- 13 Mai 2008
- 668
- 8
- LOCATION
- Falticeni, Pascani, Bucuresti
12 septembrie 2008 -=- M401, M502: Excursie FeRoviaRă Beclean pe Someş - Vatra Dornei ââŹâ Suceava Burdujeni<i></i>
Mă aflam în Beclean pe Someş. Am fost beclenar pentru o orăââŹÂŚ sau mai puţin, cât am aşteptat Trenul Accelerat Timişoara Nord ââŹâ Iaşi. Pe biletul meu scria 239 de kilometri şi un preţ cam la fel (24 de lei). Mi-era foame, sete, nu mă încadrasem cu banii şi mi-ar rămas doar 1 leu. Mi-am luat o plăcintă de la magazin şi am băut apă gratis de la ţâşnitoarea din gară. Despre istoria şi geografia liniei ferate Beclean pe Someş - Vatra Dornei ââŹâ Suceava aţi putut citi în reportajul anterior, aşa că în cele ce urmează vă invit la un reportaj diferit faţă de cum am prezentat până acum.
Alături de imaginile care se vor derula cu voia curiozităţii d-voastră de-a lungul căii ferate 401, Beclean pe Someş - Ilva Mică şi mai departe pe linia 502, Ilva Mică ââŹâ Suceava, vă invit la o lectură mai specială. Un inimos OM din Beclean pe Someş, Aurel Podaru, a realizat o carte pe nume ââŹÂGara Beclean pe Someş - istorie şi culturăââŹÂ, apărută în 2008 la Editura Limes din Cluj-Napoca. în paginile ei sunt închise 60 de poveşti scrise de persoane care au trecut cel puţin o dată prin Beclean pe Someş. Am selectat, pentru dumneavoastră, dragii mei cititori, câteva fragmente care mi s-au părut că, pur şi simplu, nu trebuie să şadă imprimate într-o carte, ci să ajungă în eterul Internetului. <i></i>
Soarele reuşind să ofere o binecuvântare călătorilor din Trenul Accelerat Timişoara Nord ââŹâ Iaşi <i></i>
Iar asta nu e totââŹÂŚ alături de pasionata de FeRoviaRe, Emanuela, am pregătit pentru voi un colaj fotografic în care vocile noastre vă vor fi gazde în călătoria de la Suceava la Ilva Mică. Aşadar, la drum!<i></i>
http://www.youtube.com/watch?v=uG6WVsjTQ7Q
14:10<i></i>
Reminiscenţă, [fragmente]
de Teohar Mihadaş
în gara Beclean pe Someş, cândva,
în tomnatica zi aceea,
Cu zări adiind a Sahară
şi-a mirişti pustii,
(Aşteptam poate-un tren care nu mai venea)
Apăru din neunde-o femeie bizară,
Cu vetre fierbinţi în ea
Ă Ĺži de nea.
[ââŹÂŚ]
în gara Beclean pe Someş şi-acum,
în funestul răstimp dintre trenuri, ascult
Cum trece prin sufletul meu, ca un fum,
Sau un strigăt... o taină venind de demult.
(Din vol. Pâinile punerii înainte, Editura Jumimea, 1979)
========================================
Mi-e dragă gara asta pentru că m-a dus la Cluj
de Gavril Moldovan
[...] Scriu despre Gara CFR Beclean. Aici mă ajunse frate-meu din urmă, într-o noapte. Venea alergând, gâfâind.
- De ce alergi aşa?
- Mă urmărea un lup, îmi zise.
- ĂËi cum ai scăpat de el?
- Am schimbat macazul. Eu am luat-o pe-a-ntâia şi el s-a dus tot pe-a doua. Era fără îndoială o glumă din ââŹÂDoi rezerviştiââŹÂ.
Gara Beclean pe Someş<i></i>
Liniile Gării din Beclean pe Someş cu direcţia Cluj-Napoca<i></i>
14:20<i></i>
Gara din Beclean seamănă cu România
de Adriana Barna
[ââŹÂŚ] Gara Beclean seamănă cu România în care poţi să stai o vreme să aştepţi un tren, iar apoi să părăseşti locul. Dacă ai rădăcini aici, respectiv dacă eşti copacul din gară, atunci nu prea ai de ales, rămâi, dai frunze noi în fiecare an şi auzi cum trec pe lângă tine trenurile.
========================================
Gara ââŹâ seismograful sufletelor noastre
de Rodica Mureşan
[...] Nu-mi plac gările. Pentru mine gara (oricare ar fi ea) a însemnat un şir interminabil de iremediabile şi tăcute plecări, a însemnat contactul brutal cu o conduită semibarbară şi a însemnat angoasa aşteptării în care am înţeles în final că ââŹÂa înduraââŹÂ îl conţine şi pe ââŹÂa duraââŹÂ. încerc să evit gările, nădăjduind (iluzionându-mă) că astfel va dispărea tot răul din existenţa noastră, sau măcar senzaţiile tulburi de teama care mă mai frisonează amintindu-mi experienţele trăiteââŹÂŚ
Peronul Gării Beclean pe Someş<i></i>
14:50<i></i>
Gara aminitirilor
de Livia (Buzura) Călian
[ââŹÂŚ] Călătoria cu trenul era atunci pentru mine o aventură în sine pentru că stând pe peron şi aşteptând trenul să intre în gară mă fascinau pur şi simplu locomotivele uriaşe, negre şi lucioase, care pufăiau ca nişte balauri care te puteau înghiţi în orice clipă. Mă înspăimântau mecanicul, şi mai ales fochistul care era negru din cap până în picioare, şi, cu anticipaţie, mă înspăimânta zgomotul făcut de tren la trecerea peste vreun pod. Priveam uimită cum mecanicul sau fochistul alimentau locomotiva cu apa de la o cisternă uriaşă şi nu înţelegeam nici cum dihania aia mare şi neagră putea înghiţi atâta apă şi nici ce făcea cu ea. Dacă putea să bea atâta apă înseamnă că mâncase foarte mult şi eram convinsă că se ospătase numai cu copii neascultători. Dar toate acestea dispăreau în clipa când urcam în vagon şi fioroasa maşinărie se punea în mişcare. Era de neînţeles pentru mine la vârsta primei copilării cum poate o asemenea vietate metalică să te ia dintr-un loc şi să te lase exact acolo unde trebuia să ajungi. Ă Ĺži, faţă de lumea aproape statică în care se trăia atunci, viteza de vreo 40 kilometri pe oră cu care mergea un tren personal mi se părea ameţitoare. [ââŹÂŚ]
========================================
Gara şi strada
de Olimpiu Nuşfelean
[...] Aici, în această gară, se încheia, zi de zi, patru ani de zile, periplul meu de navetist CFR pentru liceul din Beclean. încă mai port în nări mirosul vagoanelor de clasa a doua antediluviene, cu banchete de lemn, dar proaspăt vopsite, în care, după ore, în aşteptarea plecării spre casă, urcat de pe linia de garare, mai răsfoiam câte o carte din lecturile mele personale, care nu întotdeauna corespundea cu cele cerute de manual. Aici, în aceste vagoane, în aceste locuri [...] am ţinut în braţe primele mele iubiri. [ââŹÂŚ]
în vremea navetei mele de elev (de la ĂËieu-ĂËfântu la Liceul teoretic din Beclean), m-am împrietenit cu mecanicul de locomotivă şi cu ajutorul acestuia de la trenul ce ne ducea la şcoală. Era o locomotivă cu abur, cu trei roţi de tracţiune, zveltă cândva, acum cam obosită. Mecanicii mă luau cu maşina cu abur şi aveam prilejul să trag sirena la plecarea din staţii (Caila, ĂËintereag) şi între staţii. [ââŹÂŚ]
Trenul Accelerat Iaşi - Timişoara Nord intrând in Gara Beclean pe Someş<i></i>
Relief bistriţean<i></i>
Spre Ilva Mică<i></i>
Coada trenului Timişoara Nord - Iaşi<i></i>
Halta Cociu<i></i>
15:00<i></i>
Beclean ââŹâ viclean
de Elena M. Câmpan
[ââŹÂŚ] Cred că trenurile şi gara ţin de romantism, în vreme ce maşinile şi drumul de realismul imposibil.
========================================
Beclean pe Someş. Nod orografic imaginar
de Ovidiu Pecican
[...] îmi amintesc, vrând-nevrând, de una dintre lecturile adolescenţei mele, despre şeful de gară Felmereyer (Stefan Zweig), pe care l-aş vedea oricând ieşind din gara de la Beclean, un alt fund al Imperiului, acelaşi Imperiu, cu chipiul dat uşor înspre vârful capului şi paleta în mână, stăpân momentan al tuturor trenurilor, aşteptând ca din oricare dintre vagoanele acestora să coboare, într-un târziu, femeia care i-a răpit odinioară somnulââŹÂŚ [...] îi văd apoi, cu ochii zgâiaţi, pe ââŹÂproştiiââŹÂ lui Rebreanu ââŹâ care nu de departe veneau, ci numai din preajma Năsăudului -, blocaţi de panică pe peron, neîndrăznind să mai încerce să urce, de spaima zeului vigilent şi marţial care este conductorul. Ar fi apoi şi micul merceolog Traian Liviu Grobei care, între două trenuri, dă fuga la birtul gării ââŹâ din Alba sau Beclean, ce mai contează?! ââŹâ să bea un rom, apoi încă unul, până când trenurile din jur nici nu mai intră în calcul decât ca protagoniste ale unui balet mecanic în jurul localului afumat şi strâmtorat, plin cu spinări intens odorizate.
ĂËi mă văd pe mine, navetist de nevoie mai bine de şaisprezece ani, pe frig şi pe caniculă, la bine şi la rău, pe metalele neîncălzite ale personalelor şi acceleratelor din Ceauşland, disperat că viaţa îmi trece între două gări şi că ultima oprire ar putea fi pe o bancă în vreo sală de aşteptare, poate chiar la Beclean. [ââŹÂŚ]
15:10<i></i>
Gara din noi
de Nicolae Corlat
[ââŹÂŚ] Dar nu despre o gară anume poate fi vorba, ci despre gara din suflet dincare vii şi pleci totdeauna: gara rece troienită de zăpezile gândurilor, pustie şi tristă ââŹâ o gară care nu înseamnă decât plecare, părăsire, resemnare... Dar gara în care te întorci după ani şi ani de zadarnică trudă prin locuri străine unde singur te-ai abandonat precum în adolescenţă copilăria, cum s-ar putea descrie? Ea practic nici nu există decât ca un loc în afara timpului, un punct de unde începe şi unde se termină timpul. Cum, n-ai văzut la coborârea din trenul grăbit aceleaşi flori în ghiveciul agăţat de peretele crăpat de vreme, nu-s oare aceleaşi frunze căzute pe acoperiş, revărsate peste ulucul ruginit şi desprins la un capăt, oare nu acelaşi vânticel de sfârşit de august adie printre crengile de plop zburător, cu aripi de rătăcitoare frunze? Numai ea nu aştreaptă, plecarea ta precipitată a lăsat-o fără replică, nici n-a ştiut că există un tren ce va pleca tocmai de acolo, un tren care să-i aducă părăsirea şi suferinţa. Te iubesc... sufla vântul în urma lui. Dar nici un moment n-a întors ochii spre direcţia de unde venea, gândul lui era să ajungă cât mai repede ca şi cum de acolo, din gară ar fi început viaţa, dar ce spun, era chiar convins că viaţa lui nu putea începe decât de acolo, odată cu plecarea trenului.
