Cai ferate in patrimoniul UNESCO

  • In perioada urmatoare o sa vi se solicite modificarea parolei. Pana la modificarea parolei, userul poate figura ca si blocat, odata modificata parola, userul este reactivat automat.
    Pentru orice problema va rog folositi butonul "Contact"

Semafor

Well-Known Member
Trenulist
21 Februarie 2011
750
19
Pascani
LOCATION
Pascani
Linia Albula

Linia Albula este o cale ferata situata in Elvetia intre Thusis si Saint Moritz din cantonul Grisons. Aceasta este o cale ferata metrica (ecartament 1000 mm) in lungime de 61,67 km, situata in districtul Albula. Ea imprumuta numele sau de la valea raului Albula. Traseul sau este dificil si a necesitat constructia a 39 de tunele si a 55 de viaducte. Exploatarea acestei linii este asigurata de Caile ferate retice (RhB).
Celebrul tren turistic Glacier Express care circula intre Zermatt si Saint Moritz foloseste acest traseu.
Linia aceasta este inscrisa in patrimoniul mondial UNESCO.

Istoric
- 1 iulie 1904 este deschisa linia Thusis – Filisur – Saint –Moritz.
- 15 octombrie 1919, este inaugurata tractiunea electrica.
- 25 iunie 1930 circula primul tren Glacier Express.
- 7 iulie 2008 linia este clasata in patrimoniul mondial UNESCO.

Traseul
Linia porneste din statia Thusis de la altitudinea de 641 metri si va ajunge la 1815 metri in punctul culminant din tunelul Albula. Gara Saint –Moritz reprezinta punctul terminus al liniei la altitudinea de 1775 metri. Parcursul este sinuos si include rampe de 35 mm/m.
Pentru a traversa vaile adiacente si a urca versantul muntelui Albula, linia foloseste numeroase poduri si viaducte Ea descrie mai multe bucle pentru a ajunle la  altitudiea maxima.

Operele de arta
Principalele opere de arta sunt viaductul Landwasser, lung de 136 de metri cu inaltimea maxima de 65 de metri si tunelul Albula cu o lungime de 5865 metri.

Sursa:  http://fr.wikipedia.org/wiki/Ligne_de_l%27Albula
 
In legatura cu lungimea liniei s-a strecurat o greseala. Lungimea liniei Albula intre Thusis si Saint Moritz este de 102 ,93 km. Distanta de 62 km este inte gara Thusis si celebrul viaduct Landwasser .
Iata principalele statii si opere de arta de pe aceasta linie: gara Thusis –Viaductul Solis – gara Tiefencastel – Viaductul Landwasser –gara Filisur – gara Preda – Tunelul Albula – gara Spinas –gara Samedan – gara Saint Moritz.

Gara Thusis

Gara Thusis 2

Statuie gara Thusis

locomotiva gara Thusis
 
Viaductul Solis

Viaductul Solis (Soliser Viadukt in germana) este o constructie monobloc din calcar, formata din 11 arce de piatra care sustin calea ferata.El este suspendat deasupra raului Albula in apropiere de catunul Solis din cantonul Graubunden din Elvetia. Proiectat de inginerul Hans Studer,  a fost construit in 1902 de Munari, Cayre  si Marasi pentru Caile ferate retice care il mai foloseste si in ziua de astazi.Unul din cele mai importante viaducte pe calea ferata Albula ,are o inaltime de 89 de metri, o lungime de 164 de metro si o deschidere principala de 42 de metri.
Asezarea
Viaductul Solis face parte din calea ferata Albula pe sectiunea cuprinsa intre Thusis si Tiefencastel la 49,33 km de Thusis.
Descriere
Viaductul conceput de Hans Studer construit din piatra de calcar este primul pod din Elvetia proiectat conform teoriei elasticitatii.Aceasta solutie de proiectare a permis utilzarea unui arc parabolic astfel incat, constructia a devenit foarte zvelta si asa costul constructiei s-a limitat la 125000 franci elvetieni la preturile din 1902.Cu inaltimea sa de 89 de metri, viaductul Solis este cea mai inalta opera de arta de pe caile ferate retice.
Deschiderea principala de 42 de metri este flancata de alte 10 arce cu deschideri variind intre 8 si 10 metri.
Renovarea
In 1997 viaductul a fost renovat cu mare cheltuiala.Izolatia anterioara dintre patul de pietris si peretii constructiei a fost completata cu un nou sistem de etansare format dintr-o folie impermeabila.In plus a fost reinoit si balastul de sub sine.

