era legat un cal înşăuat şi cu frâul pus în manieră indiană.
.....................................................................................................................................
- Ştii o capcană potrivită pentru tramp-i ?
- Cunosc una şi o să le-o pregătim. Aceşti coioţi vin ca să jefuiască, ei caută casa de bani. Dacă ea se află aici, vin şi ei aici, dacă e în altă parte, se duc acolo, iar dacă se află în „trăsura de foc” , se vor urca şi ei şi vor călători spre pieire, fără să dăuneze cu nimic celor care locuiesc aici.
- A, încep să înţeleg ! strigă Old Firehand. Ce plan formidabil ! Te gândeşti să-i ademenim în tren ?
- Da. Winnetou nu se pricepe deloc la bidiviul de foc şi la felul cumtrebuie condus. El a dat ideea, iar fraţii săi albi să se gândească la punerea ei în practică.
- Să-i ademenim într-un tren ? întrebă inginerul. Dar la ce bun ? Putem doar să-i aşteptăm aici şi să-i nimicim, întinzându-le o cursă.
- Metodă prin care mulţi dintre noi ar urma însă să moară ! replică Old Firehand. Pe când dacă se urcă într-un tren, îi putem duce într-un loc în care trebuie să se predea, fără să ne poată face mult rău.
- Nici prin gând n-o să le treacă să se urce în tren !
- Se vor urca, dacă-i ademenim cu casa de bani.
- Vasăzică, să pun casa de bani în tren ?
Era o întrebare de care nu l-ai fi crezut capabil pe inginerul care părea totuşi un om inteligent. Winnetou făcu un gest de dispreţ, iar Old Firehand răspunse:
- Cine vă cere aşa ceva ? E suficient ca bandiţii să fie convinşi că banii se găsesc în tren. Îl angajaţi ca funcţionar pe cel care vine să iscodească şi vă prefaceţi că-i acordaţi cea mai mare încredere. Îi comunicaţi că staţionează un tren aici în care se găseşte o sumă mare de bani. Atunci or să vină cu siguranţă şi or să se înghesuie toţi în vagoane. O dată ce s-au urcat, trenul porneşte. N-aveţi la dispoziţie un tren pentru acest scop ?
- O, da, am câte vagoane vreţi ! Şi aş lua şi răspunderea asupra mea cu plăcere, dac-aş fi cât de cât convins de reuşită. Dar mai sunt şi alte probleme. Cine să conducă locomotiva ? E absolut sigur că maşinistul şi fochistul vor fi împuşcaţi de bandiţi.
- Pshaw ! Cred că se va găsi un maşinist, iar fochist voi fi eu. Dar despre amănuntele astea o să mai vorbim.Presupun că tramp-ii vor sosi azi la Eagle-tail, căci acolo voiau să se ducă întâi. Deci putem să fixăm data loviturii pentru noaptea de mâine. Apoi trebuie să determinăm locul în care-i ducem pe bandiţi. Acest loc îl vom căuta încă în cursul dimineţii de azi, pentru că iscoadele sosesc probabil după-amiază. Aveţi o drezină, sir ?
- Fireşte.
- Ei, atunci ieşim cu ea noi doi. Winnetou nu poate veni cu noi, trebuie să stea ascuns, pentru că prezenţa lui ne-ar trăda intenţiile. Nici pe mine nu trebuie să mă recunoască nimeni; am prevăzut asta, de aceea mi-am adus un costum vechi de pânză.
Figura inginerului exprima o nedumerire crescândă.
- Sir – zise – dumneavoastră vorbiţi despre chestiunea asta ca un peşte despre înot. Mie însă nu mi se pare deloc aşa de uşoară şi de firească. Cum le dăm de veste bandiţilor ? Cum îi facem să se comporte cum vrem noi ?
- Ce întrebare ! Noul funcţionar vă va trage de limbă, şi tot ce-l veţi face să creadă, el o va comunica în taină tovarăşilor săi, ca fiind adevărul deplin.
- Bine. Dar dacă le dă în gând să nu se urce în tren ? Dacă preferă să distrugă şinele într-un loc anumit ca să provoace o deraiere ?
- Puteţi evita uşor asta, spunându-i pretinsului conţopist că fiecare din aceste trenuri care duc bani e precedat de o locomotivă de siguranţă. Atunci or să renunţe la distrugerea şinelor.
.................................................................................................................................
Înainte de sosirea lui Winnetou, inginerul îl instalase pe Old Firehand într-o odăiţă; acum acesta se retrase acolo cu Winnetou, ca să se schimbe, dezbrăcând costumul de vânătoare bătător la ochi şi punând costumul în care putea fi luat de către mincitorii de la căile ferate drept un tovarăş nou. În curând drezina fu gata de plecare. Old Firehand şi cu inginerul se aşezară pe locurile din faţă şi doi muncitori se urcară pe şasiul roţilor alergătoare ca să pună în mişcare tijele. Vehicolul trecu prin localitate, acum animată peste tot de muncitori cu braţe harnice, şi ieşi pe linia ferată de pe câmpie, terminată de pe atunci până la Kit Karson.
.....................................................................................................................
- E întuneric peste tot.M-am furişat de două ori de jur împrejurul casei. Toată lumea doarme. Ce ai să-mi spui ?
