Daca apar probleme de vizualizare a forumului, un simplu clear la cache-ul browserului rezolva problema.

Calea ferata descrisa de scriitorii vremii

Discutii diverse despre orice
Avatar utilizator
Semafor
Mesaje: 706
Membru din: Lun Feb 21, 2011 12:00 am
Localitate: Pascani
Contact:

Re: Calea ferata descrisa de scriitorii vremii

Mesaj de Semafor » Vin Dec 08, 2017 8:16 pm

O frumoasă descriere a unei tabere de lucrători feroviari din America sfârşitului de secol XIX în romanul Mustangul Negru apărută în 1899 sub titlul "Der Schwarze Mustang" - " Union Deutsche Verlagsgesellschaft -Stuttgart 1899"
Fragmente din roman:

Metisul
……………………………………………………………………………..
Aşa a fost o bună bucată de drum, până când valea se lărgi iarăşi, ca după o jumătate de oră să formeze din nou un defileu îngust, de data asta nu atât de lung, ajungând foarte curând la locul numit Firwood-Camp, pentru că aici nu existau decât brazi, care se ridicau spre cer ca nişte uriaşi.
Aici se încrucişau două văi în unghi drept: valea fluviului pe care veniseră în jos cei doi Timpe, şi o alta, prin care calea ferată în construcţie încerca să urce înălţimea muntelui. Camp înseamnă tabără şi cei doi călăreţi văzură că e neîndoielnic una dintre acestea, cu tot întunericul nopţii ce începuse să se aştearnă încă de când mai erau în defileu.
Acolo zăceau o mulţime de copaci uriaşi doborâţi, din trunchiurile cărora se făceau scânduri, din crăcile puternice, scări pentru tren; rămăşiţa furnizând lemnul necesar pentru foc. Podul de peste fluviu era aproape gata şi în apropierea lui se găsea joagărul, ale cărui ferăstraie trebuiau să răzbească masele de lemne. Mai încolo se căsca, neagră, o carieră minată în stâncă, de unde se luau pietrele cubice necesare fundaţiilor, iar la stânga se ridicau mai multe case din bârne cojite şi din scânduri, care serveau la adăpostirea oamenilor, a uneltelor şi a rezervelor de alimente.
Una din aceste barăci, numită “hanul”, era din cale afară de lungă şi largă. Cele patru hornuri care dominau acoperişul şi numeroasele ferestre, acum luminate, lăsau să se presupună că aici se adăposteau lucrătorii ce se aflau în “Camp”. Din această cauză cei doi musafiri se îndreptară într-acolo.
Încă de departe auziră un zgomot puternic de voci şi, cu cât se apropiau mai mult, se simţea un aer tot mai încărcat de mirosul de rachiu. Descălecară şi legară caii de ţăruşii bătuţi probabil în acest scop lângă uşă şi tocmai voiau să intre, când ieşi afară un bărbat care strigă celor dinăuntru: „Trenul şantierului trebuie să vină foarte curând; merg să primesc poşta şi mă întorc imediat. Poate că aduce ceva noutăţi sau chiar jurnale.”
Omul se uită în sus, zări pe străini, se dădu într-o parte ca să-i lase să ajungă în lumina care ieşea din uşă şi îi privi.
- Good evening, sir, salută blondul. Suntem uzi până la piele. Există pe aici un loc unde să ne putem usca ?
- Da, răspunse el. Sunt astfel de locuri. Cred că nu aparţineţi acelui fel de oameni pe care e mai bine să nu-i lăsăm să intre.
- Nici o grijă, sir! Suntem oameni cinstiţi din Vest, gentlemeni, care n-o să vă facem de ruşine, ci o să plătim tot ce-o să primim.
- Dacă cinstea vă e tot atât de mare precum lungimea, atunci sunteţi cu siguranţă cei mai gentlemeni de sub soare. Hai, intraţi şi spuneţi hangiului că eu, inginerul, am zis că puteţi să rămâneţi. O să ne revedem curând.
El plecă, iar ei îi urmară invitaţia.
Interiorul barăcii era format dintr-o singură cameră mare, din care era despărţită o mică parte printr-un perete de scândură, aproape de înălţimea unui om. Erau acolo o mulţime de mese sărăcăcioase, cu bănci prinse în pământ, iar între ele şi pereţi se aflau paturi mari, umplute mai ales cu iarbă uscată şi fân. Patru vetre în care ardeau focuri mari aduceau o oarecare lumină; lămpi sau lumânări nu existau şi din această cauză toate persoanele şi obiectele, văzute în pâlpâitul flăcărilor, păreau cuprinse de nelinişte, într-o mişcare fantomatică.