Sursa: http://en.wikipedia.org/wiki/Solis_Viaduct

Viaductul Solis 1

Viaductul Solis 2

Viaduct Solis carte postala

Solis gara
 
Tiefencastel gara 1

Tiefencastel  gara 2

Dupa care urmeaza cel mai spectaculos viaduct de pe aceasta linie:

Viaductul Landwasser
Viaductul Landwasser este un viaduct feroviar aflat in Elvetia, in cantonul Grisons. Este construit intre 1901 si 1903 cu o lungime de 136 de metri si o inaltime de 65 metri.
Viaductul este folosit de caile ferate retice (RhB).Dupa ce a parasit Filisur si strabate un tunel de 216 metri, la a carui iesire, trenul isi continua calea direct pe viaductul care se intinde peste cheile Landwasser la sud de Schmitten.
Constructia
Inginerul care a realizat proiectul a fost germanul Friedrich C.S. von Hennings.Constructia a fost incredintata firmei Muller & Zeerleder.
Viaductul a fost construit cu piatra de calcar gri intunecat. El are cinci deschideri de 20 de metri. Viaductul are un traseu curbat si descrie un arc de cerc cu o raza de 100 de metri.
Constructia liniei Albula incepe in 1898. Ea implica lucrari importante si a fost impartita in 11 sectiuni pentru un total de 55 de poduri si 39 de tunele. Cheile Landwasser au fost printre cele mai dificile obstacole de depasit, motiv pentru care sa decis traversarea vaii inguste printr- un viaduct. Constructia a inceput in martie 1901.In octombrie 1902, cateva trenuri puteau sa-l foloseasca. Acesta a fost pus in functiune la 1 iulie 1903, desi linia Albula nu era pe deplin finalizata.
Diverse
Viaductul a fost  subiectul unui timbru cu valoare de 60 centime, emis de Posta elvetiana la 1 august 1943.

Sursa: http://fr.wikipedia.org/wiki/Viaduc_de_Landwasser

Timbru Landwasser

Landwasser 1

Landwasser 2

Landwasser 3

Albula abur film
 
Filisur gara 1

Filisur gara 2

Bergun gara

In aceasta zona au fost construite 3 tunele in spirala

Tunele circulare

tunel albula 4

Urmeaza statia Preda aflata la intrarea in cel mai mare tunel de pe aceasta linie, tunelul Albula

Statia Preda

Albula tunel- Preda

Albula Preda carte postala


Tunelul Albula
Tunelul Albula este un tunel feroviar situat inElvetia, in cantonul Grisons pe linia cailor ferate retice ce leaga Thusis de Saint – Moritz (care are nu mai putin de 39 de tunele si 55 de poduri, culminand cu viaductul Landwasser).
Situat la o altitudine de aproximativ 1800 metri, galeria tunelului are o lungime de 5865 metri si a fost sapata intre 1898 si 1903 la un cost de 7828000 de franci elvetieni. 16 muncitori si-au gasit moartea in timpul lucrarilor. Linia a intrat in exploatare la 10 iulie 1904.
Portalul nordic este situat in localitatea Preda din comuna Bergun/Bravuogn iar portalul sudic la Spinas in valea Bever.
In zilele noastre, Glacier Express strabate zilnic tunelul. Exista de asemenea un serviciu de imbarcare pe tren a autoturismelor intre Thusis si Samedan.