Cum să numim această gară mică? Gara din care vezi spre zare vii munţi mărginiţi de ninsori peste vremi, coborâţi din povestirile bătrânilor despre zadarnica trudă a împăratului de a fixa acolo hotar între fraţi. Gara în care vin trenuri grăbite ieşind din munţii adormiţi, dimineaţa pe la patru, când, oamenii treziţi prea devreme îşi amintesc fiecare de consort-consoarta lui şi mai aduc pe lume câte un plod. Gara aceea ca o poartă spre lume, gară pentru doi: unul ce pleacă şi altul care rămâne. [...]
Ce nume să-i dăm locului atât de ciudat, de dorit, de urât, de hulit sau atât de adorat? Oare nu unul de taină ââŹâ numele ei, numele lui ââŹâ numele celui aştptat şi mult dorit precum zice poetul? [...]
Un nume aduce cu el nenorocire şi potopul din vremuri de demult. Numirea atrage după sine sfârşitul. Voi lăsa neterminat textul acesta aşa cum nici n-a început, precum trenurile intră şi ies din gara noastră mică, inexistentă dar care mereu se preumblă prin suflet de nu mai ştiu cine pleacă şi cine rămâne: peronul, trenul, gara...
========================================
Loc de trecere-petrecere
de Adrian-Aurel Podaru
Gara, spaţiul cel mai pestriţ şi mai înţesat de identităţi măcinate melancolic de zgomotul roţilor, este locul unui perpetuum du-te-vino. Un loc de trecere. [...]
După câţiva ani scurşi [...] mă întorceam de la Cluj în pielea unui personaj al Scripturii, drag mie nu pentru ceea ce a făcut, ci pentru hotărârea lui finală: fiul risipitor. ĂËi la fel ca în parabolă, cineva mă aştepta acolo, în gară, fără ââŹÂde ceââŹÂ şi ââŹÂţi-am spus eu!ââŹÂ, ci bucuros că mă vede, gata să taie viţelul cel gras şi să înceapă ospăţul. [...]
Spre Ilva Mică pe linia 401<i></i>
Relieful deluros-montan începea să-şi facă apariţia<i></i>
Locomotiva diesel-electrică DA-1313 în Gara Salva<i></i>
15:20<i></i>
Când nu îţi cunoşti prietenii
de Tit-Liviu Pop
Gările se individualizează doar prin mulţimile ce le părăsesc. Unii vor pleca în vagoanele unui tren, alţii, care i-au condus pe primii, se vor reîntoarce acasă. Cei care sosesc nu au pe feţe îngrijorare sau tristeţe, sunt doar preocupaţi, dornici de efemerul euforic al unei întrevederi sau recapitulând şi rânduind interese, scopul unei sosiri. Au mai rămas nostalgicii, cei dornici doar de spectacolul trist al peronului ce se goleşte de lume. Paşii şi-au pierdut concreteţea şi conturul, aidoma celor de pe apele Someşului învecinat. O gară a născut un târg, un oraş, sau localitatea o gară? Linii care se separă, unele spre o înfundătură, altele spre zări. [...]
Locomotiva electrică CFR Marfă EA-918<i></i>
16:00<i></i>
Cruce în gară la Beclean
de Daniel Drăgan
- Beclean? De ce Beclean?
Pentru că este nod de cale ferată. Fac cruce la Beclean trenuri venind din şi plecând spre toate punctele cardinale. Ă Ĺži mai fac cruce la Beclean poeţi şi prozatori şi critici cu ideile şi speranţele lor literare venind şi ei din şi plecând spre toate punctele cardinale. [ââŹÂŚ]
Fac cruce la Beclean. Sunt ocrotiţi de un primar complice, dedat şi el la fragile fulguraţii poeticeşti. Fac cruce la Beclean. Fac cruce şi-l roagă pe Dumnezeu să ia de pe fruntea ţării lor negreala norilor de smoală. Fac cruce la Beclean şi pleacă apoi, fiecare spre altundeva, pentru ca să aibă de unde veni în curând. Ă Ĺži vin, mereu vin şi se întorc şi pleacă şi revin, ca trenurile într-o gară primitoare, ca trenurile într-un nod feroviar, ca ideile frumoase într-un stup nepieritor. Ă Ĺži vor veni şi vor pleca şi vor veni şi vor pleca atâta timp cât oamenii îşi vor aminti de Saeculum şi cât pe cer încă va mai da lumină, cel puţin una dintre astre.
========================================
Beclean, Botoşani, Bistriţa şi un medic legist cretin
de Virgil Raţiu
Cine nu a trecut prin Beclean, măcar prin gara din Beclean, nu cunoaşte mare lucru despre România.
în gara din Beclean aflându-te, cel mai adesea poţi constata că nu se întâmplă nimic. Dar aici, de-a lungul vremurilor au fost comise şi crime, unele abominabile, au fost înregistrate sinucideri, au avut loc accidente de tren în urma cărora corpul cine ştie cărui nenoricit, tânăr ori bătrân, femeie sau bărbat, a fost scos de sub roţile nemiloase bucăţi-bucăţele. Aici s-au încropit idile care au durat cât durează minutele ce despart două trenuri care sosesc din direcţii diferite. Aici s-au încăierat găşti conduse de hăndrălăi pentru cine ştie care motiv lipsit de vreo semnificaţie. Aici un cioban şi-a vândut sumanul pentru un pahar de ââŹÂvedeşââŹÂ ori de ââŹÂaluminiuââŹÂ. Aici mulţi impiegaţi de mişcare au fost crunt înjuraţi pe motivul că trenul aşteptat nu vine la timp. Aici se aciuiesc iarna beţivi notorii şi cerşetori. De aici toată lumea pleacă şi aici toată lumea soseşte în grabă. Pentru unii gara din Beclean a rămas un loc nostalgic ââŹâ peronul unde, într-un ungher, el a sărutat-o pe ea pentru prima oară şi ultima oară, peronul despărţirii pentru totdeauna de cel pe care l-ai iubit o viaţă, peronul de pe care un el a urcat-o pe ea cu forţa, cu tot cu bagaje, într-un tren oarecare, înjurând-o de mamă şi de neamuri, voind să scape de ea ca de râie. Peronul, mereu ocupat de o mulţime de bagaje de toate felurile şi culorile. [...]
Exploatarea unei cariere de piatră în Măgura Ilvei<i></i>
LDH125-426 la cariera de piatră de la Măgura Ilvei<i></i>
16:30<i></i>
Gara din Beclean
de Icu Crăciun
Interiorul gărilor noastre nu are nimic atrăgător. à ¢i-ai cumpărat biletul şi abia aştepţi să ieşi dintre nişte pereţi neospitalieri, dintr-o lume pestriţă şi pitorească, desprinsă parcă dintr-o pagină de roman.
Avantajul scriitorilor beclenari este că, de câte ori au nevoie de figuri emblematice în cărţile lor, cu siguranţă îşi vizitează gara. Fizionomia, îmbrăcămintea, deprinderile voluntare sau involuntare, timbrul glasului celor care poposesc mai mult sau mai puţin în jurul ei, toate se regăsesc în scrierile oamenilor de cultură ai localităţii. [...]
========================================
Băclean, 10 minute!...
de Valentin Raus
VALENTIN RAUS: Gara din Beclean era pentru mine şi părinţii mei punctul de unde schimbam trenul care venea de la Bistriţa Bârgăului cu cel ce avea să ne ducă până la Nimigea de unde ne lua o căruţă din Zagra. La întoarcere întrerupeam din nou călătoria la Beclean. Trenurile erau destul de rare. Pe linia aceasta nu erau vagoane de clasa I, vagoane cu perne, cum li se spunea, în schimb erau amenajate cu bănci vagoane de marfă (unii spuneau marhă) de clasa a patra, cu preţ redus, pentru sărăcime. Clădirea gării nu era cine ştie ce, dar sala de aşteptare era sau mi se părea ciudată. Mijlocul ei era ocupat de o masă foarte joasă, rotundă, cu diametrul mare, înconjurată de băncuţe. într-un perete era ferestruica ghişeului de bilete protejată cu gratii, iar vizavi o sobă înaltă de tuci cu îngeri şi păsări, scene de vânătoare, împăraţi şi viteji turnaţi în relief. Din tavan cobora firul unui bec electric ce lumina masa uneori, când cineva hotăra să scoată din desagi merindare cu de ale mâncării. Pe masă vedeai copii adormiţi şi bagaje, sub masă bagaje şi câte un biet om culcuşit pentru odihnă mai lungă.
Intram în sala de aşteptare a gării din Beclean de vreo patru ori pe an, de câte ori schimbam trenul. Tabloul era aproape acelaşi, parcă nici călătorii şi nici bagajele nu se schimbaseră între timp. Aş fi stat bucuros pe masa aceea, dar niciodată nu s-a nimerit să fie un locşor liber. Mă mulţumeam să stau lângă sobă pe cufărul de nuiele în care aveam lucrurile, sau pe un butuc de lemn adus acolo pentru un foc ce nu-l aprindea nimeni niciodată. Când se apropiau orele de sosire sau de plecare ale trenurilor, ieşeam neapărat să văd ce se întâmplă. în şuieratul repetat şi prelung al locomotivei, în vălătuci de abur şi şcrăsnete de osii frânate trenul oprea în faţa domnului şef de gară sau a altui purtător de chipiu roşu. Din primul vagon apărea un ceferit care anunţa cu voce pătrunzătoare: ââŹÂBăclean zece minute, trenul face manegură!ââŹÂ. în cazul acesta, pentru a-şi dezmorţi încheieturile şi a trage o gură de aer proaspăt, coborau din vagoane şi călători care aveau de mers mai departe. în alte situaţii, conducătorul de tren anunţa opriri mai scurte de trei, patru minute cam aşa: ââŹÂBăclean, tri minute, nici piş nici cac, tren pleac!ââŹÂ. Putea cineva să-şi asume riscul de a coborî? La plecare, conductorul sufla într-o trompetă de alarmă ţignal de atenţionare la care răspundeau cu fluiere înţepate controlorii de bilete, apoi se auzea sirena locomotivei. în sfârşit, uriaşul cel negru se punea în mişcare.
Am văzut toate acestea de multe ori. Nu ştiu dacă atmosfera din partea locului mă captiva doar pe mine sau avea într-adevăr şi pentru alţii ceva pitoresc sau chiar fascinant.
CORNEL COTUĂĹĄIU: Secvenţa cu ââŹÂBăclean, zece minuteââŹÂ mă face să-mi amintesc de o alta, la care am asistat, copil fiind. Era vară, mă aflam pe peronul gării. Era foarte cald (nu ca în Caragiale). Opreşte trenul şi un bărbat coboară iute şi o ţine glonţ la bufetul gării. Da, numai că la tejghea mai stăteau la rând câţiva însetaţi ţi nu se dădea decât bere la halbă. Stă tipul ca pe ace şi, când înşfacă halba, se aude fluieratul de plecare al locomotivei. Omul, zăpăcit, iese pe peron cu recipient cu tot. Era derutat, disperat : Ce să facă? Da, dar în urma lui ţâşnise şi crâşmarul Chendrean, să-şi recupereze cana. Celălalt parcă se blocase, iar roţile vagoanelor se puseseră în mişcare. Soluţia a găsit-o rapid tejghetarul: ââŹÂBerea-i a ta, halba-i a mea!ââŹÂ şi, nici una, nici două, i-a luat pălăria de pe cap, a turnat lichid în ea, i-a zis: ââŹÂNo, acum drum bun!ââŹÂ şi s-a întors la bufet. Nu e greu să-ţi imaginezi ce a urmat.