Cele două sute de lucrători ai căii ferate stăteau la mese sau se ghemuiau în culcuşuri. Erau oameni mărunţi, cu cozi lungi, cu feţe galbene, cu pomeţii obrajilor scoşi în afară, cu ochii oblici; ei se uitară înmărmuriţi spre ambele făpturi nemaipomenit de lungi.
- Ptiu drace! Chinezi! Asta puteam să ne-o închipuim, căci se simte de afară! zise brunul. Vino repede în camera cea mică, unde aerul e probabil mai respirabil!
În această despărţitură erau câteva mese de scânduri, la care însă fumau şi beau lucrătorii albi, bărbaţi solizi, deprinşi şi cu asprimea vremii, dintre care unii avuseseră desigur un trecut mai bun; alţii, însă, veniseră aici tocmai pentru a nu mai fi văzuţi prin Est. Convorbirea lor foarte zgomotoasă amuţi imediat când văzură pe cei doi oaspeţi şi-i urmăriră cu privirile uimite până la tejgheaua în spatele căreia hangiul umbla cu nenumărate sticle şi pahare.
- Rail-roaders ? întrebă el în timp ce le răspundea la salut dând din cap.
- Nu, sir, răspunse blondul. N-avem intenţia să micşorăm câştigul acestor gentlemeni. Suntem oameni din Vest şi căutăm un foc la care să ne putem usca. Inginerul ne-a trimis la dumneavoastră.
- Puteţi să plătiţi ? se informă el în timp ce parcurgea cu o privire ascuţită şi cercetătoare feţele lor cele lungi.
- Da.
- Atunci veţi avea tot ce vă trebuie mai târziu chiar şi un culcuş bun, separat, colo în spatele lăzilor şi butoaielor. Aşezaţi-vă acolo, la masa de lângă vatră, unde e căldură destulă; cealaltă e pentru funcţionari şi gentlemeni mai de soi.
- Well! Aşadar ne socotiţi nişte gentlemeni mai de jos. Nu face nimic. Adu-ne pahare, apă firbinte, zahăr şi rom ! Vrem să ne încălzim şi pe dinăuntru!
..............................................................................................................
Ciocniră entuziasmaţi, pe tăcute şi încet paharele, ca să nu atragă asupra lor atenţia celorlalţi consumatori. Apoi Has cel brun spuse:
- Atunci spre Santa- Fe ! Dar asta nu se face aşa de uşor, căci vom fi siliţi la un mare ocol.
- De ce ? întrebă Kas, cel blond-deschis.
- Pentru c-ar trebui să trecem prin regiunea comanşilor, dac-am lua-o pe drumul cel mai scurt.
...................................................................................................
- Tokvi Kava (Mustangul Negru), vânătorul de scalpuri ? Cu cei mai buni războinici ? Şi fără să spună încotro ? Asta înseamnă că se gândeşte din nou la vreuna din grozăviile lui.Eu nu mă tem aproape deloc de nici un roşu, dar oricât de curajos aş fi, e bine să nu întâlneşti un astfel de individ. Prefer să fac ocol şi să ajung mai târziu cu o săptămână la Santa-Fe. Nahum Samuel al nostru nu va fugi a doua oară de-acolo.
- Şi chiar dacă va fugi, avem urma lui şi desigur c-o să-l...
În aceeaşi clipă fu întrerupt de intrarea inginerului, care mai aducea cu el doi oameni. Has şi Kas, în înflăcărarea convorbirii lor, trecuseră cu vederea dublul fluierat al unei locomotive.Trenul de serviciu sosise; inginerul îl expediase şi acum se înapoia însoţit de supraveghetorul său şi de magazioner. El dădu din cap, salutând pe cei doi oameni din Vest, apoi cei trei se aşezară la masa metisului, destinată „funcţionarilor şi gentlemenilor mai de soi”. Cerură şi ei să le dea grog, apoi corcitura se interesă:
- Ei, sir, au sosit ziare ?
- Nu, răspunse inginerul. Vor sosi de-abia mâine, dar am primit informaţii.
- Bune ?
- Din păcate, nu. De aici înainte trebuie să fim foarte atenţi.
- De ce ?
- S-au văzut în apropierea ultimei staţii urme de indieni.
Parcă ochii corciturii, pe jumătate ascunşi pe sub gene, au licărit cu răutate, dar vocea sa răsună totuşi normal când spuse :
- Dar n-are nici un rost să fii neobişnuit de prevăzător pentru asta !
- Totuşi îmi dă de gândit !
...........................................................................................................


Mustangul Negru
................................................................................................................