- Că nu facem nici o treabă cu casa de bani de aici. Salariile se plătesc la chenzină, şi ieri a fost zi de plată. Ar trebui, deci, să aşteptăm două săptămâni întregi, ceea ce e imposibil. Nu sunt nici trei sute de dolari în casă; pentru atâta nu se merită.
- Despre asta ziceai adineauri că e o veste extraordinară, minunată ? Prost mai eşti !
- Taci! Sigur că nu-i o afacere cu casa de aici; dar mâine noapte va trece pe aici un tren cu patru sute de mii de dolari !
- Aiurea !
- Ba e adevărat ! M-am convins cu ochii mei. Trenul vine de la Kansas City şi se duce la Kit Karsen, unde banii urmează să fie folosiţi pentru construirea liniei noi. Am citit scrisoarea şi telegrama. Inginerul ăsta prostănac are încredere în mine ca în el însuşi.
- La ce foloseşte asta ! Trenul doar trece !
- Tâmpitule ! Se opreşte aici şi stă cinci minute încheiate.
- Ei, drăcie !
- Iar eu şi cu tine o să stăm pe locomotivă.
- Ia te uită ! Aiurezi !
- Aş, de unde ! Trenul va fi luat în primire de un funcţionar special la Carlyle. Omul acela rămâne pe locomotivă până aici, pe urmă însoţeşte trenul chiar până la Wallace, ca să predea acolo încărcătura.
- Şi acel funcţionar special urmează să fii chiar tu ?
- Exact ! Iar tu să vii cu mine. Adică ţi se permite să vii. Inginerul mi-a dat voie să-mi aleg un om care să mă însoţească şi când l-am întrebat pe cine-mi propune, mi-a răspuns că în privinţa asta n-are să-mi prescrie nimic. Atunci se-nţelege de la sine că te aleg pe tine.
- Mă, dar o încredere atât de rapidă şi de necondiţionată nu ţi se pare suspectă ?
- În fond, da. Dar din toate trag concluzia că are nevoie de un om de încredere şi că nu l-a avut până acum. Faimoasa scrisoare de recomandare şi-a făcut pesemne efectul. Şi afară de asta, marea încredere câştigată atât de rapid nu mă prea pune pe gânduri, pentru că afacerea e cu cântec: misiunea nu e lipsită de primejdie.
- Ah ! Asta mă linişteşte cu totul! O fi pe semne o linie prost construită ?
- Nu, deşi de fapt, e doar o linie provizorie, după câte mi-am data seama din registre şi planuri. Dar poţi să-ţi închipui că la o cale ferată atât de importantă şi nouă nu sunt destui funcţionari verificaţi. Au mecanici pe care nu-i cunosc încă, şi ca fochişti se prezintă oameni cu un trecut şi o purtare dubioasă. Acum gândeşte-te că e vorba de un tren care duce aproape o jumătate de milion de dolari şi e condus de un aastfel de mecanic şi fochist. Dacă cei doi tipi sunt înţeleşi între ei, pot să oprească cu uşurinţă trenul undeva, pe linie, şi să se facă nevăzuţi cu banii.De aceea trebuie să-i însoţească un funcţionar, şi cum ei sunt doi, urmează să-şi ia şi el un ajutor. Să ne înţelegem, e vorba de un fel de misiune poliţienească. O să avem fiecare un revolver încărcat în buzunar, ca să-i putem împuşca pe loc dacă tipii manifestă vreo intenţie criminală.
- Mă, ştii că ai haz ! Noi să păzim banii ! o să silim tipii să oprească pe parcurs şi o să ne luăm dolarii.
- Asta nu se poate, fiindcă în afară de mecanic şi de fochist, mai e un conductor şi un funcţionar al casieriei de la Kansas City, care duce banii într-o valiză. Amândoi sunt bine înarmaţi. Chiar dacă am reuşi să-i silim pe primii doi să oprească trenul. Ceilalţi doi ar intra numaidecât la bănuieli şi şi-ar apăra vagonul. Nu, trebuie să procedăm cu totul altfel. Trebuie să-i atacăm cu forţe superioare, şi anume într-un loc unde nu se poate presupune că aşa ceva să se întâmple, deci aici.
- Şi crezi că reuşim ?
- Fireşte ! Nu e nici o îndoială în privinţa asta, şi nici unul dintre noi nu va păţi nimic. Sunt atât de convins, că te trimit acum să-l înştiinţezi pe „colonel”.
- Nu se poate călări pe întunericul ăsta, mai ales că nu cunosc regiunea.
- Atunci poţi să aştepţi până dimineaţă; dar va fi ultimul moment, fiindcă până după-amiază trebuie să primesc răspunsul. Să dai pinteni calului, chiar dacă l-ai forţa până crapă.
- Şi ce să spun ?
- Tot ce ţi-am spus eu acum. Trenul soseşte aici la ora trei fix noaptea. Noi doi suntem pe locomotivă şi, în clipa în care opreşte, avem grijă de mecanic şi de fochist. La nevoie, îi împuşcăm. Între timp, „colonelul” trebuie să fie postat cu ai noştri de-a lungul liniei şi să se urce în vagoane imediat. În faţa unei asemeni superiorităţi numerice, cei câţiva locuitori din Sheridan, treji la ora aceea, şi cei patru funcţionari cu care vom avea de-a face vor fi atât de uluiţi că nici n-o să-şi revină la timp ca să se apere.