(Fragment din interviul acordat de Valentin Raus lui Cornel Cotuţiu, în revista ââŹÂIzvoareââŹÂ, Beclean, nr. 1 [13], 1993)
EA-361 în Gara Lunca Ilvei<i></i>
17:10<i></i>
Gara Beclean
de Constantin Cubleşan
Cine cercetează hărţile căilor ferate din România întâlneşte undeva, pe la mijlocul ţării, un punct nodal în dreptul căruia scrie cu litere ceva mai mari răsărite: Beclean pe Someş, ceea ce înseamnă că ar mai trebui să fie pe undeva şi un Beclean, pe un alt curs de apă. Aşa încât, pentru un străin, echivalenţa ar putea fi repede găsită în, să zicem, Frankfurt pe Main spre deosebire de Frankfurt pe Oder, în realitate, localitatea ce dă numele staţiei CFR nu are nimic din alura marilor oraşe. Este un minunat loc provincial, tihnit, din acela în care, vorba lui Mihail Sadoveanu, nu se întâmplă nimic, în ciuda faptului că oamenii de acolo trăiesc drame existenţiale cutremurătoare. Dar Beclean pe Someş nu este chiar un loc anodin. Cel puţin din punctul de vedere al circulaţiei trenurilor. Staţia are importanţa de răscruce a unor, să zice, Coşlariu, Războieni, Jibou, Vinţul de Jos etc., ca să numesc doar câteva din acele puncte de pe traseele de călătorie, în care trebuie să te dai jos din tren şi să aştepţi sau să te urci în vagonul unui tren care te aşteaptă el pe tine, pentru a-ţi putea continua drumul, mai departe, în altă parte, pe o altă rută. La Beclean schimbi trenul ca s-o iei spre Bistriţa, dacă vii cumva cu un tren ce nu este direct şi care din Beclean urcă pe Someş spre Năsăud, iar de acolo, pe Ilve, spre Vatra Dornei, ca să descaleci, aşadar, în Moldova. Cel puţin aşa era schema pe vremuri, prin anii `50-`60 când îmi începusem ucenicia de gazetar la Studioul de Radio Cluj. Ca să ajung la Bistriţa coboram de regulă la Beclean şi aşteptam vreo oră un tren ce mă ducea la Bistriţa. Timp suficient să te familiarizezi cu gara ââŹâ veche, cochetă totuşi, depăşită însă de circulaţia modernă ââŹâ [ââŹÂŚ], priveam vrăbiile ce se zburătăceau pe peron sau porumbeii (uneori ciorile) ce asaltau câte un vagon de cereale, uitat de Dumnezeu sau de cine ştie cine, pe vreo linie moartă, în aşteptarea lipirii la vreo garnitură de tren de marfă cu care să ajungă unde trebuia. [ââŹÂŚ]
========================================
Văşcălan
de Traian Parva Săsărman
[...] O dată cu intrarea trenului în gară, pe peron, aşa mai pe la margine, se perinda atitudinea de aspirant de cheferist a lui Văşcălan. înalt şi slab, cu faţa tocită de zvârciturile mai multor ani de navetă (venea din Uriu, sau din Reteag, ori poate chiar din Triaj) îmbrăcat cu un veşnic halat de doc albastru, prea scurt în mâneci şi strâmt în umeri, adus pe spate şi cu părul alb ieşindu-i pe sub şapca soioasă de cheferist de mătură. Mai purta o pereche de ochi buni, blânzi şi calzi ca pâinea în vatră. [ââŹÂŚ]
ââŹÂAvea admiraţie pentru impiegaţi şi unul Popică îl cam şmotruia: ââŹÂBă, Văşcălan, beleşte linia cu coceanul ăla!ââŹÂ ââŹÂ - Care dom`şef? Ăla de la linia optaââŹÂ. Ce putea să zică? Erau doar şapte linii şi, lucru sigur, Popică râdea şi el. Cred că-l chema Gheorghe. Sau poate Ion. ĂËi avea mulţi copii. Treaba lui. Noi, liceenii navetişti pe chefere îl poreclisem Văşcălan. Era numele dat în sat Făraşului. Păi nu era ocupaţia lui principală? Când mai chiuleam de la ore ne aciuiam prin gară. îi arătam mult respect şi-l rugam să ne explice chestia cu patrumiicinci. Adică cum e aia personal cu accelerat. De fiecare dată aceeaşi întrebare. Văşcălan tresărea, mândru (doar era şi el cheferist) şi ne ââŹÂtraduceaââŹÂ ecuaţia. Adecă trenul era personal după preţul biletului, dar avea mers de accelerat. Ca să ajungă proletarii mai repede la mare. Căreia Văşcălan îi spunea Măria hăi Neagră. ââŹÂMă, domnişorilor (zicea dându-şi cascheta pe ceafă), voi n-auziţi cum se anunţă la megafon, trenul personal cu mers de accelerat patrumiicinci cu oprire în staţiile Baia Mare, Dej, Beclean pe Someş (şi accentua superior staţia lui), Sărăţel, Deda, Topliţa, Sfântul Gheorghe, Braşov, Sinaia, Ploieşti, Bucureşti Nord, Constanţa, Mangalia Nord, pleacă peste cinci minuteââŹÂââŹÂŚ [ââŹÂŚ]
După mulţi ani, când am trecut prin gara Beclean pe Someş, am observat hârtii pe jos, seminţe, coji şi coceni de mere. Chiar pe peron. Atunci am înţeles, întristat, că prietenul meu Văşcălan se dusese.
Tânăra călătoare din Trenul Accelerat Timişoara Nord ââŹâ Iaşi<i></i>
Spre Vatra Dornei<i></i>
Muntele Ouşoru văzut de pe linia 502, Ilva Mică ââŹâ Suceava<i></i>
O locomotivă diesel-hidraulică LDH25 a Romanel lângă Gara Vatra Dornei<i></i>
17:20<i></i>
Ghiocei de Beclean
de Melania Cuc
[ââŹÂŚ] Ghioceii sălbatici aveau ceva special în gara aceea bătrână ca un măr din livezile răsfirate pe amândouă malurile Someşului. Ghioceii de Beclean aveau simbolul călătoriilor încheiate cu foarte bine şi, ciudat, fermecător de straniu, primindu-i, am simţit dintr-odată că fac parte integrantă din lumea compusă din vechi şi nou, din reminiscenţele unei epoci străluminate de lumea înghesuită pe peronul gării, celebrată doar de perechea de guguştiuci foarte harnici. [ââŹÂŚ]
========================================
Monor ââŹâ via Beclean ââŹâ Cluj şi retur
de Teodor Tanco
Aproape acoperă viaţa mea de călător acest traseu C.F.R. pe care l-am parcurs cel mai mult în aproape 60 de ani. Primul din trinom fiind localitatea de origine, satul meu natal Monor, de unde am pornit în anul 1946 la studenţia clujeană. ĂËi era obligatorie întreruperea pentru schimbarea trenului în Beclean. Aşteptam un personal sau accelerat care veneau de la Năsăud sau mai de departe, din Bucovina, din Moldova. Plăcutele opriri, mai ales când erau vara în amiaza zilei, nu se pot uita. De aceea revin bogate amintiri peste timp din spaţiul de la confluenţa ĂËieului cu Someşul Mare, din Becleanul acesta istoric cu vechime documentară de la 1235. Degajă un calm, o linişte împrejurimile, ce vine din împăcarea formelor de relief, toate înfrăţindu-se în jurul satului de odinioară, în margine cu ââŹÂştaţiaââŹÂ de la sfârşitul secolului XIX. [ââŹÂŚ]
Pod peste Râul Dorna, în apropiere de Vatra Dornei Băi<i></i>
17:30<i></i>
Gara Beclean
de Zorin Diaconescu
Pentru orice oraş fără ieşire la mare, gara este poarta spre lumea. Un loc de trecere, în jurul căruia oamenii şi-au aşezat rosturile inspiraţi probabil de mai vechile porţi ale cetăţilor. Chiar dacă şi-au mai pierdut câte ceva din legendă şi aventură, tehnologia postmodernă nu a alungat încă universul drumurilor de fier. Ritualul călătoriei, atunci când ne scapă, o face săracă, spiritual, chiar dacă altminteri ne duce prin capitale şi locuri exotice mult râvnite. [...]
Coborârea pe peron a rămas în pentru mine un fel de descălecat: părăseam o lume, cea a trenului, cu vagoanele sale mai confortabile sau nu, cu călători agreabili sau nu, oricum o lume diferită de celelalte, o lume în care cunoştinţele se leagă altfel şi mai repede, pentru ca apoi să dispară în neant deîndată ce talpa călătorului a atins peronul.[ââŹÂŚ]
Cred că nopţile cu ore lungi de aşteptare în gara Beclean pe Someş merită şi ele o carte, aaş cum Strada Gării din Beclean a fost învrednicită să fie păstrată între coperţi.
îl aştept pe cel care va aşterne pe hârtia neîncepută povestea nopţilor din gara Beclean, îl aştept şi îl asigur că va avea în mine un cititor neobosit, fiindcă povestea acestor nopţi nu este doar fascinantă, ea este mereu alta, la fiecare repovestire.
========================================
Gara de noapte
de Camelia Toma
[...] îmi place să mănânc în gări şi în tren. Aici descopăr în foame un veritabil partener de joc, pe o tablă deââŹÂŚ ââŹĹNu te supăra frateââŹÂ, pe care mai joacă vreun tren de călători, cursă scurtă, sau de marfă, cursă lungă. Da, da, şi câte un ââŹĹDă şi mie!ââŹÂ, cu o mişcare multiplicată la nesfârşit în seria neagră a gărilor pentru care călătorul e doar un bolnav care vine la policlinică fiindcă n-are bani de consultaţii la cabinete particulare.
- Oameni buni ! Gara asta e o policlinică în aer liber. Iei bonul pentru trenul curant şi aştepţi. Nu contează că doctorul vine peste câteva ore. Te muţi de pe un picior pe altul, măsori peronul în lung. în lat rişti să ieşi de pe şine pe tarlaua comunităţii şi să intri la categoria de către pădure.[ââŹÂŚ]
- Acceleratul Iaşi ââŹâ TimişoaraââŹÂŚ
Venirea trenului ne ia prin surprindere. De parcă n-am fi avut câteva ore să ne obişnuim cu ideea că vine. Uiţi de tine şi te simţi ca acasă în gară! [...]
După două minute de consultaţie, după două-trei ore de aşteptare. Dar urmează spitalizarea, opt ore, cel puţin, operaţie pe timp de noapte, fără anestezie. Ne găsim locurile ocupate. Ne uităm pe geam la gara care îşi dezveleşte ultimii dinţi de lumină spre noi.
- Trenul ăsta merge invers!
- Al nostru venea după ăsta.
- La două minute!
Beclean by night ne-a jucat o festă.
- Ce facem?
- Ne declarăm bolnavi.
- De ce?
- De febra gării de noapte.
- O să ne trateze cu o amendă, de rămânem covalescenţi pe viaţă.
Rămasă mult în urmă, gara Beclean râde din toate şinele; în faţă, ne aşteaptă gări străine, unde vom rămâne doar cât să inventăm replici pe cale să devină anonime.