- Da, dac-aş fi avut tot atâţia albi, câţi are colegul meu din Rocky-Ground! Are peste optzeci de oameni, toţi bine înarmaţi; la munca de dinamitare de acolo n-au nevoie de chinezi.
- Rocky-Ground ? întrebă Old Shatterhand. Locul acela se numea şi mai înainte tot aşa ?
- Nu, a fost numit de noi aşa.
- E foarte departe de-aici ?
- Nu. Cu locomotiva suntem acolo într-o oră şi jumătate.
- Hm ! Regiunea de aici mi-e cunoscută binişor, dar Winnetou o cunoaşte şi mai bine. Fireşte că, de când lucraţi voi, eu n-am fost p-aici şi n-am habar pe unde duce drumul vostru. N-aţi putea să-mi spuneţi numele dinainte al acelei regiuni ? Mi-e de ajuns numele unei văi, al unui munte, al unui fluviu.
- Rocky-Ground taie poalele unui munte, care n-a avut nici un nume englezesc; de indieni e numit Ua-peş. Ce-o fi însemnând asta, nu ştiu.
- Uff ! Ua-peş ! strigă Winnetou, ca şi cum acest nume ar fi fost foarte însemnat şi i-ar fi dat o idee bună.
Dar când toţi îl priveau curioşi, el făcu o mişcare de respingere cu mâna şi adăugă:
- Fratele meu Shatterhand poate să vorbească în locul meu. El o ştie la fel ca şi mine.
Privirile se îndreptară spre cel indicat. Acesta dădu din cap, zâmbind înveselit, şi-i spuse inginerului:
- Nu ştiţi ce-nseamnă Ua-peş ? Tocmai acelaşi lucru ca şi numele pe care l-aţi dat şi voi locului, adică Valea Pietrei sau Valea Stâncilor. Ştiţi că noi vrem să mergem spre Alder-Spring (Izvorul Mesteacănului). Aveţi idee unde se află locul ăsta ?
- Nu, ştiu numai că mâine seară vreţi să fiţi acolo. Trebuie să fie o zi călare de aici.
- În orice caz, o zi călare, căci sunt de făcut multe ocoluri printre văi şi prăpăstii. Trenul pare să taie drumul însă direct, după cum aud, căci trebuie aproximativ trei ore călare, ca să se ajungă de la Rocky-Ground al nostru până la Alder-Spring. Informaţia dumitale ne oferă un avantaj contra comanşilor, pe care desigur că nu-l vor putea întrece.
- Asta m-ar bucura extraordinar. Nu vreţi să ne lămuriţi ?
- Spuneţi-mi întâi ce mijloc de comunicare aveţi cu Rocky-Ground ?
- Unul continuu. Avem mai întâi legătură telegrafică, aşa încât putem comunica în orice moment.
- Bine ! Şi trenul ? Şinele ajung până acolo ?
- Da, încă de două săptămâni. Aici suntem la capătul liniei.
- Ce fel de vagoane sunt ?
- Desigur că nu-s de persoane, ci numai pentru materiale de construcţii.
- Ş-astea sunt de ajuns ! Aveţi aici astfel de vagoane ?
- O duzină întreagă !
- Şi o locomotivă ?
- Nu, pentru că se întoarce seara la Rocky-Ground.
- Atunci, se găseşte sigur acolo ?
- Da.
- Atunci, aveţi bunătatea să telegrafiaţi după locomotiva asta ?
- Ce ? Cum ? Să telegrafiez ? întrebă inginerul.
- Da. Vreau să vă spun pe scurt cum stăteau lucrurile înainte de a ajunge noi aici şi cum stau acum. Mustangul Negru voise să atace tabăra şi trimisese pe nepotul său, metisul, sub nume fals, să spioneze situaţia. Astă seară s-au adunat aici, ca să hotărască ziua atacului. Acesta n-ar fi desigur atât de apropiat, dacă noi n-am fi fost aproape şi dacă metisul n-ar fi fost demascat; roşii şi-ar fi lăsat timp. Acum ei ştiu că-i suspectăm şi vor da lovitura înainte ca voi s-o puteţi înlătura prin măsuri necesare de întărire.
.............................................................................................................
- Dar, sir, interveni inginerul, asta-i groaznic de periculos ! Dacă vă vor prinde, sunteţi pierduţi !
- N-o să ne prindă, de asta să n-aveţi grijă. Un vestman poate să fie surprins numai de un pericol necunoscut, nu de unul pe care-l cunoaşte. E o împrejurare fericită că Rocky-Ground-ul vostru e aşa de aproape de Alder-Spring. Noi o să plecăm acolo imediat ce vine locomotiva şi de acolo o să călărim spre Spring, unde o s-ajungem devreme. Acolo o să aranjăm în aşa fel încât să putem observa totul fără să fim măcar observaţi. Sunt convins că o să ne reuşească să-l spionăm pe Mustang. Dacă auzim că vă ameninţă vreun pericol, călărim înapoi la Rocky-Ground şi-i aducem încoace cu trenul pe lucrătorii adunaţi ca să-i luăm pe comanşi în primire.
La aceste cuvinte, inginerul sări de pe scaun şi strigă pe un ton vesel:
- Pe toţi dracii, ăsta-i un gând minunat. Să-i aducem aici pe toţi albii de acolo în ajutor! Atunci nu mi se mai poate întâmpla nimic, căci o să-i împuşcăm pe ticăloşii de roşii de la primul până la ultimul !
- Atunci aveţi încredere în mine ?
- Fireşte ! Ai perfectă dreptate, mister Old Shatterhand. Vă sunt extraordinar de recunoscător şi voi avea grijă să fiţi primit după merit.
- Hm ! Ce intenţionaţi cu asta ?
- Imediat ce veţi pleca, voi telegrafia că Old Shatterhand şi Winnetou, cei mai vestiţi oameni din Vest, vin acolo.
- Asta n-o veţi face, căci atunci ne veţi primejdui tot planul. Nu trebuie să ştie nimeni cine suntem şi ce vrem; s-ar putea să să fim trădaţi comanşilor. Gândiţi-vă la metisul care s-a bucurat de toată încrederea voastră !
- Well ! Atunci voi anunţa simplu că vin patru pasageri. Ar fi o nenorocire a dracului, dacă v-aţi fi înşelat cu privire la noaptea asta !
............................................................................................................
El se depărtă ca să telegrafieze şi să dea ordinile necesare; în curând cu toată umezeala care domnea, se aprinseră şase focuri puternice, care luminară toată tabăra. De somn, desigur, nici nu era vorbă. Pregătirile pentru plecarea trenului fură făcute din timp. Pentru cei patru pasageri şi caii lor fu de ajuns un vagon de unelte foarte spaţios, unde se puseră câteva scaune comode. Când veni ştirea că locomotiva a plecat din Rocky-Ground, caii fură aduşi în vagon şi pentru proprietari încă un grog tare, ca băutură de despărţire. După trecerea unei ore şi jumătate, locomotiva veni sub presiune; vagonul fu ataşat; cei patru călători îşi luară rămas-bun şi se suiră.
Cu toate că şina era provizorie şi că domnea o întunecime îngrijorătoare, trenul cel scurt zbură cu o rapiditate nemaipomenită. În timpul întregului drum nu se zări nici măcar o lumină, pentru că nu exista nici o haltă. Munţi, văi, prerii şi păduri, nu se puteau deosebi una de alta; se părea că trenul zboară fără întrerupere printr-un tunel fără sfârşit, astfel că cei patru oameni fură bucuroşi, când locomotiva lăsă să i se audă glasul ei şuierător şi când apărură în faţă luminile de la capătul drumului.
Şi aici ardeau mai multe focuri la lumina cărora se vedea mai întâi o clădire lungă şi joasă, care avea o intrare foarte largă. Interiorul părea să aibă mai multe despărţituri, dintre care era luminată numai una. De uşorul uşii stătea rezemată o făptură subţire nu pre înaltă, care avea îmbrăcămintea de piele a unui vestman. O a doua persoană stătea aproape de şină şi după ce trenul se opri, intră în vagon, deschise complet uşa întredeschisă a acestuia şi spuse:
- Rocky-Ground ! Coborâţi, mesh” shurs ! Sunt curios pentru ce fel de oameni a pregătit colegul din Firwood-Camp un tren special de noapte.
- O să vedeţi şi o să aflaţi imediat, sir ! răspunse Old Shatterhand. Presupun, desigur, că sunteţi în funcţiune aici ?
- Sunt inginerul, sir. Şi dumneavoastră ?
- O să auziţi numele noastre când vom fi înăuntru, la lumină. Aveţi un loc pentru adăpostit bine caii ?
- O să vedem. Ieşiţi întâi dumneavoastră afară !
El îi privi când coborâră, pe fiecare în faţă, şi mormăi apoi dezamăgit:
- Hm ! Numai necunoscuţi. Ba chiar şi un roşu printre ei. Am crezut cu totul altceva !
- Ne-aţi crezut şefi sau ceva asemănător ? râse Old Shatterhand. Acţionari cu milioane, hai ? Nu ne-o luaţi în nume de rău că noi, oameni simpli, v-am stricat liniştea nopţii ! O să călărim imediat mai departe; atunci veţi putea dormi din nou.
- Să călăriţi mai departe ? Atunci sunteţi cumva vânători sau puitori de curse ?
- De toate.
- Şi pentru asta pretinde colegul meu, în mijlocul nopţii, să mă...
El fu întrerupt. Uscăţivul din uşă se apropiase şi zise:
- Sunt şi eu curios să văd ce fel de indivizi au venit aşa, în mijlocul nopţii, în Vestul Sălbatic...
El se opri. Old Shatterhand îi întoarse spatele, dar se răsuci pe călcâie la auzul vocii cunoscute. Mititelul îi zări figura, se opri la mijlocul vorbei şi strigă:
- Old Shatterhand ! Old Shatterhand !
.............................................................................................................