........................................................................................................................
- Ei, nu mai aveţi nevoie de individul ăsta, fiindcă Winnetou a tras cu urechea şi a auzit tot. Pungaşii au ţipat atât de tare, de fericire, că se putea auzi cale de o poştă. Dugby are un cal prost. Aşa că va sosi abia înspre prânz, deci Winnetou a fost foarte prevăzător trimiţându-mă aici. Fiindcă tramp-ii au adoptatat numaidecât propunerile funcţionarului, urmând totuşi să schimbe un singur punct din program.
- Pe care ?
- Cu privire la locul unde va avea loc atacul. Dat fiind că aici, la Sheridan, locuiesc o seamă de muncitori şi că un asemenea tren special trezeşte curiozitatea, bandiţii se gândesc că mulţi muncitori îşi vor părăsi probabil casele ca să se uite la tren. Prin urmare, ar putea opune o rezistenţă neaşteptată; indivizii doresc banii, dar nu ţin să-şi dea sângele pentru ei. De aceea nu vor ca funcţionarul să împiedice plecarea trenului din Sheridan, ci să-i silească pe mecanic şi pe fochist să oprească la o oarecare distanţă, pe linie deschisă.
- Au fixat un loc anume ?
- Nu, dar au intenţia să aprindă un foc pe lângă şine, ca locomotiva să oprească în dreptul lui. Dacă mecanicul şi fochistul n-or să vrea să dea ascultare, au de gând să-i împuşte. Poate că nu vă convine schimbarea asta, sir ?
- Ba da, fiindcă astfel evităm în orice caz pericolul de care trebuie să ţinem seama, şi anume că s-ar putea încinge o bătălie între muncitorii de aici şi tramp-i. Apoi e de prisos să mai mergem cu cele două iscoade până la Carlyle. Nici nu mai e nevoie să ne ferim de ei de acum încolo. V-a spus Winnetou unde să vă postaţi ?
- Da, în faţa tunelului care se deschide dincolo de pod.
- Exact ! dar să staţi ascunşi până ce trenul a ajuns în dreptul vostru. Restul se va vedea pe loc.
Acum se ştia cel puţin cum stăteau lucrurile şi se putea trece la preparative. Telegraful se puse în funcţiune pentru a transmite la Carlyle directiva de a forma trenul şi pentru a cere trupe de la Fort Wallace.
............................................................................................................................
Acum se putea trece la pregătirile celelalte în vederea executării planului. Nu mai era nevoie să-i instaleze pe cei doi tramp-i pe locomotivă, prin urmare nici să plece cu ei la Carlyle cu drezina aşa că trimiseră doar o telegramă acolo, cu indicaţia ca trenul să pornească la o oră anumită şi să se oprească înainte de a intra în Sheridan, într-un loc anumit, unde urma să fie preluat de Old Firehand.
Ceva mai târziu, în cursul după-amiezii, sosi vestea telegrafică de la Fort Wallace că, îndată ce se va întuneca, va porni un grup de soldaţi şi se va afla pe la miezul nopţii la locul întâlnirii.

Comoara din Lacul de Argint, Karl May -editura Pallas, Bucureşti 1995
Avatar utilizator
Semafor
Mesaje: 640
Membru din: Lun Feb 21, 2011 12:00 am
Localitate: Pascani
Contact:

Re: Calea ferata descrisa de scriitorii vremii

Mesaj de Semafor » Lun Noi 20, 2017 9:09 am

Karl May
La Eagle-tail
Muncitorii de la Sheridan erau în majoritate germani şi irlandezi. Deocamdată nu bănuiau nimic din cele petrecute până acum: nu fuseseră puşi la curent, fiindcă se presupunea că şeful bandiţilor va fi trimis iscoade să-i observe şi că aceste iscoade ar putea fi avertizate, observând comportarea oamenilor. Dar când se făcu ora încetării lucrului, inginerul împărtăşi lui -overseer of the workmen (contramaistrului) tot ce era necesar şi-i dădu însărcinarea să-i înştiinţeze în mod discret pe muncitori de cele întâmplate.
..................................................................................................................................
- Nici nu e nevoie s-o ştii de pe acum. O s-o afli la momentul potrivit. Deocamdată muncitorii trebuie să stea liniştiţi; să fie pregătiţi pentru o întreagă noapte de veghe. Apoi să-şi pună la punct armele. Încă înainte de miezul nopţii se vor urca într-un tren care-i va duce la locul cu pricina.
- Well, mă mulţumesc cu aceste informaţii. Toată lumea o să se conformeze dispoziţiilor pe care le-aţi dat.
După plecarea contramaistrului, Old Firehand se informă dacă inginerul nu are cumva doi muncitori care să semene la statură şi la faţă cu cei doi tramp-i făcuţi prizonieri, ar mai trebui să aibă şi curajul necesar pentru a lua locul prizonierilor pe locomotivă.
........................................................................................................................