în urcare spre Mestecăniş<i></i>
Interiorul vagonului accelerat alături de peisajele bucovinene specifice liniei 502<i></i>
17:40<i></i>
Scriitori printre macaze ââŹâ în gara din Beclean
de Ion Filipciuc
Multă vreme n-am reuşit să înţeleg expresia ââŹĹžnod de cale feratăââŹÂ dată fiind contradicţie logică dintre calea ferată dreaptă sau cu oareşce ocolişuri şi cuvântul ââŹĹžnodââŹÂ implicând o răsucire şi-o încovrigare cam greu de comparat între un odgon din cânepă ori chiar din material plastic, spre a nu aduce în discuţie şi nodul de la vreo şprangă din sârmă de oţel, şi rectilinitudinea şinelor ferate. [ââŹÂŚ]
De câte ori am ajuns în Beclean, ori cu trenul ori cu maşina, mi-ar fi imposibil să socotesc. Oricum am coborât în gară de prea muzlte ori, iarnă, vară, toamnă şi primăvară, pe ploaie, în ceaţă, pe senin, sub ninsoare, încât locul acela, şinele ferate, peronul, uşa de la intrarea în sala de aşteptare, fereastra cu gratii pentru bilete, camera pentru informaţii şi bagaje de mână, telefoanele publice, cu fise, inutile, mai nou cu cartele care-ţi scriu ââŹĹžaşteptaţi!ââŹÂ, iar tu, călătorul, n-ai nici vreme să te uiţi la mersul trenurilor ââŹâ mersul trenurilor se schimbă o dată pe an, iar preţul biletelor o dată pe săptămână!!! ââŹâ băncile arhaice, pasagerii obosiţi, năclăiţi de sudoare, dârdâind de frig, scuipând seminţe, rumegând mucuri de ţigară, sforăind, sughiţând, râgâind, plângând, rânjind, căscând şi jamoindu-şi mădularele după un somn scurt pe cimentul nemăturat de la inaugurarea gării sau de la ziua onomastică a ministrului transporturilor, întinzând mâna după un bănuţ, scobindu-se în nas şi înjurând înjdrăcit în urma trenului pierdut din pricina unui sângeap de ţuică fiartă în bufetul îmbâcsit de fum şi damf ecologic..., să mă facă să uit că un nod de cale ferată, precum Becleanul, este şi un... nod al prieteniilor. [ââŹÂŚ]
După ceremonialul lansării cărţii [din Vatra Dornei] cu autografe şi reflectoare [ââŹÂŚ] am plecat subit pe la ora zece seara, urmând ca pe după miezul nopţii să cobor în Beclean. Am adormit la trecerea prin cel dintâi tunel şi m-am trezit la Dej. Căci trenurile româneşti au minunatul har tehnologic de a-şi toca la cap în aşa măsură călătorii încât oamenii ori adorm buştean ori sar din mers la prima cotitură.. Cornel Cotuţiu, Aurel Podaru, Ioan Pintea şi Gheorghe Suciu m-au tot aşteptat să cobor în Beclean, dar n-au avut şi ideea să împrumute ciocanul de la verificatorul saboţilor de frână ca să bată zdravăn în fiecare fereastră din garnitură. Ar fi fost simplu, chiar dacă plăteau câteva geamuri sparte!
Aşa am pierdut prilejul unui frumos cenaclu literar în miez de noapte în gara din Beclean şi tare mă tem că istoria literaturii române de la origini şi până în cele mai îndepărtate viitoare timpuri se va resimţi. Să nu disperăm totuşi.
Prietenii s-au răzbunat totuşi însă invitându-mă să lansez cărţulia ââŹÂAsupra cuvântului <<noroc>>ââŹÂ într-o iarnă de prin ultimul an al mileniului doi. Trenul opreşte în gară. Eu mă uit peste peron să văd pipa cea pâcloasă a lui Cornel Cotuţiu ori ochelarii cei scânteietori ai lui Aurel Podaru. Nimic. ĂĹĄipenie de literat în gara din Beclean!
Cobor şi, când să trec ultima linie pentru a păşi pe cimentul peronului, observ că impiegatul de mişcare ââŹâ de la care a fost preluat şi titlul revistei ââŹÂMişcarea LiterarăââŹÂ din Bistriţa! - ţine în mâna dreaptă paleta lui cu discul acela roşu-verde, iar în mâna stângă o carte. Parcă îmi pare cunoscută. Cartea. Cu paleta n-aveam probleme. Mă apropii ca să nu mor călcat de tren. E chiar cartea mea, cu coperta mov întunecat şi cu scrisul acela din oase mobilizatoare, ââŹÂAsupra cuvântului <<noroc>>ââŹÂ. Omul ţine cartea cu un deget între file şi, după ce porneşte trenul căruia i-a dat liber cu verde, deschide cartea şi citeşte cu voce tare mergând agaliu spre biroul său din clădirea gării. Măi, să fie! în mod sigur e vreun neam de-al lui Cotuţiu, care i-a dat cartea mea. Da` nu-i prea de tot? Dacă acaparat de lectură face o greşeală şi din pricina unor biete propoziţii scrise de mine se ciocnesc două trenuri? Parcă văd ziarele. ââŹÂEvenimentul zileiââŹÂ abandonează găinile afrodisiace spre a tipări cu litere de-o şchioapă ââŹâ era să zic de-un sector ââŹâ ââŹÂCatastrofă feroviară la Beclean pe Someş din cauza lecturii pasionate şi iresponsabile a impiegatului de mişcare literată necontrolată printre macazele acţionate automat.ââŹÂ [ââŹÂŚ]
Stând pe lespedea peronului sau chiar între linii nu-ţi prea dai seama care-i sensul de mers: adică dincontro vine garnitura trenului încărcată cu capodopere şi încotro se îndreaptă garnitura viitorului vagââŹÂŚ Ce poţi vedea bine e doar un şirag de vagoane ââŹâ de reflectat la familia lexicală vag, vagon, vagonet, vagin, vagabond şi ce-o mai fiââŹÂŚ - hârbuite din care câte un glas răguşit, altul piţigăiat, altul peltic, unul colţos că fiecare a împins la vagoanele scrisului românesc, că nescare a tras ţignalul de alarmă, că altul a azvârlit câte-o piatră în cuşeta de dormit, că nu ştiu mai cine avea gând să sară din mersul trenului la următoarea curbă ideologicăââŹÂŚ
Mă şi mir că nimeni nu s-a gândit la un muzeu al călătoriilor pe cefereul român, ca să ridice o gară cu şine, macaze, locomotive, vagoane, cu funcţionari şi pasageri din ceară. Ar fi şi singura gară curată din România!
Gara din Beclean e un loc în care înţelegi dintr-o repede ochire că lumea asta nu-i cât se vede pe fereastra unui vagon de călătoriââŹÂŚ
========================================
într-un octombrieââŹÂŚ
de Florentina Toniţă
O gară poate semnifica plecarea.
Dacă ai părăsit pentru totdeauna ceva, cum ar fi copilăria sau prima dragoste.
O gară poate semnifica sosirea.
Marea şi (im)posibila reîntoarcere. La copilărie sau la prima dragoste.
Oricum ar fi, gara înseamnă mişcare. Viaţă. Este minutul abia trecut, aruncat în inocenţa trăirii. Sau drumul veşnic înainte. [...]
Trenul urca rampa Iacobeni ââŹâ Mestecăniş<i></i>
Valea Bistriţei Aurii<i></i>
Ce lăsam în urmă... linia spre Vatra Dornei! <i></i>
Reparaţii şi modernizări la drumul naţional 17, Suceava - Cluj-Napoca<i></i>
Semnalul de intrare în Gara Mestecăniş<i></i>
Ultima curbă înainte de Mestecăniş<i></i>
Coada trenului accelerat Timişoara Nord - Iaşi în Mestecăniş<i></i>
17:50<i></i>
Gara din Beclean sau DESPRE NOBILUL IUBIRII MELE!
de Sorin Gârjan
[...] Aş putea chiar spune că spune că m-au însurat, nu babele, ci călătoriile. Prima întâlnire cu soţia mea am programat-o nu în faţa cofetăriei, a cinematografului sau ââŹÂlângă poştăââŹÂ (clasicele locuri de întâlnire ale iubiţilor!), ci în gara Beclean. într-o dimineaţă de iarnă în care-am ââŹÂpicatââŹÂ ca un african în Siberia. Am plecat din Timişoara pe o vreme primăvăratecă şi am ajuns în gara Beclean în pantofi şi fulgarin pe un ger şi o zăpadă aproape de genunchi. Acesta era preţul ce se cerea plătit marelui premiu al iubirii. Gara Beclean mi-a dăruit adevărata iubire, o soţie minunată. Un ââŹÂNobelââŹÂ aparte pentru un bănăţean sosit cu ââŹÂvaporul de SighetââŹÂ într-o gară celebră, (pe) trecută prin poezii şi prin cântece: Gara Beclean. Este gara în care, dacă ai noroc, poţi prinde trenul vieţii.
Eu aproape că am apucat scara de aur a ultimului vagon!
========================================
ĂĹĄâşnitoarea din gară
de Alexandru Uiuiu
- Intersecţia asta seamănă cu ţâşnitoarea din Beclean.
- Cum adică? m-am arătat eu interesat.
- Nu ştii de ţâşnitoarea din Beclean?! [...]
- Hai, zi despre ce-i vorba...
- Păi asta-i, că aşa ceva nu se prea poate povesti, trebuie văzut. Mă rogââŹÂŚ e acolo, în gară, pe peron, un bloc mare de beton, o chestie masivă, puternică, ai impresia că-i cuiul cu care-i bătută gara în pământ, şi undeva, de la un capăt, iese din blocul ăla de beton un ţâmburuş cam atâta ââŹâ Anton îşi îndoi în sus jumătatea degetului arătător, arătându-mi cum arată ţeava aceea -, din care ţâşneşte apă pentru călătorii cu trenul, astfel încât, dacă eşti nebun de sete şi sari din accelerat ca să ataci cu capul înainte ţâşnitoarea, dai cu fruntea de beton şi mori, fără să-ţi prindă buzele uscate vreo picătură. [...]
(Fragment din romanul ââŹĹRidicarea în genunchiââŹÂ, Editura Albatros, 1999. Titlul aparţine editorului).
Belvedere a la Mestecăniş<i></i>
Tunelul de la Mestecăniş, firul Valea Putnei ââŹâ Mestecăniş<i></i>
Trenul roşu intrând în tunelul Mestecăniş<i></i>
Trenul roşu ieşind din tunelul Mestecăniş<i></i>
Trenul Accelerat gonind spre Câmpulung Moldovenesc şi mai departe<i></i>
Biserica şi cimitirul unui sat risipit în Obcina Mestecăniş<i></i>
18:00<i></i>
După şaptezeci de ani
de Gavril Istrate
[...] Ce s-a putut întâmpla în Gara Beclean? Mi se pare că încep să înţeleg ceva. La Beclean, în gară, mă opream de cel puţin 3-4 ori din anii 1933-1934, când am devenit student, şi până în decembrie 1938, când s-a dat în circulaţie linia Ilva Mică ââŹâ Vatra Dornei.
în drumul meu spre Iaşi schimbam trenul de 6 ori. Mai întâi la Beclean, unde aşteptam un tren local, care mă ducea până în Prundul Bârgăului, unde rămâneam peste noapte. A doua zi, la orele 5 dimineaţa, un tren forestier, un roiban care nu mai există astăzi decât în amintirea noastră, a tinerilor de acum 70 de ani, mă depunea la Dornişoara, în mijlocul pădurii, de unde mă lua în primire un personal care se oprea la Vatra Dornei. De aici mergeam cu un tren de Cernăuţi până la Dărmăneşti, unde aşteptam pe cel care circula de la Cernăuţi la Bucureşti, care mă lăsa la Paşcani, de unde cu un tren local ajungeam la Iaşi. [...]
========================================
îmi amintesc...
de Magdalena Vaida
[...] Râdem ca nebunii, suntem în deril. Aproape regretăm sosirea trenului şi când, în fine, suntem aşezaţi pe bancheta îmbibată cu toate miasmele a zeci de trupuri, mai privim o dată peronul gării, simţim cum ceva se destramă, ceva se pierde iremediabil, se risipeşte ca fumul indeciziilorââŹÂŚ între priviri şi priviri, între cuvinte şi cuvinte, rămânem tăcuţi, fiecare aşezat pe feliuţa sa de amintire.