Sursa: http://fr.wikipedia.org/wiki/Tunnel_de_l%27Albula

Albula tunel CP

Tunel albula –Spinas gara

gara Spinas 1815 m

gara Spinas 2

gara Spinas 3
 
Aceasta linie este strabatuta zilnic pe langa alte trenuri si de: Glacier Express

Glacier Express este un tren direct ce strabate Elvetia de la Saint-Moritz la Zermatt via Chur, Disentis, Andermatt si Brigue. In timpul verii un tren pleaca de la Saint –Moritz si un altul de la Davos. Cele doua ramuri se intalnesc intre Chur si Disentis.
Descriere
La 25 iunie 1930 la ora 7,30 a plecat primul Glacier Express, cu 70 de pasageri la bord. El a sosit la Saint-Moritz 11 ore mai tarziu.
Acest tren care circula pe calea ferata metrica care apartine Cailor ferate retice si pe reteaua companiei Matterhorn- Gotthard – Bahn, este adesea descris ca cel mai lent tren expres din lume.Pe parcursul a 7 ore si jumatate, trenul trece peste291 de poduri, strabate 91 de tunele si traverseaza pasul Oberalp, punct culminant al liniei actuale situat la 2033 metri altitudine.Expresul trece prin pasul Furka si Albula prin doua tunele.
Numele trenului vine de la Ghetarul Rhone, care a fost odata invecinat cu calea ferata. Pana in 1981, Glacier Express, urca intr-adevar o mare parte a pasului Furka, pana la un tunel scurt aflat chiar sub trecatoare, care permitea pasagerilor sa vada ghetarul de aproape.
In 1982 a fost deschis tunelul de baza Furka, care evita ascensiunea in trecatoare si permite circulatia trenului chiar si in timpul iernii.
Exploatarea vechii cai, abandonate prin deschiderea noului tunel, a fost reluata treptat. Pe tronsoane successive intre 1992 si 2010. Un tren istoric special strabate astazi in intregime vechiul traseu feroviar, traversand din nou pasul Furka.
Glacier Express este inainte de toate un tren turistic. Intr-adevar desi in timpul iernii, el constitue singura legatura posibila prin partea de jos a vaii Ronului ( trecatorile Furka si Grimsel fiind inchise), timpul de parcurs este prea lung pentru cei ce sunt interesati doar de o traversare de la vest la est a Elvetiei.Vom gasi in acelasi timp pe tronsonul dintre Brig si Chur alte tipuri de trenuri, inclusiv autobuze speciale ce asigura naveta cu vehicule usoare intre Oberwald si Realp (prin tunelul de baza Furka) si intre Andermatt si Sedrun(prin pasul Oberalp). In cele din urma, trenul este folosit de schiori pentru legaturile dintre diverse statiuni de schi aflate pe aceasta linie si accesibil cu acelasi abonament: Andermatt, Hospental, Sedrun si Disentis.
Incepand cu anul 2006, trenul are noi vagoane panoramice de clasa 1 si a 2 a. Fiecare garnitura de tren este compusa din 6 vagoane, doua de clasa 1, un vagon bar si 3 vagoane de clasa a doua, construite de Stadler Rail. Parcul de vagoane este impartit intre Matterhorn-Gotthard Bahn (MGB) si Caile ferate retice (RhB). Pranzul este servit pasgerilor la locurile lor.In difuzoare sunt transmise in germana, franceza, engleza, italiana, chineza si japoneza, comentarii asupra regiunilor traversate si a curiozitatilor intalnite pe parcurs. Tractiunea acestor trenuri este asigurata de MGB intre Zermatt si Disentis si de RhB intre Disentis si Saint-Moritz sau Davos via Chur.