- Uită-te şi tu ce linişte e în toată colonia.Nu e om care să bănuiască ceva despre prezenţa noastră sau ceva în legătură cu proiectul nostru.Iar doi dintre cei mai buni şi mai şireţi dintre ai noştri sunt de pe acum acolo, ca să pregătească terenul. Cine s-ar putea gândi la un eşec ! Trenul soseşte aici, stă cinci minute şi porneşte mai departe. La o oră de drum de aici vor da de focul nostru. În dreptul lui, cei doi tovarăşi ai noştri care se află pe locomotivă pun mecanicului revolverul în piept şi-l silesc să oprească trenul. Noi îl înconjurăm, „colonelul” se urcă şi ia...
- Ho-ho ! îl întrerupse celălalt. Cine se urcă ?Nu cumva „colonelul” singur ?Sau numai cu câţiva, cu care apoi pune în mişcare maşina cu aburi şi salutare. Mai încolo opreşte, coboară, ia jumătate de milion şi dispare ? Iar ceilalţi se trezesc mofluzi, şi se aleg numai cu propriilelor mutre uluite ? Nu, aşa nu mă joc !
- Ce-ţi închipui ! făcu celălalt pe un ton supărat. Ţi-am mai spus: în cazul în care „colonelul” ar avea într-adevăr intenţia asta, noi doi ne-am găsi printre cei care se vor urca în tren. Dacă, pe de altă parte, Lacul de Argint ne oferă comori atât de uriaşe, nu-i nevoie să procedăm necinstit faţă de tovarăşii noştri de aici: fiecare îşi primeşte partea, după aceea „colonelul” poate să-şi aleagă pe cine vrea ca să-l însoţească în munţi. Gata ! Să nu mai vorbim despre asta ! Acum aş vrea să ştiu numai ce e cu locomotiva aceea de colo; focul arde sub cazan, deci e gata de plecare. Încotro ?
- Poate că e locomotiva de probă, care urmează să plece înaintea trenului cu bani ?
- Nu. Atunci n-ar aştepta încă de pe acum, Trenul nu vine decât după ora trei. Mie, locomotiva asta nu-mi place şi tare aş vrea să aflu ce se urmăreşte cu ea.
Omul exprima o bănuială de care trebuia ţinut într-adevăr cont. Old Firehand îşi dădu seama că locomotiva nu putea rămâne acolo. Era una mică, obişnuită pentru trenurile utilizate în timpul construcţiei, de care se ataşează vagoane pentru transportul de pământ. În aceste vagoane urmau să fie transportaţi muncitorii. Pentru a risipi bănuielile iscoadei, nu se mai putea aştepta acum până la miezul nopţii, ci trebuia pornit numaidecât.Old Firehand se retrase deci târâş şi se furişă pănă la casa inginerului, ca să-i comunice ce auzise.
- Well ! făcu acesta. Atunci trebuie să-i expediem pe oamenii noştri numaidecât. Dar spionii or să-i vadă când se urcă în tren !
- Nu. Le dăm ordin muncitorilor să se furişeze nevăzuţi; să meargă cale de un sfert de oră de-a lungul liniei şi să aştepte acolo până soseşte trenul gol, ca să-i ia; cum zgomotele nu se aud la distanţa asta şi cum linia face înainte o cotitură, spionii n-or să vadă şi nici n-or să audă că trenul s-a oprit acolo.
- Şi câţi oameni reţin aici ?
- Douăzeci sunt de ajuns pentru apărarea casei dumneavoastră şi pentru paza celor trei prizonieri. Măsurile pe care le luaţi pot fi executate în răstimp de o jumătate de oră, apoi trenul porneşte. Mă furişez din nou pe la spioni ca să aud ce mai spun.
În curând se afla iar în apropierea celor doi bandiţi care tăceau acum. Avea aceeaşi perspectivă ca şi ei asupra întregului teren şi-şi dădu toată osteneala să remarce vreo mişcare a localnicilor, dar în zadar. Oamenii se depărtau pe ascuns, cu atâta prudenţă, încât spionii nu aveau habar de ce se-ntâmplă. De altfel, lămpile din clădiri şi căsuţe erau prea slabe ca să lumineze localitatea în aşa fel încât să poţi distinge bine nişte oameni umblând prin ea. Deodată, văzu o lanternă cu lumină vie purtată din casa inginerului înspre şine. Cel care o ducea strigă tare, ca să se audă până departe:
- Trenul de marfă gol porneşte spre Wallace ! Au nevoie de vagoane acolo !
Cel care striga aşa era inginerul. Se înţelesese cu mecanicul, aşa că acesta îi răspunse la fel de tare :
- Well, sir ! Bine că pornim în sfârşit şi nu mai ard cărbunii degeaba ! Aveţi vreun comision de dat pentru cei din Wallace ?
- Nimic, doar să-i spui noapte bună inginerului pe care-l vei găsi probabil la o partidă de cărţi când o să ajungeţi. Good road !
- Good night, sir !
Câteva şuierături stridente, apoi trenul se puse în mişcare. Când huruitul roţilor se stinse departe, unul din spioni zise :
-Ei, acum ştii ce e cu locomotiva asta ?
Da, m-am liniştit. Duce vagoane goale la Fort Wallace unde au nevoie de ele. Bănuiala mea era neîntemeiată.
