Serban,
asa cum am avut ocazia sa ti-o spun personal, de multe ori aceste amintiri, pe care acum le adun ca pe Sfintele Moaste, fac parte din acea parte a caii ferate care nu e scrisa, si nu va fi scrisa nicaieri. E nescrisa, e in neuronii fiecaruia si se va pierde atunci cand aceste celule vor inceta sa mai functioneze.
Primele mele amintiri cu Dimitroave sunt de la mijlocul anilor '80, deci muuuult mai tarziu decat ne poti relata tu. Ce am memorat si scris pe hartie (un
vocabular pe care il tineam de jurnal feroviar) a fost intalnirea la Piatra Olt cu aceste vagoane, bancile lor de lemn, capitonarea (de fapt acel segment de vreo 10 cm capitonat), sipcile de lemn, acel maner de reglare a caldurii aflat central deasupra banchetelor, suportul de bagaje din panza si maroul lemnului de nuc, ce diferea atat de mult de vagoanele mai tinere din care coborasem.
Si aglomeratia.......
Aglomeratia trenului de navetisti spre Craiova, tras de un DA verde extrem de murdar si purtand placa originala (una din primele 10 ?) placa mare cu uzinele constructoare din Elvetia.
Apoi de la Dragasani mergeam pana la Zavideni cu un 900 cu remorca, ce trecea chiar prin spatele curtii bunilor mei !
Evident, eram sus in prun, sa vad aratarea aia verde cu remorca si imi placea enorma sa merg cu ea.
Nu va amagiti, mersul in remorca nu era tocmai confortabil. Zgaltaia bine !
Apoi imi aduc aminte de mecanicul automotorului care cobora din post pentru a face loc calatorilor. Dar asta e alta poveste. Poate o sa o scriu la automotoare seria 900
Dimitroavele ma uimeau prin interiorul maro inchis, prin suspensia excelenta, prin verdele murdar in care erau prin 1986 si aburul care iesea prin toate incheieturile. Coboratul in statie, noaptea, iarna, eventual cu doua papornite in mana, devenea la fel de interesant ca si coborarea pe Luna !
Te aruncai in abur, dar habar nu aveai unde e Pamantul. Daca vagonul mai oprea, ca la Dragasani, dincolo de dalele care formau peronul, "aterizarea" devenea deja "elementul surpriza". Nu stiai ce te asteapta.........
Aceiasi experienta extrasenzioriala o aveai si cand treceai dintr-un vagon in celalalt, pentru ca nu era lumina. Era doar aburul care iesea prin conductele prost izolate si care reflecta palida lumina de pe culoar.
Paseam incet, si de la inaltimea mea de 1m atunci, incercam sa zaresc cele doua bucati de tabla care legau vagoanele. Evident, prin abur si intuneric, abia le zaream. Dar ce conta ?!
Aveam in brate Comoara !
Acel curcan (gasca !) pe care bunica (D-zeu sa o odihneasca) mi-o dadea sa o duc acasa, ca semn de pretuire.
Si acum ma gandesc cat de suparat am fost astazi ca mi-au ramas dupa spalare 3 pietricele mici pe capitonarea bej din masina .....