Sursa: http://fr.wikipedia.org/wiki/Glacier_Express

Zona traversata de liniile Albula si Bernina este locuita de o populatie de origine latina despre care veti afla mai multe din articolul de mai jos:

ROMANŞII – FRAŢII NOŞTRI DIN ALPI
Bogdan Lupescu

Urme aproape româneşti în Elveţia. Sunt vreo 60.000 în toat㒠Elveţia şi îşi spun cu mândrie „romanşi”: oamenii liberi ai munţilor, de alt neam decât vorbitorii de limba german㒠şi italian㒠care-i înconjoar㒠din toate pă’rţile. Cândva, ţara lor, aşezat㒠la aproape 4000 de metri înă’lţime, se numea Reţia. Azi se numeşte Engadin şi se afl㒠în cantonul elveţian Grison. Cu toate c㒠limba lor a fost recunoscut㒠abia în 1938, dup㒠lupte grele şi îndelungate, ca cea de-a patra limb㒠naţională’, ea e de fapt singurul grai nă’scut şi vorbit pe actualul teritoriu elveţian (germana, franceza şi italiana fiind limbi de împrumut, aduse de peste munţi). Nu de mult, romanşii şi-au să’rbă’torit, ca şi noi, 2000 de ani de continuitate istorică’, chiar dac㒠sunt, tot ca şi noi, mult mai vechi. Urmaşi ai mândrilor reţi, latinizaţi la fel de greu ca şi dacii de armatele Imperiului Roman, Nicolae Iorga le spunea „fraţi mai mici” ai românilor. în studiul să’u „Paralelisme româno-helvetice”, marele istoric îi socotea înrudiţi cu traco-ilirii, dar şi cu celţii, de la care au moştenit un fond de cuvinte prezente şi în limba noastră’.
Iorga afirm㒠c㒠e cel dintâi român care a ajuns pe înă’lţimile Alpilor, între romanşi. „Cel dintâi care s-a dus să’-i vad㒠acas㒠la dânşii, s㒠le vorbeasc㒠limba aşa de asemenea cu a noastr㒠şi s㒠se uite în ochii aceia negri, deştepţi, care lumineaz㒠faţa rotund㒠sub pă’rul des şi dârz”, mă’rturisindu-şi regretul c㒠nu le poate înfă’ţişa românilor şi „vederi din satele lor şi nu le pot aduce înainte figurile aşa de asemă’nă’toare cu ale oamenilor noştri”. într-o conferinţ㒠rostit㒠la radio, Iorga vorbea chiar despre „o singur㒠unitate, care pornea de la Oceanul Atlantic şi mergea pân㒠la Marea Neagră’. (Nu m㒠mir, pentru c㒠profa de spaniol㒠mi-a zis c㒠în mijlocul Spaniei exist㒠o populaţie care vorbeşte aproape româneşte). între noi românii, care ne întindem pe amândou㒠malurile Tisei (…) şi ceea ce au ră’mas ei (romanşii) nu e nici o discontinuitate. O singur㒠pânz㒠de ras㒠influenţat㒠de romani, o singur㒠limbă’, cuprinzând elemente sufleteşti dominante ale marelui popor ieşit din vechea ras㒠iliro-trac㒠şi din Roma stră’bună’…”.