...............................................................................................................
Old Firehand se întoarse la casa inginerului, întâlnindu-se cu acesta în uşă. Intrară împreună şi se aşezară la un pahar de vin, cu nişte ţigări de foi, ca să aştepte ora plecării. Nu mai erau decât douăzeci de muncitori în localitate, un număr mai mult decât suficient. Ceilalţi plecaseră pe ascuns, conform ordinului primit. În afara localităţii, se aşteptară unii pe alţii, şi astfel adunaţi, merseră de-a lungul liniei până la distanţa stabilită. Rămaseră acolo până ce sosi trenul să-i ia, pentru a-i duce până la Eagle-tail unde se opri. Era cu neputinţă ca tramp-ii să mai observe ce avea să urmeze, căci fără îndoială porniseră şi ei.
Old Firehand alesese un loc extrem de favorabil. Trenul trecea acolo peste râul strâns între maluri înalte. Pe vremea aceea exista un pod provizoriu, pe care erau aşezate şinele, iar pe malul celălalt intra numaidecât într-un tunel lung de vreo şaptezeci de metri. La câţiva paşi înainte de a ajunge pe pod, trenul se opri, dar nu era gol, cum crezuseră spionii: ultimile două vagoane erau încărcate cu lemne de foc şi cărbuni. Îndată ce roţile încetară să se mai învârtească, din întunericul nopţii ieşi o fiinţă mică şi bondoacă, arătând ca o femeie, se apropie şi-l întrebă pe mecanic cu o voce subţire, de falset :
- Sir, ce căutaţi aici de pe acum ? Nu cumva aţi adus muncitorii ?
- Ba da – răspunse mecanicul, uitându-se mirat la făptura ciudată, care stătea tocmai în razele de lumină ale focului din locomotivă. Dar dumneavoastră cine sunteţi ?
- Eu ? zise grăsanul râzând. Eu sunt mătuşa Droll. Ei, nu vă speriaţi chiar aşa de rău! Să nu vă zdruncinaţi cumva nervii. Mătuşă nu sunt decât aşa, între altele; o să vi se explice mai încolo cum vine asta. Deci, de ce-aţi venit ?
- Aşa ne-a poruncit Old Firehand, fiindcă a ascultat ce vorbeau doi spioni trimişi de tramp-i, care ar fi intrat la bănuieli dacă porneam mai târziu. Îi găsim aici pe oamenii vestitului vânător ?
- Da, dar să n-o rupeţi la fugă de frică; sunt numai unchi, eu sunt singura mătuşă din companie
- Nici nu mă gândesc să mă tem de dumneavoastră, domnişoară sau doamnă. Şi unde sunt tramp-ii ?
- Au plecat; au şters-o acum vreo trei sferturi de oră.
- Atunci putem începe descărcatul lemnelor şi al cărbunilor.
- Da. Dar întâi luaţi-i pe oamenii dumneavoastră din nou la bord, apoi mă urc şi eu, ca să vă dau indicaţiile necesare.
- Dumnaevoastră ? Indicaţii ? Nu cumva aţi fost numit general al acestui corp de armată ?
- Ba tocmai, cu voia dumneavoastră, fireşte. Aşa, iacătă-mă ! Şi acum, puneţi-vă calul să alerge încetişor peste pod şi-l opriţi apoi în momentul când vagoanele cu cărbuni de la coadă au ajuns la intrarea tunelului.
Droll se urcase pe locomotivă. Muncitorii săriseră din tren când oprise, şi acum trebuiseră să se urce iar în vagoane. Contramaistrul se uită din nou la făptura bondoacă măsurând-o cu o privire din care se ghicea că nu-i vine uşor să dea ascultare comenzilor acestei mătuşi dubioase.
- Ei, ce faci ? întrebă Droll.
- Sunteţi cu adevărat omul de care trebuie să ascult ?
- Da, da ! Şi dacă n-o faci imediat, îţi vin numaidecât în ajutor. N-am nici un chef să stau până-n ziua de apoi pe acest pod, de parc-am prins rădăcini !
După aceste vorbe, scoase cuţitul de vânătoare şi-i îndreptă vârful spre stomacul lu Watson.
Ei, drăcie – strigă acesta – ce mătuşă înţepătoare şi tăioasă ! Dar tocmai pentru că aţi scos cuţitul, mă văd silit să vă iau mai degrabă drept tramp decât drept aliat. Puteţi să vă legitimaţi ?
- Încetaţi cu prostiile ! răspunse grăsunul pe tonul cel mai serios, băgând cuţitul la loc în cingătoare. Suntem staţionaţi dincolo de tunel. Prin faptul că v-am ieşit înainte până peste pod, v-am dovedit doar că ştiu de venirea dumneavoastră şi că, nu pot face parte dintre tramp-i.
- Ei, hai să trecem dincolo !
