cofetaria Elize

  • In perioada urmatoare o sa vi se solicite modificarea parolei. Pana la modificarea parolei, userul poate figura ca si blocat, odata modificata parola, userul este reactivat automat.
    Pentru orice problema va rog folositi butonul "Contact"

catalin

Well-Known Member
24 Aprilie 2007
2.885
105
Bucuresti
YAHOO
[email protected]
LOCATION
Bucuresti
A inceput cu un impuls de moment. L-am vazut pe raftul unui magazin nord american de machete. Un simplu kit, intr-o punga, care costa echivalentul a 10 lei noi. 4 pereti din pladtic turnat, destul de grosolan cum aveam sa constat mai tarziu, dar care lipiti, reproduceau o cladire clasica din Lumea Noua, numita simbolic Cricket' Saloon. Kitul este construit de Design Preservation Models o divizie a Woodland Scenics, in Statele Unite.

O sa ma intrebati, la 10 lei, ce voiam mai mult ?

Constructia pe doua niveluri m-a atras pentru ca undeva , in fatada acestei cladiri, nelipita inca, am recunoscut ceva din vechila pravalii interbelice romanesti.

A fost un impuls de moment: am achizitionat acest kit. Ajuns in tara am inceput sa-l lipesc. Recunosc ca daca as fi urmat intructiunile ce insotesc modelul as fi terminat totul in maxim o ora. Practic... asta si am facut pana la un punct. Dupa o ora de curatat bavuri, potrivit, iar curatat, m-am ales cu o cutie galbena, impersonala si destul de grosolan imbinata.



Nimic care sa semene cu planurile mele si cu ideea ca mi-a incoltit in cap din momentul in care am vazut kitul pe raftul magazinului! Dupa ora de asamblare au urmat orele in care am cautat prin miile de imagini din Romania interbelica, cladiri, vechi pravalii evreiesti, oameni, idei. Kitul nu putea sa ramana asa, o cladire galbena, rece si artificiala.
Stiam ca fatada este tipica secolului 19 european si cladiri pe doua niveluri existau berechet in perioada care ma intereseza pe mine. Am inceput prin a aplica pe peretii din plastic vopsea, asa cum imi imaginam ca trebuie sa fi aratat cladirile unui mic oras de provincie romanesc.



rezultatul: Oribil !

Un verde , pe care de atatea ori l-am vazut pe cladirile romanesti, oricat de mult l-as detesta, un gaben murdarit de ploaia si viscol. Finalizat insa, nu arata deloc cu ceea ce stiam ca trebuie sa fi fost vechile pravalii romanesti.

Cauta din nou, rascoleste imagini...
Da, acoperisul. Nu are ce cauta un astfel de acoperis.



Toate cladirile romanesti sunt traditional construite cu acoperis in panta nu plat. Loc bun de depozitat provizii sau marfa, buna izolare contra frigului naprasnic din iarna si caldurii din vara....

Iniatial am facut un acoperis din carton, dupa inlaturarea cosurilor de fum. Construit din carton, tencuit cu „pasta corectoare” vopsit....si nu, nu era ce-mi trebuie.




Inapoi in biblioteca. Romania anilor ‚20, renascand din cenusa unui razboi.
Da, asta trebuie sa fie.
O cladire care a suferit in urma razboiului dar care este refacuta prin munca batranului Ismir.

Ismir s-a nascut in Dobrogea. A venit la aici pe la 1900 si a deschis o cofetarie. Nu stia carte , stia sa faca neintrecute dulciuri pe care le vindea la pravalie sau in gara. A venit apoi razboiul. Cofetaria a luat foc in razboi. El era departe, refugiat in nordul Moldovei si nu a putut face nimic. Poate mai bine asa. Cine stie, poate acum nu mai era sa ne povesteasca. Dupa razboi a platit o reclama mare: Cofetaria Elize. Nu a mai numit-o „la Ismir”.... Fiica mai mare, profesoara la pension l-a sfatuit ca asa e mai „la moda ,papa”. Bani de reclama a avut, dar nu si de renovare.

A tocmit oameni sa repare acoperisul si vecinul i-a promis ca daca ii tine reclama cu „haine de gata , La Braileanu” dupa doi ani ii plateste zugravi sa dea cu var casa. Pana atunci trebuie sa termine cu acoperisul, ca ploua in camerele de sus si e rusine mare pentru batranul turc.



Dar a fost razboi si e norocos ca a mai gasit ceva cand s-a intors acasa, asa ca nu e mare supararea cand ploua si trebuie sa doarma jos, pe cateva scaune, in iubita lui cofetarie, in miros de fistic si vanilie.
In dimineata asta s-a trezit primul, a luat dulciurile pe o tava, un cofer cu braga, le-a acoperit pe toate cu grija cu un tifon si a plecat incet spre gara de langa. La 7 pleaca un tren spre oras si el vrea sa mai vanda cate ceva. Paseste singur pe aleea garii, cu gandul la cofetaria lui, la baclavalele si siropul ce i-au umplut toata dimineata, la ziua ce abia incepe.



PS:
Diorama este pe scara N si va reprezenta un colt de provincie romanesc dupa terminarea primului razboi. Cladirea nu este decat temporar asezata pe macheta, urmand sa se realizeze o baza care sa nu mai faca vizibil acel spatiu intre blat si cladire precum si peisajul din jurul cladirii.
 
Salutare Catalin,

Este o incantare sa citesc acest nou topic al tau!