Ce nebunie mai frumoas㒠pentru un reporter la începutul unui nou secol, decât s㒠porneasc㒠într-acolo, încercând s㒠vad㒠ce-a mai ră’mas astă’zi din fraţii noştri îndepă’rtaţi, s㒠le priveasc㒠chipurile, s㒠le asculte limba, s㒠se întrebe dac㒠povestea lui Iorga despre romanşi nu a fost doar vânare de vânt? Dar, dup㒠o să’ptă’mân㒠de peregrină’ri prin munţii elveţieni, mi-am dat seama c㒠n-a fost în zadar. Nu pot aduce neapă’rat dovezi, nu sunt specialist în istorie şi graiuri vechi. Ceea ce pot spune e c㒠acolo, printre oamenii aceia din Alpi, printre ţă’ranii aceia crescă’tori de vaci şi de oi, acolo m-am simţit cu adevă’rat acasă’.
Istorie şi fân. Pashun Craista (Creasta P㒺unilor). Un să’tuc de vreo opt case, că’ţă’rat undeva spre izvoarele Mustairului. Deasupra noastră’, pereţi de stânci acoperiţi de ză’pezi veşnice. în faţă’, peste o vale colosală’, alţi munţi drepţi, nemişcaţi, unul în spatele celuilalt, umplând cu semeţia lor bolta albastră’. Engadin, ţara romanşilor şi a pă’durilor nesfârşite.
Pe marginea drumului, doi oameni ne fac semne cu mâna a bineţe. Doi ţă’rani, doi oameni ai locului. Siluetele lor voinice se proiecteaz㒠pe munţii din spate. Oprim maşina şi ne întoarcem miraţi. Dup㒠atâtea zile de mers prin Elveţia, e prima oar㒠când întâlnim oameni care ne salut㒠cu bucurie. Un tat㒠şi un fiu, singurii locuitori ai că’tunului dintre stânci. Gospodari, stă’pâni de munţi şi vaci multe. Bă’iatul e înalt, puternic, chipeş, un adevă’rat Fă’t-frumos. îl cheam㒠Vreni, n-are mai mult de 20 de ani. Vorbeşte bine franţuzeşte, lucru cam rar întâlnit în ţinuturile astea, şi-mi spune că’, deşi familia lor se numeşte Lamprecht, ei sunt romanşi „vechi de cinci generaţii”, doar c㒠numele le-a fost germanizat. Palmele fiului sunt negre, cră’pate de muncă’. Pe haine are urme de fân. E vremea cositului. Tot satul miroase a fân. Un sat arhaic, cu o istorie grea, pe care tână’rul cel chipeş o spune cu gravitate, ca pe un mesaj ce trebuie transmis neapă’rat mai departe. Pierderea limbii şi a obiceiurilor stră’moşilor a început înc㒠din vremuri medievale. Ră’ul a urcat spre romanşi dinspre vă’i. De acolo, de jos, a pornit nenorocirea. Romanşii au urcat tot mai sus, pe munţi, că’utând s㒠se ascundă’. N-au reuşit. Italienii au venit din sud, francezii din vest, nemţii din nord. I-au prins ca într-o menghină’. Vreni e mândru c㒠e romanş. Când vorbeşte despre asta, îşi pune palma pe inimă’. A fă’cut „şcoala de ţă’rani” în or㒺elul Santa Maria, acolo a învă’ţat tot ce ştie. Pe urm㒠s-a întors în să’tucul lui drag. Deşi e frumos ca un prinţ din poveşti, deşi a avut nenumă’rate propuneri s㒠plece la oraş şi chiar în stră’ină’tate, el n-a vrut. A ales s㒠tră’iasc㒠mai departe în satul cu opt case de pe culmile Alpilor, s㒠porneasc㒠la fiecare revă’rsat al zorilor cu vitele pe creste, să’-şi strice mâinile de atâta muncă’, s㒠priveasc㒠seara, culcat în fân, cele mai stră’lucitoare stele de pe cer. Asta a vrut şi aici ar vrea s㒠ră’mân㒠pân㒠la moarte, în Pashun Craista (Creasta p㒺unilor).
Vreni îi traduce tată’lui tot ce vorbim. Sunt momente când cei doi râd între ei, hâtri, cercetându-ne din creştet până’-n tă’lpi, întrebându-se ce-or fi că’utând nişte români pe coclaurile astea. La început, cei doi nu-şi dau seama c㒠eu pricep cam tot ce vorbesc.
înţeleg o mulţime de cuvinte: plug, moş, casă’, munt, ram, „muma”, frar, scolar, corp, alb, eu sun, el fa etc., dar înţeleg mai cu seam㒠intonaţia lor, o cadenţă’, o anumit㒠muzic㒠a graiului, atât de asemă’nă’toare cu a noastră’, încât parc㒠nici n-ai nevoie de cuvinte, parc㒠pricepi totul din vioiciunea spuselor, din gesturi, din înclinarea trupului, din privirile ce însoţesc mereu fiecare exclamaţie. Aşa vor fi toţi oamenii pe care îi voi întâlni aici, în bă’trânii munţi retici: parc㒠nu vorbesc cu cuvinte. Parc㒠vorbesc direct cu sufletul.