Tot înainte, către Câmpulung Moldovenesc<i></i>
Curbe şi la drum, curbe şi la calea ferată<i></i>
Lăsând Raiul în urmă... <i></i>
Cerul se înnorase brusc... <i></i>
Soarele reuşind totuşi să ofere o binecuvântare călătorilorââŹÂŚ<i></i>
în apropiere de Câmpulung Moldovenesc<i></i>
întâlnire cu Trenul Personal Suceava - Ilva Mică tras de locomotiva electrică EA-871<i></i>
Mă aflam în Beclean pe Someş. Am fost beclenar pentru o orăââŹÂŚ sau mai puţin, cât am aşteptat Trenul Accelerat Timişoara Nord ââŹâ Iaşi. Pe biletul meu scria 239 de kilometri şi un preţ cam la fel (24 de lei). Mi-era foame, sete, nu mă încadrasem cu banii şi mi-ar rămas doar 1 leu. Mi-am luat o plăcintă de la magazin şi am băut apă gratis de la ţâşnitoarea din gară. Despre istoria şi geografia liniei ferate Beclean pe Someş - Vatra Dornei ââŹâ Suceava aţi putut citi în reportajul anterior, aşa că în cele ce urmează vă invit la un reportaj diferit faţă de cum am prezentat până acum.
Alături de imaginile care se vor derula cu voia curiozităţii d-voastră de-a lungul căii ferate 401, Beclean pe Someş - Ilva Mică şi mai departe pe linia 502, Ilva Mică ââŹâ Suceava, vă invit la o lectură mai specială. Un inimos OM din Beclean pe Someş, Aurel Podaru, a realizat o carte pe nume ââŹÂGara Beclean pe Someş - istorie şi culturăââŹÂ, apărută în 2008 la Editura Limes din Cluj-Napoca. în paginile ei sunt închise 60 de poveşti scrise de persoane care au trecut cel puţin o dată prin Beclean pe Someş. Am selectat, pentru dumneavoastră, dragii mei cititori, câteva fragmente care mi s-au părut că, pur şi simplu, nu trebuie să şadă imprimate într-o carte, ci să ajungă în eterul Internetului. <i></i>
Soarele reuşind să ofere o binecuvântare călătorilor din Trenul Accelerat Timişoara Nord ââŹâ Iaşi <i></i>
Iar asta nu e totââŹÂŚ alături de pasionata de FeRoviaRe, Emanuela, am pregătit pentru voi un colaj fotografic în care vocile noastre vă vor fi gazde în călătoria de la Suceava la Ilva Mică. Aşadar, la drum!<i></i>
http://www.youtube.com/watch?v=uG6WVsjTQ7Q
14:10<i></i>
Reminiscenţă, [fragmente]
de Teohar Mihadaş
în gara Beclean pe Someş, cândva,
în tomnatica zi aceea,
Cu zări adiind a Sahară
şi-a mirişti pustii,
(Aşteptam poate-un tren care nu mai venea)
Apăru din neunde-o femeie bizară,
Cu vetre fierbinţi în ea
Ă Ĺži de nea.
[ââŹÂŚ]
în gara Beclean pe Someş şi-acum,
în funestul răstimp dintre trenuri, ascult
Cum trece prin sufletul meu, ca un fum,
Sau un strigăt... o taină venind de demult.
(Din vol. Pâinile punerii înainte, Editura Jumimea, 1979)
========================================
Mi-e dragă gara asta pentru că m-a dus la Cluj
de Gavril Moldovan
[...] Scriu despre Gara CFR Beclean. Aici mă ajunse frate-meu din urmă, într-o noapte. Venea alergând, gâfâind.
- De ce alergi aşa?
- Mă urmărea un lup, îmi zise.
- ĂËi cum ai scăpat de el?
- Am schimbat macazul. Eu am luat-o pe-a-ntâia şi el s-a dus tot pe-a doua. Era fără îndoială o glumă din ââŹÂDoi rezerviştiââŹÂ.
Gara Beclean pe Someş<i></i>
Liniile Gării din Beclean pe Someş cu direcţia Cluj-Napoca<i></i>
14:20<i></i>
Gara din Beclean seamănă cu România
de Adriana Barna
[ââŹÂŚ] Gara Beclean seamănă cu România în care poţi să stai o vreme să aştepţi un tren, iar apoi să părăseşti locul. Dacă ai rădăcini aici, respectiv dacă eşti copacul din gară, atunci nu prea ai de ales, rămâi, dai frunze noi în fiecare an şi auzi cum trec pe lângă tine trenurile.
========================================
Gara ââŹâ seismograful sufletelor noastre
de Rodica Mureşan
[...] Nu-mi plac gările. Pentru mine gara (oricare ar fi ea) a însemnat un şir interminabil de iremediabile şi tăcute plecări, a însemnat contactul brutal cu o conduită semibarbară şi a însemnat angoasa aşteptării în care am înţeles în final că ââŹÂa înduraââŹÂ îl conţine şi pe ââŹÂa duraââŹÂ. încerc să evit gările, nădăjduind (iluzionându-mă) că astfel va dispărea tot răul din existenţa noastră, sau măcar senzaţiile tulburi de teama care mă mai frisonează amintindu-mi experienţele trăiteââŹÂŚ
Peronul Gării Beclean pe Someş<i></i>
14:50<i></i>
Gara aminitirilor
de Livia (Buzura) Călian
[ââŹÂŚ] Călătoria cu trenul era atunci pentru mine o aventură în sine pentru că stând pe peron şi aşteptând trenul să intre în gară mă fascinau pur şi simplu locomotivele uriaşe, negre şi lucioase, care pufăiau ca nişte balauri care te puteau înghiţi în orice clipă. Mă înspăimântau mecanicul, şi mai ales fochistul care era negru din cap până în picioare, şi, cu anticipaţie, mă înspăimânta zgomotul făcut de tren la trecerea peste vreun pod. Priveam uimită cum mecanicul sau fochistul alimentau locomotiva cu apa de la o cisternă uriaşă şi nu înţelegeam nici cum dihania aia mare şi neagră putea înghiţi atâta apă şi nici ce făcea cu ea. Dacă putea să bea atâta apă înseamnă că mâncase foarte mult şi eram convinsă că se ospătase numai cu copii neascultători. Dar toate acestea dispăreau în clipa când urcam în vagon şi fioroasa maşinărie se punea în mişcare. Era de neînţeles pentru mine la vârsta primei copilării cum poate o asemenea vietate metalică să te ia dintr-un loc şi să te lase exact acolo unde trebuia să ajungi. Ă Ĺži, faţă de lumea aproape statică în care se trăia atunci, viteza de vreo 40 kilometri pe oră cu care mergea un tren personal mi se părea ameţitoare. [ââŹÂŚ]
========================================
Gara şi strada
de Olimpiu Nuşfelean
[...] Aici, în această gară, se încheia, zi de zi, patru ani de zile, periplul meu de navetist CFR pentru liceul din Beclean. încă mai port în nări mirosul vagoanelor de clasa a doua antediluviene, cu banchete de lemn, dar proaspăt vopsite, în care, după ore, în aşteptarea plecării spre casă, urcat de pe linia de garare, mai răsfoiam câte o carte din lecturile mele personale, care nu întotdeauna corespundea cu cele cerute de manual. Aici, în aceste vagoane, în aceste locuri [...] am ţinut în braţe primele mele iubiri. [ââŹÂŚ]
în vremea navetei mele de elev (de la ĂËieu-ĂËfântu la Liceul teoretic din Beclean), m-am împrietenit cu mecanicul de locomotivă şi cu ajutorul acestuia de la trenul ce ne ducea la şcoală. Era o locomotivă cu abur, cu trei roţi de tracţiune, zveltă cândva, acum cam obosită. Mecanicii mă luau cu maşina cu abur şi aveam prilejul să trag sirena la plecarea din staţii (Caila, ĂËintereag) şi între staţii. [ââŹÂŚ]
Trenul Accelerat Iaşi - Timişoara Nord intrând in Gara Beclean pe Someş<i></i>
Relief bistriţean<i></i>
Spre Ilva Mică<i></i>
Coada trenului Timişoara Nord - Iaşi<i></i>
Halta Cociu<i></i>
15:00<i></i>
Beclean ââŹâ viclean
de Elena M. Câmpan
[ââŹÂŚ] Cred că trenurile şi gara ţin de romantism, în vreme ce maşinile şi drumul de realismul imposibil.
========================================
Beclean pe Someş. Nod orografic imaginar
de Ovidiu Pecican
[...] îmi amintesc, vrând-nevrând, de una dintre lecturile adolescenţei mele, despre şeful de gară Felmereyer (Stefan Zweig), pe care l-aş vedea oricând ieşind din gara de la Beclean, un alt fund al Imperiului, acelaşi Imperiu, cu chipiul dat uşor înspre vârful capului şi paleta în mână, stăpân momentan al tuturor trenurilor, aşteptând ca din oricare dintre vagoanele acestora să coboare, într-un târziu, femeia care i-a răpit odinioară somnulââŹÂŚ [...] îi văd apoi, cu ochii zgâiaţi, pe ââŹÂproştiiââŹÂ lui Rebreanu ââŹâ care nu de departe veneau, ci numai din preajma Năsăudului -, blocaţi de panică pe peron, neîndrăznind să mai încerce să urce, de spaima zeului vigilent şi marţial care este conductorul. Ar fi apoi şi micul merceolog Traian Liviu Grobei care, între două trenuri, dă fuga la birtul gării ââŹâ din Alba sau Beclean, ce mai contează?! ââŹâ să bea un rom, apoi încă unul, până când trenurile din jur nici nu mai intră în calcul decât ca protagoniste ale unui balet mecanic în jurul localului afumat şi strâmtorat, plin cu spinări intens odorizate.
ĂËi mă văd pe mine, navetist de nevoie mai bine de şaisprezece ani, pe frig şi pe caniculă, la bine şi la rău, pe metalele neîncălzite ale personalelor şi acceleratelor din Ceauşland, disperat că viaţa îmi trece între două gări şi că ultima oprire ar putea fi pe o bancă în vreo sală de aşteptare, poate chiar la Beclean. [ââŹÂŚ]
15:10<i></i>
Gara din noi
de Nicolae Corlat
[ââŹÂŚ] Dar nu despre o gară anume poate fi vorba, ci despre gara din suflet dincare vii şi pleci totdeauna: gara rece troienită de zăpezile gândurilor, pustie şi tristă ââŹâ o gară care nu înseamnă decât plecare, părăsire, resemnare... Dar gara în care te întorci după ani şi ani de zadarnică trudă prin locuri străine unde singur te-ai abandonat precum în adolescenţă copilăria, cum s-ar putea descrie? Ea practic nici nu există decât ca un loc în afara timpului, un punct de unde începe şi unde se termină timpul. Cum, n-ai văzut la coborârea din trenul grăbit aceleaşi flori în ghiveciul agăţat de peretele crăpat de vreme, nu-s oare aceleaşi frunze căzute pe acoperiş, revărsate peste ulucul ruginit şi desprins la un capăt, oare nu acelaşi vânticel de sfârşit de august adie printre crengile de plop zburător, cu aripi de rătăcitoare frunze? Numai ea nu aştreaptă, plecarea ta precipitată a lăsat-o fără replică, nici n-a ştiut că există un tren ce va pleca tocmai de acolo, un tren care să-i aducă părăsirea şi suferinţa. Te iubesc... sufla vântul în urma lui. Dar nici un moment n-a întors ochii spre direcţia de unde venea, gândul lui era să ajungă cât mai repede ca şi cum de acolo, din gară ar fi început viaţa, dar ce spun, era chiar convins că viaţa lui nu putea începe decât de acolo, odată cu plecarea trenului.
Cum să numim această gară mică? Gara din care vezi spre zare vii munţi mărginiţi de ninsori peste vremi, coborâţi din povestirile bătrânilor despre zadarnica trudă a împăratului de a fixa acolo hotar între fraţi. Gara în care vin trenuri grăbite ieşind din munţii adormiţi, dimineaţa pe la patru, când, oamenii treziţi prea devreme îşi amintesc fiecare de consort-consoarta lui şi mai aduc pe lume câte un plod. Gara aceea ca o poartă spre lume, gară pentru doi: unul ce pleacă şi altul care rămâne. [...]