Trenul trecu podul, intră apoi în tunel, şi opri când ultimile două vagoane ajunseră înaintea intrării. Acum muncitorii săriră iarăşi din tren şi goliră unul din vagoanele basculante, răsturnând încărcătura pe jos. Apoi trenul îşi continuă drumul până dincolo de tunel., oprind în aşa fel ca al doilea vagon încărcat să fie în dreptul ieşirii, unde fu descărcat la rândul lui. Aceste basculante sunt construite în aşa fel, ca şasiul cu roţile să stea pe loc, în timp ce platforma de pe ele se înclină într-o parte, se goleşte şi se readuce apoi în poziţia dinainte. Muncitorii coborâră ca să aşeze lemnele şi cărbunii descărcaţi în faţa tunelului şi dincolo de el, în două grămezi care să ardă cu uşurinţă. Contramaistrul mai porni o dată pentru a duce trenul ceva mai departe: îl opri acolo şi se întoarse pe jos.
..................................................................................................................
Era aproape de miezul nopţii, când Old Firehand se duse la inginer şi-i spuse că are de gând s-o pornească acum, ca să meargă în întâmpinarea trenului. Chemă pe cei doi muncitori care urmau să ocupe locurile iscoadelor pe locomotivă şi se duse cu ei pe linie, furişându-se, ca să nu fie văzuţi de eventuali spioni.
Era întuneric beznă. Ajunseră neobservaţi la locul asupra căruia se înţeleseseră telegrafic şi se aşezară în iarbă ca să aştepte sosirea trenului. Nu era ora trei când acesta sosi şi se opri în dreptul lor. Consta dintr-o locomotovă şi şase vagoane de călători. Old Firehand se urcă şi trecu prin vagoane. Erau goale. În primul găsi un cufăr mare, încuiat, plin cu pietre. Lângă el găsi pe mecanic; acesta ceruse să conducă trenul, pe când fochistul urma să coboare la Sheridan, de vreme ce Old Firehand avea să preia locul fochistului. Îl salută prietenos pe mecanic, apoi se urcă în locomotivă, împreună cu cei doi muncitori, şi-şi înnegri faţa cu funingine. Acum arăta exact ca un fochist, în costumul lui de pânză. Trenul se puse în mişcare.
Vagoanele erau construite după sistemul american. Trebuia să te urci la coadă, în ultimul, ca să ajungi la celelalte, care erau fireşte luminate. În faţă era o aşa- numită locomotivă-tender, cu pereţii înalţi şi solizi, din tablă de fier rezistentă, spre apărare împotriva intemperiilor. Această împrejurare era foarte favorabilă, căci pereţii ascundeau aproape complet pe cei de la locomotivă şi rezistau la gloanţe de puşcă şi revolver.
În curând ajunseră la Sheridan, unde fochistul se dădu jos fără zgomot. Nu se afla acolo decât inginerul: schimbă cu mecanicul formulele obişnuite, apoi dădu semnalul de plecare.
........................................................................................................................
Făcură cum le spusese şi se întinseră lângă Woodward, care deţinea oarecum rangul unui locotenent sub comanda „colonelului”. Deocamdată stăteau în întuneric; mai târziu, când se apropie ora stabilită, aprinseră un foc pe lângă linie.
Era trei şi un sfert când bandiţii în aşteptare auziră huruitul îndepărtat al trenului şi curând după aceea văzură luminile puternice ale locomotivei. Old Firehand închise uşiţa focarului, pentru ca el şi ceilalţi trei să nu poată fi văzuţi prea bine. La mai puţin de vreo sută de paşi înainte de a ajunge în dreptul focului, mecanicul dădu contrapresiune, ca şi cum ar fi ascultat subit de un ordin. Urmă o şuierătură, roţile scrâşniră, trenul se opri. Tramp-ii scoaseră chiote de bucurie şi se înghesuiră la ultimul vagon. Fiecare voia să fie primul. Dar „colonelul” ştia bine ce e esnţial. Se apropie de locomotivă, aruncă o privire de după muchia unuia din pereţii laterali şi întrebă:
- Totul în regulă, băieţi ?
- Well ! făcu unul din muncitori, cel care ţinea revolverul în pieptul mecanicului. N-au avut încotro, s-au executat. Vezi şi tu „colonele”; la cea mai mică mişcare apăsăm pe trăgaci.
Old Firehand stătea lipit parcă de frică de rezervorul de apă; al doilea muncitor îl ameninţa pe el cu revolverul. „Colonelul” fu complet dus în eroare.
- Bun – zise – v-aţi îndeplinit misiunea bine, o să primiţi o recompensă specială. Mai staţi acolo până am terminat, pe urmă, când dau semnalul, coborâţi, ca să nu moară de frică aceşti bravi cetăţeni şi să poată pleca mai departe.
Se retrase de lângă locomotivă în întuneric. Îndată ce dispăru, Old Firehand se aplecă înainte ca să arunce o privire în jur. Nu văzu pe nimeni, în schimb vagoanele erau ticsite de bandiţi. Îi auzi certându-se pentru cufăr.
- Dă-i drumul, dă-i drumul ! ordonă vânătorul mecanicului. Şi nu încet, ia-o repede dintr-o dată! Mi se pare că a urcat acum şi „colonelul”. Să nu zăbovim.
Trenul se puse în mişcare fără ca mecanicul să fi acţionat şuierătoarea.
- Staţi, staţi ! strigă o voce. Împuşcaţi-i pe câini. Trageţi, trageţi !