Sat romanş în lumina toamnei. Valchava (Vâlceaua), alt sat pe valea Mustairului, cuibă’rit într-o vale largă’, din care pornesc pretutindeni nenumă’rate fire de drum. E sâmbă’t㒠dup㒠amiaza şi romanşii ies în faţa că’soaielor vechi, cu faţade pictate şi flori roşii, revă’rsate peste fereşti. Se odihnesc, îşi trag sufletul dup㒠o zi de muncă’. O tihn㒠blândă’, aurie, învă’luie aşezarea. Oamenii şed pe nişte bă’ncuţe vechi, înnegrite de vremi, cu spatele lipit de zidurile groase. Aceleaşi bă’ncuţe unde au şezut altă’dat㒠pă’rinţii, bunicii lor şi tot neamul. Sporovă’iesc între ei, zâmbesc, trag din ţigar㒠rar, gânditori, îmi dau seama c㒠principalele lor discuţii sunt legate de turme, de stâne, de schimbarea vremii. E imposibil, privindu-i, s㒠nu te duc㒠gândul la pă’storii noştri. Aceeaşi şagă’, aceleaşi ocheade aruncate stră’inilor, aceleaşi salută’ri şugubeţe strigate vecinului de pe bă’ncuţa de ală’turi, aceleaşi taifasuri în care pun ţara la cale, aceeaşi pace contemplativ㒠care-i cuprinde uneori pe toţi, când se uit㒠la munţi. Bă’ncuţa din faţa casei e nelipsit㒠în tot Engadinul. Multe din ele au o scobitur㒠fă’cut㒠în zid, dinadins pentru a bă’ga acolo o banc㒠de lemn. Din vechime, locului i se zice „vamporta” (în faţa porţii), locul unde romanşii stau s㒠vorbească’, sau s㒠priveasc㒠lumea. Pentru romanşi, vecină’tatea e mai presus de orice. Aşa s-au ridicat comunele, aşa s-au pă’strat tradiţiile şi limba. Prin vecină’tate. Prin sate trainice şi unite. Oamenii se înţeleg, se ajută’, se viziteaz㒠fă’r㒠a-şi anunţa sosirea dinainte, intra nestingheriţi unul în casa altuia, îşi împrumut㒠unelte, bani, orice. „Un bun vashin vala pu co un paraint”, „un bun vecin valoreaz㒠mai mult decât o rudă’”, spune un vechi proverb romanş, lă’udând milenara vecină’tate umană’, pierdut㒠în alte pă’rţi.
Casa focului. Mă’-ndrept spre o bă’trân㒠care şade pe bancă’, la poartă’, şi-i spun fă’r㒠ocolişuri că’-mi place casa ei inundat㒠de flori. „Casa e bela”, îi zic. Bă’trâna m㒠iscodeşte pe sub sprâncene. Apoi îmi zâmbeşte. îmi mulţumeşte puţin jenat㒠pentru vorbele mele. Åži, la fel de brusc m㒠pofteşte în casă’! Deschide larg uşa marii bolţi să’pate în piatră’, atât de asemă’nă’toare cu cele ale caselor noastre din Ardeal. Stră’batem un culoar că’ruia-i zice „suler” – coridorul prin care intr㒠în cas㒠că’ruţele şi animalele – apoi cotim spre o odaie magică’: casa focului (casa da fo), bucă’tă’ria, vatra gospodă’riei, locul unde focul nu se stinge niciodată’. Odaia tihnei şi a poveştilor bă’trâneşti. Chiar deasupra ferestrei, sunt dou㒠„sgraffito”, doua picturi stră’vechi: un Isus zugră’vit naiv, ca de un pictor ţă’ran, ală’turi de un dragon, de un diavol: dră’cesc şi sfânt, pă’gânism şi creştinism, cele dou㒠dimensiuni ale vieţii romanşilor. Asemeni nouă’, aceşti reţi romanizaţi au fost creştinaţi cu mare greutate şi foarte târziu, abia prin secolul al VII-lea. Bisericile lor sunt ridicate pe sanctuare pă’gâne. Chiar şi azi sunt bântuiţi de vechile credinţe populare precreştine, tră’ind, mai ales bă’trânii, înc㒠în plin㒠magie. Ei se încred şi acum în poveşti cu zâne, strigoi, vră’jitoare şi lupi ce vorbesc cu glas omenesc, în istorii pă’storeşti despre vaci blestemate, despre locuri magice, ascunse în munţi, pe care trebuie s㒠le priveşti cu team㒠sau cu evlavie.
Apoi femeia m㒠duce în grajdul casei, un adevă’rat muzeu al clopotelor pă’storeşti. Sute de tă’lă’ngi mici şi mari, pentru oi şi vite, sunt agă’ţate peste tot, pe pereţii din bârne. La romanşi, tă’lă’ngile vechi nu se aruncă’. Se transform㒠în piese de muzeu ale familiei. Aproape orice gospodă’rie romanşă’ are în grajd, pe pereţi, aceast㒠mulţime de clopote. Toate tradiţiile romanşe – nunţile, urcarea şi coborârea turmelor din munţi, Chalandamarz (calendele lui Martie, când feciorii bat din clopote pentru a alunga iarna şi spiritele rele), Bauania (tragerea la sorţi a ursitului), Tscheiver (jocul cu m㒺ti) – sunt însoţite de dangă’tul prelung al tă’lă’ngilor. Clopotele sunt istorie vie. Simbolul tradiţiei, „Fuienetta”, vatra în care focul nu se stinge niciodată’.