Ce nume să-i dăm locului atât de ciudat, de dorit, de urât, de hulit sau atât de adorat? Oare nu unul de taină ââŹâ numele ei, numele lui ââŹâ numele celui aştptat şi mult dorit precum zice poetul? [...]
Un nume aduce cu el nenorocire şi potopul din vremuri de demult. Numirea atrage după sine sfârşitul. Voi lăsa neterminat textul acesta aşa cum nici n-a început, precum trenurile intră şi ies din gara noastră mică, inexistentă dar care mereu se preumblă prin suflet de nu mai ştiu cine pleacă şi cine rămâne: peronul, trenul, gara...
========================================
Loc de trecere-petrecere
de Adrian-Aurel Podaru
Gara, spaţiul cel mai pestriţ şi mai înţesat de identităţi măcinate melancolic de zgomotul roţilor, este locul unui perpetuum du-te-vino. Un loc de trecere. [...]
După câţiva ani scurşi [...] mă întorceam de la Cluj în pielea unui personaj al Scripturii, drag mie nu pentru ceea ce a făcut, ci pentru hotărârea lui finală: fiul risipitor. ĂËi la fel ca în parabolă, cineva mă aştepta acolo, în gară, fără ââŹÂde ceââŹÂ şi ââŹÂţi-am spus eu!ââŹÂ, ci bucuros că mă vede, gata să taie viţelul cel gras şi să înceapă ospăţul. [...]
Spre Ilva Mică pe linia 401<i></i>
Relieful deluros-montan începea să-şi facă apariţia<i></i>
Locomotiva diesel-electrică DA-1313 în Gara Salva<i></i>
15:20<i></i>
Când nu îţi cunoşti prietenii
de Tit-Liviu Pop
Gările se individualizează doar prin mulţimile ce le părăsesc. Unii vor pleca în vagoanele unui tren, alţii, care i-au condus pe primii, se vor reîntoarce acasă. Cei care sosesc nu au pe feţe îngrijorare sau tristeţe, sunt doar preocupaţi, dornici de efemerul euforic al unei întrevederi sau recapitulând şi rânduind interese, scopul unei sosiri. Au mai rămas nostalgicii, cei dornici doar de spectacolul trist al peronului ce se goleşte de lume. Paşii şi-au pierdut concreteţea şi conturul, aidoma celor de pe apele Someşului învecinat. O gară a născut un târg, un oraş, sau localitatea o gară? Linii care se separă, unele spre o înfundătură, altele spre zări. [...]
Locomotiva electrică CFR Marfă EA-918<i></i>
16:00<i></i>
Cruce în gară la Beclean
de Daniel Drăgan
- Beclean? De ce Beclean?
Pentru că este nod de cale ferată. Fac cruce la Beclean trenuri venind din şi plecând spre toate punctele cardinale. Ă Ĺži mai fac cruce la Beclean poeţi şi prozatori şi critici cu ideile şi speranţele lor literare venind şi ei din şi plecând spre toate punctele cardinale. [ââŹÂŚ]
Fac cruce la Beclean. Sunt ocrotiţi de un primar complice, dedat şi el la fragile fulguraţii poeticeşti. Fac cruce la Beclean. Fac cruce şi-l roagă pe Dumnezeu să ia de pe fruntea ţării lor negreala norilor de smoală. Fac cruce la Beclean şi pleacă apoi, fiecare spre altundeva, pentru ca să aibă de unde veni în curând. Ă Ĺži vin, mereu vin şi se întorc şi pleacă şi revin, ca trenurile într-o gară primitoare, ca trenurile într-un nod feroviar, ca ideile frumoase într-un stup nepieritor. Ă Ĺži vor veni şi vor pleca şi vor veni şi vor pleca atâta timp cât oamenii îşi vor aminti de Saeculum şi cât pe cer încă va mai da lumină, cel puţin una dintre astre.
========================================
Beclean, Botoşani, Bistriţa şi un medic legist cretin
de Virgil Raţiu
Cine nu a trecut prin Beclean, măcar prin gara din Beclean, nu cunoaşte mare lucru despre România.
în gara din Beclean aflându-te, cel mai adesea poţi constata că nu se întâmplă nimic. Dar aici, de-a lungul vremurilor au fost comise şi crime, unele abominabile, au fost înregistrate sinucideri, au avut loc accidente de tren în urma cărora corpul cine ştie cărui nenoricit, tânăr ori bătrân, femeie sau bărbat, a fost scos de sub roţile nemiloase bucăţi-bucăţele. Aici s-au încropit idile care au durat cât durează minutele ce despart două trenuri care sosesc din direcţii diferite. Aici s-au încăierat găşti conduse de hăndrălăi pentru cine ştie care motiv lipsit de vreo semnificaţie. Aici un cioban şi-a vândut sumanul pentru un pahar de ââŹÂvedeşââŹÂ ori de ââŹÂaluminiuââŹÂ. Aici mulţi impiegaţi de mişcare au fost crunt înjuraţi pe motivul că trenul aşteptat nu vine la timp. Aici se aciuiesc iarna beţivi notorii şi cerşetori. De aici toată lumea pleacă şi aici toată lumea soseşte în grabă. Pentru unii gara din Beclean a rămas un loc nostalgic ââŹâ peronul unde, într-un ungher, el a sărutat-o pe ea pentru prima oară şi ultima oară, peronul despărţirii pentru totdeauna de cel pe care l-ai iubit o viaţă, peronul de pe care un el a urcat-o pe ea cu forţa, cu tot cu bagaje, într-un tren oarecare, înjurând-o de mamă şi de neamuri, voind să scape de ea ca de râie. Peronul, mereu ocupat de o mulţime de bagaje de toate felurile şi culorile. [...]
Exploatarea unei cariere de piatră în Măgura Ilvei<i></i>
LDH125-426 la cariera de piatră de la Măgura Ilvei<i></i>
16:30<i></i>
Gara din Beclean
de Icu Crăciun
Interiorul gărilor noastre nu are nimic atrăgător. à ¢i-ai cumpărat biletul şi abia aştepţi să ieşi dintre nişte pereţi neospitalieri, dintr-o lume pestriţă şi pitorească, desprinsă parcă dintr-o pagină de roman.
Avantajul scriitorilor beclenari este că, de câte ori au nevoie de figuri emblematice în cărţile lor, cu siguranţă îşi vizitează gara. Fizionomia, îmbrăcămintea, deprinderile voluntare sau involuntare, timbrul glasului celor care poposesc mai mult sau mai puţin în jurul ei, toate se regăsesc în scrierile oamenilor de cultură ai localităţii. [...]
========================================
Băclean, 10 minute!...
de Valentin Raus
VALENTIN RAUS: Gara din Beclean era pentru mine şi părinţii mei punctul de unde schimbam trenul care venea de la Bistriţa Bârgăului cu cel ce avea să ne ducă până la Nimigea de unde ne lua o căruţă din Zagra. La întoarcere întrerupeam din nou călătoria la Beclean. Trenurile erau destul de rare. Pe linia aceasta nu erau vagoane de clasa I, vagoane cu perne, cum li se spunea, în schimb erau amenajate cu bănci vagoane de marfă (unii spuneau marhă) de clasa a patra, cu preţ redus, pentru sărăcime. Clădirea gării nu era cine ştie ce, dar sala de aşteptare era sau mi se părea ciudată. Mijlocul ei era ocupat de o masă foarte joasă, rotundă, cu diametrul mare, înconjurată de băncuţe. într-un perete era ferestruica ghişeului de bilete protejată cu gratii, iar vizavi o sobă înaltă de tuci cu îngeri şi păsări, scene de vânătoare, împăraţi şi viteji turnaţi în relief. Din tavan cobora firul unui bec electric ce lumina masa uneori, când cineva hotăra să scoată din desagi merindare cu de ale mâncării. Pe masă vedeai copii adormiţi şi bagaje, sub masă bagaje şi câte un biet om culcuşit pentru odihnă mai lungă.
Intram în sala de aşteptare a gării din Beclean de vreo patru ori pe an, de câte ori schimbam trenul. Tabloul era aproape acelaşi, parcă nici călătorii şi nici bagajele nu se schimbaseră între timp. Aş fi stat bucuros pe masa aceea, dar niciodată nu s-a nimerit să fie un locşor liber. Mă mulţumeam să stau lângă sobă pe cufărul de nuiele în care aveam lucrurile, sau pe un butuc de lemn adus acolo pentru un foc ce nu-l aprindea nimeni niciodată. Când se apropiau orele de sosire sau de plecare ale trenurilor, ieşeam neapărat să văd ce se întâmplă. în şuieratul repetat şi prelung al locomotivei, în vălătuci de abur şi şcrăsnete de osii frânate trenul oprea în faţa domnului şef de gară sau a altui purtător de chipiu roşu. Din primul vagon apărea un ceferit care anunţa cu voce pătrunzătoare: ââŹÂBăclean zece minute, trenul face manegură!ââŹÂ. în cazul acesta, pentru a-şi dezmorţi încheieturile şi a trage o gură de aer proaspăt, coborau din vagoane şi călători care aveau de mers mai departe. în alte situaţii, conducătorul de tren anunţa opriri mai scurte de trei, patru minute cam aşa: ââŹÂBăclean, tri minute, nici piş nici cac, tren pleac!ââŹÂ. Putea cineva să-şi asume riscul de a coborî? La plecare, conductorul sufla într-o trompetă de alarmă ţignal de atenţionare la care răspundeau cu fluiere înţepate controlorii de bilete, apoi se auzea sirena locomotivei. în sfârşit, uriaşul cel negru se punea în mişcare.
Am văzut toate acestea de multe ori. Nu ştiu dacă atmosfera din partea locului mă captiva doar pe mine sau avea într-adevăr şi pentru alţii ceva pitoresc sau chiar fascinant.
CORNEL COTUĂĹĄIU: Secvenţa cu ââŹÂBăclean, zece minuteââŹÂ mă face să-mi amintesc de o alta, la care am asistat, copil fiind. Era vară, mă aflam pe peronul gării. Era foarte cald (nu ca în Caragiale). Opreşte trenul şi un bărbat coboară iute şi o ţine glonţ la bufetul gării. Da, numai că la tejghea mai stăteau la rând câţiva însetaţi ţi nu se dădea decât bere la halbă. Stă tipul ca pe ace şi, când înşfacă halba, se aude fluieratul de plecare al locomotivei. Omul, zăpăcit, iese pe peron cu recipient cu tot. Era derutat, disperat : Ce să facă? Da, dar în urma lui ţâşnise şi crâşmarul Chendrean, să-şi recupereze cana. Celălalt parcă se blocase, iar roţile vagoanelor se puseseră în mişcare. Soluţia a găsit-o rapid tejghetarul: ââŹÂBerea-i a ta, halba-i a mea!ââŹÂ şi, nici una, nici două, i-a luat pălăria de pe cap, a turnat lichid în ea, i-a zis: ââŹÂNo, acum drum bun!ââŹÂ şi s-a întors la bufet. Nu e greu să-ţi imaginezi ce a urmat.