Bandiţii din vagoane erau cuprinşi de spaimă, văzând că vagoanele pleacă cu ei. Voiau să coboare, să sară din tren, dar nu se putea, dat fiind că mecanicul intrase numaidecât în viteză mare. Old Firehand scormoni şi înteţi focul. Flăcările aruncau o lumină vie asupra lui şi a tovarăşilor săi. Uşa din faţă a primului vagon se deschise brusc şi apăru Woodward. Văzu bine interiorul locomotivei, faţa lui Old Firehand în plină lumină şi pe pretinşii bandiţi stând paşnici lângă el.
- Old Firehand ! urlă el atât de tare, încât se auzi cu tot gâfâitul locomotivei şi huruitul roţilor. Bestia asta ! La dracu’ cu tine !
Smulse pistolul din cingătoare şi trase. Firehand se aruncă pe jos şi scăpă neatins. În clipa următoare, însă fulgeră revolverul lui, iar Woodward, lovit în inimă, recăzu în vagon. Apărură alţii în uşă, dar gloanţele lui îi atinseră instantaneu. Apoi cei doi muncitori izbutiră să mute unul din pereţii laterali în spate, separând astfel locomotiva de vagoane. Acum tramp-ii n-aveau decât să tragă...
Între timp, trenul gonea în noapte. Mecanicul stătea cu ochii aţintiţi asupra liniei luminate de faruri. Trecu un sfert de oră şi spre răsărit se anunţa mijitul zorilor. Atunci acţionă fluierul, nu în şuierături scurte, ci o dată, prelung, ca un ţipăt nesfârşit. Se apropia de pod, şi voia să anunţe oamenilor care-l aşteptau acolo sosirea trenului.
Aceştia stăteau de mult la posturile lor. Cu puţin înainte de miezul nopţii, sosiră dragonii de la Fort Wallace; soldaţii luaseră poziţie sub pod, pe ambele maluri, pentru ai face prizonieri pe tramp-ii care reuşeau să le scape celor de sus. La capul podului stătea Winnetou cu rafter-ii şi vânătorii, iar la ieşirea din tunel aşteptau muncitorii înarmaţi. Printre aceştia se afla şi contramaistrul, care luase asupra lui misiunea primejdioasă de a desface locomotiva de vagoane încă în interiorul tunelului. Când auzi şuieratul, comandă: „Aprindeţi focul!” Muncitorii aprinseră numaidecât grămada de lemne şi cărbuni de la gura tunelului, în timp ce el însuşi intră în tunel şi, lipit de perete, aşteptă trenul.
Acesta trecu cu viteză redusă peste pod şi se apropia acum de tunel. Old Firehand îi zări pe cei postaţi acolo şi le strigă:
- Aprindeţi focul în urma noastră !
În clipa următoare trenul se opri. Locomotiva era exact în locul unde o aştepta contramaistrul. Aşa că se vârî repede între locomotivă şi primul vagon, desfăcu cupla şi fugi repede din tunel. Locomotiva îl urmă numaidecât; vagoanele rămaseră pe loc, iar focurile aprinse fură mutate de muncitori pe mijlocul liniei, după ce acoperiseră în grabă şinele cu pietre, pentru a le feri.
Toate acestea s-au petrecut mai repede decât se poate povesti şi mult prea repede pentru ca tramp-ii să-şi fi dat seama exact de situaţia în care se aflau. Încă din timpul călătoriei în plină viteză nu se simţiseră prea bine în pielea lor. Aflaseră că Old Firehand se afla pe locomotivă şi ştiau deci că planul lor fusese zădărnicit. Dar erau convinşi că acolo unde trenul va opri, îşi vor recăpăta libertatea, chiar dacă acel loc urma să fie o staţie animată. Erau bine înarmaţi şi mulţi la număr, aşadar îşi închipuiau că nimeni nu va îndrăzni să-i reţină.
Acum trenul era oprit; la asta se aşteptaseră. Dar privind prin ferestrele vagoanelor, nu văzură decât întuneric beznă, ca sub pământ. Cei ce se înpinseră ca să ajungă la uşa ultimului vagon aveau impresia că privesc printr-o ţeavă îngustă şi întunecoasă drept în para unui foc mare ce fumega. Iar cei din primele vagoane văzură că locomotiva dispăruse şi că în locul ei apăruse o grămadă de cărbuni aprinşi. Atunci unul dintre ei îşi dădu seama unde se află:
- Un tunel ! Un tunel ! strigă speriat.
Iar alţii repetau după el, ţipând:
- Un tunel ! Un tunel !
- Ce să facem ? Trebuie să ieşim de-aici !
Se înghesuiră şi se împinseră, aşa că cei din dreptul uşii – căci acum se putea coborî şi prin uşa primului vagon – nu apucară să se dea jos, ci fură de-a dreptul azvârliţi afară. Următorul cădea peste cel dinainte, al treilea peste al doilea şi aşa mai departe. Se făcu o învălmăşeală de trupuri, de braţe şi picioare, un haos de strigăte, ţipete şi înjurături, şi toate astea nu se puteau petrece fără o serie de accidente. Unii puseră chiar mâna pe arme ca să se apere de cei care se agăţau de ei sau zăceau peste ei.