O românc㒠între romanşi: Mihaela Demonti. Scuol. Capitala Engadinului de Jos, cel mai reprezentativ ţinut romanş, în ce priveşte limba şi tradiţiile. Iorga a fost aici. La fel Ovid Densusianu, marele lingvist, care a studiat ani la rând nume de munţi, de piscuri, vă’i sau ape, realizând un curs de „Toponimie retoromană’” la Universitatea din Bucureşti. îi înţeleg încântarea. E mai mare dragul să’-i auzi pe oameni vorbind o limb㒠atât de asemă’nă’toare cu a noastră’: „ce faci?”, „dorm bain?” (ai dormit bine?), „buna saira”, „bun di”, „buna not”… Lumea e veselă’, gata de vorbă’, ţi se d㒠bun㒠ziua chiar dac㒠trecă’torul habar n-are cine eşti. Dac㒠mulţumeşti cuiva, ţi se ră’spunde „cun plachere” (cu plă’cere), întocmai ca în română’. Prin magazine, te poţi pomeni ca nu-ţi sunt primiţi euroii, de parc㒠vânză’torul n-ar fi vă’zut în viaţa lui astfel de bani. în general, oamenii au o antipatie fă’ţişă’ faţ㒠de mititelele bancnote ale vecinilor. Åži tot în general, oamenii nici nu vor s㒠aud㒠de Uniunea Europeană’.
Aici, în Scuol, am norocul de a o întâlni pe Mihaela din România. O adevă’rat㒠celebritate locală’. Aproape nu exist㒠om în Scuol care s㒠n-o cunoască’, care s㒠nu aib㒠încredere deplin㒠în ea. Toţi ştiu, mă’car din auzite, de frumoasa românc㒠din oraşul lor. Mihaela Demonti e că’să’torit㒠cu un bă’rbat romanş şi tră’ieşte de 14 ani în Elveţia. Este – dup㒠ştirea ei – singura românc㒠din Engadin. A învă’ţat limba în doar dou㒠luni. Fă’r㒠dicţionare, numai prin discuţii cu oamenii. Ne d㒠dreptate c㒠e foarte asemă’nă’toare cu româna. De altfel, „şi oamenii de aici parc㒠sunt la fel”, spune ea. „La început, am avut un şoc. Nu ştiam nimic despre Engadin, despre romanşi. M㒠pregă’tisem pentru o Elveţie rece, ca ceasul. Nu mi-a luat mult timp să’-mi dau seama c㒠ei sunt de fapt cu totul altceva: mai sentimentali, mai calzi, dar totodat㒠şi aprigi, dintr-o bucată’. Trebuie doar s㒠le dai importanţa pe care-o merită’, să’-i mângâi, să’-i asculţi, s㒠le vorbeşti pe limba lor. Åži să’-i vedeţi ce cântă’reţi sunt! Ce dansatori! Cânt㒠tot timpul, chiar şi când muncesc. Iar dac㒠asculţi corurile lor, e imposibil s㒠nu pleci cu ochii în lacrimi. Nu ştiu cum, dar înc㒠de când am venit, am simţit ceva familiar, ceva ce m㒠ducea mereu cu gândul spre acasă’. Am fost şi eu mirat㒠cât de uşor am putut s㒠m㒠adaptez. Ca s㒠le cad la inimă’, n-a trebuit s㒠fac nimic altceva decât s㒠fiu eu însă’mi.”
Case vechi în Valchava