Ca de obicei, nu te multumesti doar cu o cladire oarecare, ci pe marginea kit-ului respectiv, foarte interesant de altfel, reusesti sa inchegi o intreaga poveste. Nu o poveste oarecare, ci una extrem de specifica realitatilor romanesti antebelice.

Pentru ca au fost multi turcii care au plecat din Dobrogea dupa 1878, hotarati sa-si incerce norocul cu cofeturile lor traditionale in Principatele Romane, ba dupa 1919 chiar si prin orasele din Ardeal. Prin anii '70 un asemenea turc, pe numele sau Daut Ismail, era o celebritate locala la Cluj. Avea un mic butic pe strada Pata de unde tot orasul venea sa cumpere delicioasa lui inghetata. Pana la urma, in buna traditie comunista, autoritatile i-au interzis sa mai faca inghetata, asa ca batranul turc s-a reprofilat urgent, reusind sa dea o noua "lovitura" socialismului glorios cu bomboanele sale "Kojak" :D Pana la urma, doar prin "sistematizarea" vechii strazi Pata si inlocuirea cladirilor vechi cu blocuri moderne au reusit autoritatile sa "scape" de incomodul turc si micul sau comert, enervant de infloritor!

Revenind la topicul micii tale diorame, cladirea ta, desi are niste particularitati nord-americane (acoperisul plat de exemplu) nu este deloc departe de miile cladiri comerciale care au aparut in micile targuri din Romania sfarsitului de secol al XIX-lea. Toate micile targuri de campie, sau mai marile orase dunarene aveau asemenea cladiri, "calul de povara" al oraselor de provincie. Nu numai: si la Bucuresti erau o gramada, ele cazand precum spicele sub senilele buldozerelor venite sa construiasca socialismul in zbor, odata cu marile cartiere-dormitor ale anilor 60-70. Astazi, asemenea cladiri mai exista ici si colo, fie cazand iremediabil in ruina, fie demolate pentru a face loc "tunurilor" imobiliare ale potentatilor prezentului.

Adaugand acel acoperis pe jumatate distrus de razboi, reusesti sa schimbi impresia nord-americana pe traditia balcanica si astfel diorama ta reuseste sa re-creeze atmosfera de tihna patriarhala pe care o degaja toate imaginile vechi de orase din Romania interbelica. O lume din pacate definitiv pierduta, pe care o putem "degusta" doar prin intermediul colectiilor de poze precum aceasta: http://caramica.blogspot.com/search/label/poze%20vechi

Daca m-ai fi intrebat, ti-as fi spus ca in orasele din Romania caramida aparenta autentica era o prezenta destul de rara, fiindca este nevoie de o caramida cu totul speciala, bine tratata, ca s-o poti lasa aparenta. Abia construirea fabricii de la Ciurea facea posibila obtinerea acestui gen de caramida la preturi convenabile in Romania, insa respectiva caramida ramanea un produs scump si greu de obtinut de targovetul de rand. De aceea, in cazul in care cladirea avea totusi fatada din caramida aparenta, aceasta era de cele mai multe ori o "imitatie" mestesugita realizata din tencuiala si vopsita intr-un caramiziu cat mai autentic. Daca vei veni candva in Constanta am sa-ti pot arata atat case construite din caramida aparenta, lasate mostenire de englezii care au facut calea ferata Cernavoda-Constanta, cat si case unde avem o asemenea "imitatie de caramida" foarte frumos executata.

In ceea ce priveste ornamentele din stucatura, acestea erau de obicei vopsite ori in alb, ori intr-un bej foarte deschis, pentru a crea contrast cu caramiziul zidurilor. Aici este singura mea critica, nu foarte acerba de altfel. Trebuia sa lasi profilaturile ferestrelor de culoare deschisa.

In privinta magazinului de la parter, trebuie sa stii ca de regula acest gen de cladiri aveau in interior o structura metalica (nimic elaborat, doar niste sine vechi de cale ferata!) iar tamplaria magazinului de la parter imbraca complet structura metalica astfel incat acel verde-albastrui poate sa fie foarte potrivit la exterior, fiindca era o vopsea de ulei data pe lemn.

Din nou, daca vei veni la Constanta vreodata sa putem face o plimbare prin zona istorica impreuna, am sa-ti pot arata sine vechi de cale ferata folosite la structura unor vechi cladiri. Si nu orice fel de sine, ci vechile sine tip Brunel despre care stim ca s-au folosit la D&BSR!

Pentru vopsirea zidurilor se foloseau de regula pigmenti naturali anorganici si acestia erau cuprinsi in gama culorilor calde, variind de la albul varului, la bej, brun cafeniu, brun roscat, portocaliu etc.

Dupa stiinta mea nu prea exista un pigment natural anorganic care sa dea o culoare verde intens stabila in timp, desi exista felurite feluri de pietre -pigmenti naturali- care amestecati in zugraveala fatadei pot sa-i dea o nuanta verde deschis.

In mod exceptional, pentru casele din zona rurala se mai folosea pentru vopsirea peretilor sineala (sulfat de cupru) care in diverse combinatii cu albul de var, dadea diverse varietati de albastru. Sineala era in schim utilizata in mod obisnuit la tara, acolo unde albastrul zidului dadea o combinatie extrem de reusita cu nuanta mai portocalie a unui lemn de pin tratat cu ulei de in pentru protectie impotriva intemperiilor.

Revenind la oras, doar pentru lemn erau folosite vopsele de ulei si acolo apareau ocazional culori mai vii si nuante precum verde sau verde-albastrui, desi de multe ori se prefera maroniu, cafeniu, bej inchis sau alte nuante apropiate de culoarea lemnului.

Inca o data felicitari si numai bine!