(Fragment din interviul acordat de Valentin Raus lui Cornel Cotuţiu, în revista ââŹÂIzvoareââŹÂ, Beclean, nr. 1 [13], 1993)
EA-361 în Gara Lunca Ilvei<i></i>
17:10<i></i>
Gara Beclean
de Constantin Cubleşan
Cine cercetează hărţile căilor ferate din România întâlneşte undeva, pe la mijlocul ţării, un punct nodal în dreptul căruia scrie cu litere ceva mai mari răsărite: Beclean pe Someş, ceea ce înseamnă că ar mai trebui să fie pe undeva şi un Beclean, pe un alt curs de apă. Aşa încât, pentru un străin, echivalenţa ar putea fi repede găsită în, să zicem, Frankfurt pe Main spre deosebire de Frankfurt pe Oder, în realitate, localitatea ce dă numele staţiei CFR nu are nimic din alura marilor oraşe. Este un minunat loc provincial, tihnit, din acela în care, vorba lui Mihail Sadoveanu, nu se întâmplă nimic, în ciuda faptului că oamenii de acolo trăiesc drame existenţiale cutremurătoare. Dar Beclean pe Someş nu este chiar un loc anodin. Cel puţin din punctul de vedere al circulaţiei trenurilor. Staţia are importanţa de răscruce a unor, să zice, Coşlariu, Războieni, Jibou, Vinţul de Jos etc., ca să numesc doar câteva din acele puncte de pe traseele de călătorie, în care trebuie să te dai jos din tren şi să aştepţi sau să te urci în vagonul unui tren care te aşteaptă el pe tine, pentru a-ţi putea continua drumul, mai departe, în altă parte, pe o altă rută. La Beclean schimbi trenul ca s-o iei spre Bistriţa, dacă vii cumva cu un tren ce nu este direct şi care din Beclean urcă pe Someş spre Năsăud, iar de acolo, pe Ilve, spre Vatra Dornei, ca să descaleci, aşadar, în Moldova. Cel puţin aşa era schema pe vremuri, prin anii `50-`60 când îmi începusem ucenicia de gazetar la Studioul de Radio Cluj. Ca să ajung la Bistriţa coboram de regulă la Beclean şi aşteptam vreo oră un tren ce mă ducea la Bistriţa. Timp suficient să te familiarizezi cu gara ââŹâ veche, cochetă totuşi, depăşită însă de circulaţia modernă ââŹâ [ââŹÂŚ], priveam vrăbiile ce se zburătăceau pe peron sau porumbeii (uneori ciorile) ce asaltau câte un vagon de cereale, uitat de Dumnezeu sau de cine ştie cine, pe vreo linie moartă, în aşteptarea lipirii la vreo garnitură de tren de marfă cu care să ajungă unde trebuia. [ââŹÂŚ]
========================================
Văşcălan
de Traian Parva Săsărman
[...] O dată cu intrarea trenului în gară, pe peron, aşa mai pe la margine, se perinda atitudinea de aspirant de cheferist a lui Văşcălan. înalt şi slab, cu faţa tocită de zvârciturile mai multor ani de navetă (venea din Uriu, sau din Reteag, ori poate chiar din Triaj) îmbrăcat cu un veşnic halat de doc albastru, prea scurt în mâneci şi strâmt în umeri, adus pe spate şi cu părul alb ieşindu-i pe sub şapca soioasă de cheferist de mătură. Mai purta o pereche de ochi buni, blânzi şi calzi ca pâinea în vatră. [ââŹÂŚ]
ââŹÂAvea admiraţie pentru impiegaţi şi unul Popică îl cam şmotruia: ââŹÂBă, Văşcălan, beleşte linia cu coceanul ăla!ââŹÂ ââŹÂ - Care dom`şef? Ăla de la linia optaââŹÂ. Ce putea să zică? Erau doar şapte linii şi, lucru sigur, Popică râdea şi el. Cred că-l chema Gheorghe. Sau poate Ion. ĂËi avea mulţi copii. Treaba lui. Noi, liceenii navetişti pe chefere îl poreclisem Văşcălan. Era numele dat în sat Făraşului. Păi nu era ocupaţia lui principală? Când mai chiuleam de la ore ne aciuiam prin gară. îi arătam mult respect şi-l rugam să ne explice chestia cu patrumiicinci. Adică cum e aia personal cu accelerat. De fiecare dată aceeaşi întrebare. Văşcălan tresărea, mândru (doar era şi el cheferist) şi ne ââŹÂtraduceaââŹÂ ecuaţia. Adecă trenul era personal după preţul biletului, dar avea mers de accelerat. Ca să ajungă proletarii mai repede la mare. Căreia Văşcălan îi spunea Măria hăi Neagră. ââŹÂMă, domnişorilor (zicea dându-şi cascheta pe ceafă), voi n-auziţi cum se anunţă la megafon, trenul personal cu mers de accelerat patrumiicinci cu oprire în staţiile Baia Mare, Dej, Beclean pe Someş (şi accentua superior staţia lui), Sărăţel, Deda, Topliţa, Sfântul Gheorghe, Braşov, Sinaia, Ploieşti, Bucureşti Nord, Constanţa, Mangalia Nord, pleacă peste cinci minuteââŹÂââŹÂŚ [ââŹÂŚ]
După mulţi ani, când am trecut prin gara Beclean pe Someş, am observat hârtii pe jos, seminţe, coji şi coceni de mere. Chiar pe peron. Atunci am înţeles, întristat, că prietenul meu Văşcălan se dusese.
Tânăra călătoare din Trenul Accelerat Timişoara Nord ââŹâ Iaşi<i></i>
Spre Vatra Dornei<i></i>
Muntele Ouşoru văzut de pe linia 502, Ilva Mică ââŹâ Suceava<i></i>
O locomotivă diesel-hidraulică LDH25 a Romanel lângă Gara Vatra Dornei<i></i>
17:20<i></i>
Ghiocei de Beclean
de Melania Cuc
[ââŹÂŚ] Ghioceii sălbatici aveau ceva special în gara aceea bătrână ca un măr din livezile răsfirate pe amândouă malurile Someşului. Ghioceii de Beclean aveau simbolul călătoriilor încheiate cu foarte bine şi, ciudat, fermecător de straniu, primindu-i, am simţit dintr-odată că fac parte integrantă din lumea compusă din vechi şi nou, din reminiscenţele unei epoci străluminate de lumea înghesuită pe peronul gării, celebrată doar de perechea de guguştiuci foarte harnici. [ââŹÂŚ]
========================================
Monor ââŹâ via Beclean ââŹâ Cluj şi retur
de Teodor Tanco
Aproape acoperă viaţa mea de călător acest traseu C.F.R. pe care l-am parcurs cel mai mult în aproape 60 de ani. Primul din trinom fiind localitatea de origine, satul meu natal Monor, de unde am pornit în anul 1946 la studenţia clujeană. ĂËi era obligatorie întreruperea pentru schimbarea trenului în Beclean. Aşteptam un personal sau accelerat care veneau de la Năsăud sau mai de departe, din Bucovina, din Moldova. Plăcutele opriri, mai ales când erau vara în amiaza zilei, nu se pot uita. De aceea revin bogate amintiri peste timp din spaţiul de la confluenţa ĂËieului cu Someşul Mare, din Becleanul acesta istoric cu vechime documentară de la 1235. Degajă un calm, o linişte împrejurimile, ce vine din împăcarea formelor de relief, toate înfrăţindu-se în jurul satului de odinioară, în margine cu ââŹÂştaţiaââŹÂ de la sfârşitul secolului XIX. [ââŹÂŚ]
Pod peste Râul Dorna, în apropiere de Vatra Dornei Băi<i></i>
17:30<i></i>
Gara Beclean
de Zorin Diaconescu
Pentru orice oraş fără ieşire la mare, gara este poarta spre lumea. Un loc de trecere, în jurul căruia oamenii şi-au aşezat rosturile inspiraţi probabil de mai vechile porţi ale cetăţilor. Chiar dacă şi-au mai pierdut câte ceva din legendă şi aventură, tehnologia postmodernă nu a alungat încă universul drumurilor de fier. Ritualul călătoriei, atunci când ne scapă, o face săracă, spiritual, chiar dacă altminteri ne duce prin capitale şi locuri exotice mult râvnite. [...]
Coborârea pe peron a rămas în pentru mine un fel de descălecat: părăseam o lume, cea a trenului, cu vagoanele sale mai confortabile sau nu, cu călători agreabili sau nu, oricum o lume diferită de celelalte, o lume în care cunoştinţele se leagă altfel şi mai repede, pentru ca apoi să dispară în neant deîndată ce talpa călătorului a atins peronul.[ââŹÂŚ]
Cred că nopţile cu ore lungi de aşteptare în gara Beclean pe Someş merită şi ele o carte, aaş cum Strada Gării din Beclean a fost învrednicită să fie păstrată între coperţi.
îl aştept pe cel care va aşterne pe hârtia neîncepută povestea nopţilor din gara Beclean, îl aştept şi îl asigur că va avea în mine un cititor neobosit, fiindcă povestea acestor nopţi nu este doar fascinantă, ea este mereu alta, la fiecare repovestire.
========================================
Gara de noapte
de Camelia Toma
[...] îmi place să mănânc în gări şi în tren. Aici descopăr în foame un veritabil partener de joc, pe o tablă deââŹÂŚ ââŹĹNu te supăra frateââŹÂ, pe care mai joacă vreun tren de călători, cursă scurtă, sau de marfă, cursă lungă. Da, da, şi câte un ââŹĹDă şi mie!ââŹÂ, cu o mişcare multiplicată la nesfârşit în seria neagră a gărilor pentru care călătorul e doar un bolnav care vine la policlinică fiindcă n-are bani de consultaţii la cabinete particulare.
- Oameni buni ! Gara asta e o policlinică în aer liber. Iei bonul pentru trenul curant şi aştepţi. Nu contează că doctorul vine peste câteva ore. Te muţi de pe un picior pe altul, măsori peronul în lung. în lat rişti să ieşi de pe şine pe tarlaua comunităţii şi să intri la categoria de către pădure.[ââŹÂŚ]
- Acceleratul Iaşi ââŹâ TimişoaraââŹÂŚ
Venirea trenului ne ia prin surprindere. De parcă n-am fi avut câteva ore să ne obişnuim cu ideea că vine. Uiţi de tine şi te simţi ca acasă în gară! [...]
După două minute de consultaţie, după două-trei ore de aşteptare. Dar urmează spitalizarea, opt ore, cel puţin, operaţie pe timp de noapte, fără anestezie. Ne găsim locurile ocupate. Ne uităm pe geam la gara care îşi dezveleşte ultimii dinţi de lumină spre noi.
- Trenul ăsta merge invers!
- Al nostru venea după ăsta.
- La două minute!
Beclean by night ne-a jucat o festă.
- Ce facem?
- Ne declarăm bolnavi.
- De ce?
- De febra gării de noapte.
- O să ne trateze cu o amendă, de rămânem covalescenţi pe viaţă.
Rămasă mult în urmă, gara Beclean râde din toate şinele; în faţă, ne aşteaptă gări străine, unde vom rămâne doar cât să inventăm replici pe cale să devină anonime.