Karl May – Mustangul Negru-editura Pallas –Bucureşti 1996
Avatar utilizator
Semafor
Mesaje: 706
Membru din: Lun Feb 21, 2011 12:00 am
Localitate: Pascani
Contact:

Re: Calea ferata descrisa de scriitorii vremii

Mesaj de Semafor » Joi Dec 28, 2017 5:27 pm

Old Surehand

Old Surehand- este un film yugoslavo-german realizat de Alfred Vohrer în 1965.
Această adaptare liberă a operei lui Karl May a fostn inspirată de un personaj secundar al romanului.
Sinopsis:
O bandă condusă de „General” atacă un tren al Union Bank şi fură banii din vagonul special. La scurt timp membrii bandei in timp ce incercau să vâneze bivoli sunt alungaţi de indieni, îl omoară pe fiul fermierului Mc Hara şi spun că ucigaşii sunt indieni.
Old Surehand reuşeşte să elibereze prizonierii din vagonul băncii şi pleacă în urmărirea bandiţilor. Pe drumul spre Mason City, Od Surehand îl întâlneşte pe Ben, un bătrân căutător de aur şi ajung împreună în oraş unde Ben i-o prezintă pe nepoata lui şi pe logodnicul acesteia, Toby, care este avocatul judecătorului Edwards.
...............................................................................
Sursa: [Link Removed for Guests]


Filmul Old Surehand 1965:


În primele 5 minute şi 30 de secunde , este prezentat atacul asupra trenului.Desi in roman nu se face referire la acest moment.
Avatar utilizator
MariusM
Mesaje: 136
Membru din: Sâm Mar 08, 2008 12:00 am
Localitate: Pitești
Contact:

Re: Calea ferata descrisa de scriitorii vremii

Mesaj de MariusM » Joi Dec 28, 2017 8:59 pm

Un scurt fragment feroviar din volumul "Phoenix, însă eu", de Nicolae Covaci

(...)

Împreună cu el, cu prietena lui, D.R., şi cu toată gaşca „Phoenix”, am petrecut o vacanţă teribilă la Buşteni, într-o iarnă. După trei săptămâni de distracţie, scena finală a pus capac. Trenul plecase din gară. Pe peronul plin de zăpadă alergam cu boxa "Selmer" în braţe, pe lângă vagonul de poştă în care Chaka şi încă vreo câţiva se căţăraseră deja.
- Haide, mă!
- Nu te lăsa, Nicule!
- Hai, că-l ajungi!
Încurajările nor nu ajutau prea mult. Ca de obicei, rămăsesem la sfârşit să supraveghez încărcarea instrumentelor pe care le avusesem cu noi. Băieţii erau demult în compartimente când trenul, care avusese doar o scurtă oprire în Buşteni, porni fără să se sinchisească de mine, rămasmas singur pe peron cu boxa „Selmer”. După un efort supraomenesc, reuşii să sprijun de vagonul de poştă ce se mişca din ce în ce mai repede şi continuai să alerg paralel cu trenul ce începea să prindă viteză. Îngrozit, am văzut că peronul urma să se sfârşească după câţiva metri. Băieţii din vagon au întins mâinile, au prins partea de sus a boxei şi au tras-o înăuntru. Eu m-am agăţat de vagonul următor. Pe atunci mai circulau vagoanele de tip vechi cu treptele în afară şi cu o bară verticală de care te puteai ţine. La gerul din iarna aceea, nu cred că aş fi rezistat prea multă vreme, iar uşa nu mi-a deschis-o nimeni. După câteva acrobaţii, am ajuns în vagonul de poştă unde m-am aşezat împreună cu ceilalţi şi cu câţiva ceferişti la o ţuiculiţă.
Scrie răspuns

Înapoi la “Discutii pe marginea liniei”