La întunericul abia pătruns de lămpile din vagoane şi de lumina flăcărilor de la cele două capete ale tunelului se adăugau acum palele groase de fum de cărbune mânate spre interiorul tunelului de vântul stârnit în zori.
- Dumnezeii lor ! Vor să ne sufoce ! strigă o voce stridentă. Afară ! Afară !
Zece, douăzeci, cincizeci, o sută reluară strigătul, şi toţi se împingeau, se înghesuiau, se înghionteau spre cele două ieşiri, cuprinşi de spaima morţii. Dar acolo trosneau focurile, cu flăcări înalte şi întinse, fără cel mai mic spaţiu prin care să treci. Cine ar fi încercat să iasă ar fi fost nevoit să alerge printre flăcări şi hainele i-ar fi luat foc fără doar şi poate. Cei din faţă îşi dădură seama de asta; se întoarseră şi începură să se împingă înapoi. Cei din urma lor nu voiau să se dea în lături, se împingeau înainte, aşa că se iscă în apropierea focurilor o luptă fioroasă, corp la corp, între oameni care cu puţin înainte fuseseră prieteni şi aliaţi întru rele. Tunelul repercuta ţipetele şi urletele cu o intensitate înzecită, în aşa fel încât de afară se auzea un vuiet de parc-ar fi fost slobozite fiarele pământului.
Old Firehand ocolise stânca pentru a ajunge la focul din faţa tunelului.
................................................................................................................................
- Da. S-au încăierat rău de tot – răspunse westman-ul. Dar sunt totuşi oameni, trebuie să-i cruţăm. Destupaţi intrarea.
- Nu cumva vreţi să intraţi ?
- Ba da.
- Pentru Dumnezeu, să nu faceţi asta ! S-ar arunca asupra dumneavoastră şi v-ar sugruma, sir !
- Ba or să se bucure dacă le arăt calea spre salvare.Dădu şi el o mână de ajutor la împinsul lemnelor şi cărbunilor mai departe, aşa că între foc şi peretele tunelului se dschise o trecere îngustă prin care puteai sări. Ar fi fost cu neputinţă să intri încet.Făcu un salt şi se află acum în tunel, el singur în faţa mulţimii de oameni dezlănţuiţi.
...........................................................................................................
- Da, eu sunt – răspunse. Şi aţi simţit-o pe pielea voastră: unde sunt eu nu încape nici o rezistenţă. Dacă nu vreţi să vă sufocaţi, lăsaţi-vă armele aici, ieşiţi, dar unul câte unul. O să stau la intrare, lângă foc, şi am să comand. Cine iese fără a fi aşteptat ordinul meu va fi împuşcat pe loc. Şi cine păstrează vreo armă va fi de asemenea împuşcat.Suntem mulţi muncitori, vânători, rafter-i şi soldaţi, destui ca să punem în practică ameninţarea mea. Gândiţi-vă bine ! Aruncaţi-ne o pălărie sau o şapcă prin ieşire; ăsta va fi semnalul că vreţi să vă supuneţi. Dacă n-o faceţi, o sută de ţevi de puşcă se vor îndrepta spre ieşire, ca să nu poată trece nici unul.
...............................................................................................................
O pălărie zbură în curând din tunel trecând pe lângă foc, şi în clipa următoare Old Firehand strigă, spunându-le că primul poate să iasă. Cum sări afară, îl siliră să treacă numaidecât podul, fiind luat în primire la capătul celălalt al podului, de rafter-i şi vânători.
..................................................................................................................
Totuşi, treaba se făcu repede, aşa că după un sfert de oră toţi tramp-ii erau prizonierii învingătorilor. Acum , însă, se constată, spre uimirea şi furia acestora din urmă, că lipseşte „colonelul” roşcat. Prizonierii interogaţi spuseră că el şi cu încă vreo douăzeci nu se urcaseră în tren. Se apucară să cerceteze temeinic tunelul şi vagoanele, dar nu-l găsiră; trebuiau să admită, prin urmare, că oamenii spuseseră adevărul.
..............................................................................................................
Muncitorii se întoarseră pe jos la Sheridan, ca recompensă, luaseră toate armele confiscate de la tramp-i. Pentru transportul acestora erau vagoane mai mult decât suficiente. Le stăteau la dispoziţie „trenul pentru construcţii” şi „trenul de bani”. După ce urcară prizonierii, se instalară şi ceilalţi în vagoane şi cele două trenuri se puseră în mişcare.Iar dragonii se întoarseră călare la Fort Wallace.
Acolo vestea se răspândise în zbor, şi la sosirea trenurilor toată lume se adună: tramp-ii fură primiţi într-un fel care le oferi o imagine anticipată la ce-i aştepta mai târziu, după condamnare.
De altfel, suferiseră pierderi însemnate, căci aproape un sfert dintre ei fuseseră găsiţi morţi în tunel, Şi azi se mai povesteşte în regiunea aceea cum au fost afumaţi tramp-ii în tunelul de la Eagle-tail...

Comoara din Lacul de Argint, Karl May -editura Pallas, Bucureşti 1995
Scrie răspuns


Înapoi la “Discutii pe marginea liniei”

Cine este conectat

Utilizatorii ce navighează pe acest forum: Niciun utilizator înregistrat