în urcare spre Mestecăniş<i></i>
Interiorul vagonului accelerat alături de peisajele bucovinene specifice liniei 502<i></i>
17:40<i></i>
Scriitori printre macaze ââŹâ în gara din Beclean
de Ion Filipciuc
Multă vreme n-am reuşit să înţeleg expresia ââŹĹžnod de cale feratăââŹÂ dată fiind contradicţie logică dintre calea ferată dreaptă sau cu oareşce ocolişuri şi cuvântul ââŹĹžnodââŹÂ implicând o răsucire şi-o încovrigare cam greu de comparat între un odgon din cânepă ori chiar din material plastic, spre a nu aduce în discuţie şi nodul de la vreo şprangă din sârmă de oţel, şi rectilinitudinea şinelor ferate. [ââŹÂŚ]
De câte ori am ajuns în Beclean, ori cu trenul ori cu maşina, mi-ar fi imposibil să socotesc. Oricum am coborât în gară de prea muzlte ori, iarnă, vară, toamnă şi primăvară, pe ploaie, în ceaţă, pe senin, sub ninsoare, încât locul acela, şinele ferate, peronul, uşa de la intrarea în sala de aşteptare, fereastra cu gratii pentru bilete, camera pentru informaţii şi bagaje de mână, telefoanele publice, cu fise, inutile, mai nou cu cartele care-ţi scriu ââŹĹžaşteptaţi!ââŹÂ, iar tu, călătorul, n-ai nici vreme să te uiţi la mersul trenurilor ââŹâ mersul trenurilor se schimbă o dată pe an, iar preţul biletelor o dată pe săptămână!!! ââŹâ băncile arhaice, pasagerii obosiţi, năclăiţi de sudoare, dârdâind de frig, scuipând seminţe, rumegând mucuri de ţigară, sforăind, sughiţând, râgâind, plângând, rânjind, căscând şi jamoindu-şi mădularele după un somn scurt pe cimentul nemăturat de la inaugurarea gării sau de la ziua onomastică a ministrului transporturilor, întinzând mâna după un bănuţ, scobindu-se în nas şi înjurând înjdrăcit în urma trenului pierdut din pricina unui sângeap de ţuică fiartă în bufetul îmbâcsit de fum şi damf ecologic..., să mă facă să uit că un nod de cale ferată, precum Becleanul, este şi un... nod al prieteniilor. [ââŹÂŚ]
După ceremonialul lansării cărţii [din Vatra Dornei] cu autografe şi reflectoare [ââŹÂŚ] am plecat subit pe la ora zece seara, urmând ca pe după miezul nopţii să cobor în Beclean. Am adormit la trecerea prin cel dintâi tunel şi m-am trezit la Dej. Căci trenurile româneşti au minunatul har tehnologic de a-şi toca la cap în aşa măsură călătorii încât oamenii ori adorm buştean ori sar din mers la prima cotitură.. Cornel Cotuţiu, Aurel Podaru, Ioan Pintea şi Gheorghe Suciu m-au tot aşteptat să cobor în Beclean, dar n-au avut şi ideea să împrumute ciocanul de la verificatorul saboţilor de frână ca să bată zdravăn în fiecare fereastră din garnitură. Ar fi fost simplu, chiar dacă plăteau câteva geamuri sparte!
Aşa am pierdut prilejul unui frumos cenaclu literar în miez de noapte în gara din Beclean şi tare mă tem că istoria literaturii române de la origini şi până în cele mai îndepărtate viitoare timpuri se va resimţi. Să nu disperăm totuşi.
Prietenii s-au răzbunat totuşi însă invitându-mă să lansez cărţulia ââŹÂAsupra cuvântului <<noroc>>ââŹÂ într-o iarnă de prin ultimul an al mileniului doi. Trenul opreşte în gară. Eu mă uit peste peron să văd pipa cea pâcloasă a lui Cornel Cotuţiu ori ochelarii cei scânteietori ai lui Aurel Podaru. Nimic. ĂĹĄipenie de literat în gara din Beclean!
Cobor şi, când să trec ultima linie pentru a păşi pe cimentul peronului, observ că impiegatul de mişcare ââŹâ de la care a fost preluat şi titlul revistei ââŹÂMişcarea LiterarăââŹÂ din Bistriţa! - ţine în mâna dreaptă paleta lui cu discul acela roşu-verde, iar în mâna stângă o carte. Parcă îmi pare cunoscută. Cartea. Cu paleta n-aveam probleme. Mă apropii ca să nu mor călcat de tren. E chiar cartea mea, cu coperta mov întunecat şi cu scrisul acela din oase mobilizatoare, ââŹÂAsupra cuvântului <<noroc>>ââŹÂ. Omul ţine cartea cu un deget între file şi, după ce porneşte trenul căruia i-a dat liber cu verde, deschide cartea şi citeşte cu voce tare mergând agaliu spre biroul său din clădirea gării. Măi, să fie! în mod sigur e vreun neam de-al lui Cotuţiu, care i-a dat cartea mea. Da` nu-i prea de tot? Dacă acaparat de lectură face o greşeală şi din pricina unor biete propoziţii scrise de mine se ciocnesc două trenuri? Parcă văd ziarele. ââŹÂEvenimentul zileiââŹÂ abandonează găinile afrodisiace spre a tipări cu litere de-o şchioapă ââŹâ era să zic de-un sector ââŹâ ââŹÂCatastrofă feroviară la Beclean pe Someş din cauza lecturii pasionate şi iresponsabile a impiegatului de mişcare literată necontrolată printre macazele acţionate automat.ââŹÂ [ââŹÂŚ]
Stând pe lespedea peronului sau chiar între linii nu-ţi prea dai seama care-i sensul de mers: adică dincontro vine garnitura trenului încărcată cu capodopere şi încotro se îndreaptă garnitura viitorului vagââŹÂŚ Ce poţi vedea bine e doar un şirag de vagoane ââŹâ de reflectat la familia lexicală vag, vagon, vagonet, vagin, vagabond şi ce-o mai fiââŹÂŚ - hârbuite din care câte un glas răguşit, altul piţigăiat, altul peltic, unul colţos că fiecare a împins la vagoanele scrisului românesc, că nescare a tras ţignalul de alarmă, că altul a azvârlit câte-o piatră în cuşeta de dormit, că nu ştiu mai cine avea gând să sară din mersul trenului la următoarea curbă ideologicăââŹÂŚ
Mă şi mir că nimeni nu s-a gândit la un muzeu al călătoriilor pe cefereul român, ca să ridice o gară cu şine, macaze, locomotive, vagoane, cu funcţionari şi pasageri din ceară. Ar fi şi singura gară curată din România!
Gara din Beclean e un loc în care înţelegi dintr-o repede ochire că lumea asta nu-i cât se vede pe fereastra unui vagon de călătoriââŹÂŚ
========================================
într-un octombrieââŹÂŚ
de Florentina Toniţă
O gară poate semnifica plecarea.
Dacă ai părăsit pentru totdeauna ceva, cum ar fi copilăria sau prima dragoste.
O gară poate semnifica sosirea.
Marea şi (im)posibila reîntoarcere. La copilărie sau la prima dragoste.
Oricum ar fi, gara înseamnă mişcare. Viaţă. Este minutul abia trecut, aruncat în inocenţa trăirii. Sau drumul veşnic înainte. [...]
Trenul urca rampa Iacobeni ââŹâ Mestecăniş<i></i>
Valea Bistriţei Aurii<i></i>
Ce lăsam în urmă... linia spre Vatra Dornei! <i></i>
Reparaţii şi modernizări la drumul naţional 17, Suceava - Cluj-Napoca<i></i>
Semnalul de intrare în Gara Mestecăniş<i></i>
Ultima curbă înainte de Mestecăniş<i></i>
Coada trenului accelerat Timişoara Nord - Iaşi în Mestecăniş<i></i>
17:50<i></i>
Gara din Beclean sau DESPRE NOBILUL IUBIRII MELE!
de Sorin Gârjan
[...] Aş putea chiar spune că spune că m-au însurat, nu babele, ci călătoriile. Prima întâlnire cu soţia mea am programat-o nu în faţa cofetăriei, a cinematografului sau ââŹÂlângă poştăââŹÂ (clasicele locuri de întâlnire ale iubiţilor!), ci în gara Beclean. într-o dimineaţă de iarnă în care-am ââŹÂpicatââŹÂ ca un african în Siberia. Am plecat din Timişoara pe o vreme primăvăratecă şi am ajuns în gara Beclean în pantofi şi fulgarin pe un ger şi o zăpadă aproape de genunchi. Acesta era preţul ce se cerea plătit marelui premiu al iubirii. Gara Beclean mi-a dăruit adevărata iubire, o soţie minunată. Un ââŹÂNobelââŹÂ aparte pentru un bănăţean sosit cu ââŹÂvaporul de SighetââŹÂ într-o gară celebră, (pe) trecută prin poezii şi prin cântece: Gara Beclean. Este gara în care, dacă ai noroc, poţi prinde trenul vieţii.
Eu aproape că am apucat scara de aur a ultimului vagon!
========================================
ĂĹĄâşnitoarea din gară
de Alexandru Uiuiu
- Intersecţia asta seamănă cu ţâşnitoarea din Beclean.
- Cum adică? m-am arătat eu interesat.
- Nu ştii de ţâşnitoarea din Beclean?! [...]
- Hai, zi despre ce-i vorba...
- Păi asta-i, că aşa ceva nu se prea poate povesti, trebuie văzut. Mă rogââŹÂŚ e acolo, în gară, pe peron, un bloc mare de beton, o chestie masivă, puternică, ai impresia că-i cuiul cu care-i bătută gara în pământ, şi undeva, de la un capăt, iese din blocul ăla de beton un ţâmburuş cam atâta ââŹâ Anton îşi îndoi în sus jumătatea degetului arătător, arătându-mi cum arată ţeava aceea -, din care ţâşneşte apă pentru călătorii cu trenul, astfel încât, dacă eşti nebun de sete şi sari din accelerat ca să ataci cu capul înainte ţâşnitoarea, dai cu fruntea de beton şi mori, fără să-ţi prindă buzele uscate vreo picătură. [...]
(Fragment din romanul ââŹĹRidicarea în genunchiââŹÂ, Editura Albatros, 1999. Titlul aparţine editorului).
Belvedere a la Mestecăniş<i></i>
Tunelul de la Mestecăniş, firul Valea Putnei ââŹâ Mestecăniş<i></i>
Trenul roşu intrând în tunelul Mestecăniş<i></i>
Trenul roşu ieşind din tunelul Mestecăniş<i></i>
Trenul Accelerat gonind spre Câmpulung Moldovenesc şi mai departe<i></i>
Biserica şi cimitirul unui sat risipit în Obcina Mestecăniş<i></i>
18:00<i></i>
După şaptezeci de ani
de Gavril Istrate
[...] Ce s-a putut întâmpla în Gara Beclean? Mi se pare că încep să înţeleg ceva. La Beclean, în gară, mă opream de cel puţin 3-4 ori din anii 1933-1934, când am devenit student, şi până în decembrie 1938, când s-a dat în circulaţie linia Ilva Mică ââŹâ Vatra Dornei.
în drumul meu spre Iaşi schimbam trenul de 6 ori. Mai întâi la Beclean, unde aşteptam un tren local, care mă ducea până în Prundul Bârgăului, unde rămâneam peste noapte. A doua zi, la orele 5 dimineaţa, un tren forestier, un roiban care nu mai există astăzi decât în amintirea noastră, a tinerilor de acum 70 de ani, mă depunea la Dornişoara, în mijlocul pădurii, de unde mă lua în primire un personal care se oprea la Vatra Dornei. De aici mergeam cu un tren de Cernăuţi până la Dărmăneşti, unde aşteptam pe cel care circula de la Cernăuţi la Bucureşti, care mă lăsa la Paşcani, de unde cu un tren local ajungeam la Iaşi. [...]
========================================
îmi amintesc...
de Magdalena Vaida
[...] Râdem ca nebunii, suntem în deril. Aproape regretăm sosirea trenului şi când, în fine, suntem aşezaţi pe bancheta îmbibată cu toate miasmele a zeci de trupuri, mai privim o dată peronul gării, simţim cum ceva se destramă, ceva se pierde iremediabil, se risipeşte ca fumul indeciziilorââŹÂŚ între priviri şi priviri, între cuvinte şi cuvinte, rămânem tăcuţi, fiecare aşezat pe feliuţa sa de amintire.
Tot înainte, către Câmpulung Moldovenesc<i></i>
Curbe şi la drum, curbe şi la calea ferată<i></i>
Lăsând Raiul în urmă... <i></i>
Cerul se înnorase brusc... <i></i>
Soarele reuşind totuşi să ofere o binecuvântare călătorilorââŹÂŚ<i></i>
în apropiere de Câmpulung Moldovenesc<i></i>
întâlnire cu Trenul Personal Suceava - Ilva Mică tras de locomotiva electrică EA-871<i></i>