Mihaela e nespus de încântat㒠c㒠s-a întâlnit cu români. Nici nu st㒠pe gânduri s㒠ne pofteasc㒠la ea acasă’, unde soţul ei, Plasch Demonti – anunţat prin telefon – ne aşteapt㒠cu masa. Mihaela locuieşte în Sent, un sat superb, aflat chiar deasupra Scuolului, o adevă’rat㒠cetate de case albe, având în mijloc o piaţ㒠şi o biserică’. Aici a tră’it ca un pustnic, studiind folclorul şi limba neamului să’u, mai întâi într-o moar㒠veche, apoi în turnul unei biserici pă’ră’site, marele scriitor şi luptă’tor romanş pentru neatârnare, Peider Lansel, primul traducă’tor al baladei noastre „Mioriţa”, autor al celebrului dicton „Nici italieni, nici germani, romanşi vrem s㒠ră’mânem!”, lozinc㒠devenit㒠apoi un  adevă’rat imn, „torţa culturii retice”, cum s-a spus.
Mă’rturisesc c㒠niciodată’, în deplasă’rile mele de reporter prin ţară’, nu am fost primit cu atâta dragoste ca în casa Mihaelei din Sent. Plasch Demonti m-a întâmpinat cu îmbră’ţişă’ri: la atâta depă’rtare de Carpaţi, un român şi un romanş se ţin în braţe ca fraţii, privind munţii unul peste umă’rul celuilalt. Plasch (în traducere „Plă’cut”) are ceva din mândria gospodarului român care te omeneşte acas㒠la el. în aceste clipe, parc㒠nici nu mai tră’ieşte pentru sine, ci doar pentru oaspeţii să’i. Ne îndeamn㒠s㒠mai mâncă’m, mereu ne întreab㒠dac㒠avem nevoie de ceva, e atent la orice detaliu. Åži vorbim, mereu vorbim. Cu cele câteva cuvinte româneşti pe care le ştie, aproape c㒠nu mai am nevoie de traducă’tor. A fost şi el în România, în munţii Fă’gă’raşului, pe la Curtea de Argeş, şi acolo a împă’rt㒺it deplin credinţa soţiei sale: „Noi şi voi suntem fraţi!”. Aşa zice, şi-mi strânge atât de tare palma în pumnul lui ca barosul, că’-mi dau lacrimile. Plasch e mândru c㒠e romanş. Doar îl cheam㒠Demonti („al muntelui”), „om liber al munţilor”, cum îi place să’-şi spună’. Abia aşteapt㒠s㒠treac㒠cele trei zile pân㒠când va urca în Alpi, unde va ră’mâne vreme de trei să’ptă’mâni. „Uite acolo!”, zice, şi-mi arat㒠un punct îndepă’rtat între crestele albe, singur într-o că’bă’nuţ㒠pă’storeasc㒠din pustietă’ţi neumblate. Aşa face mereu când îl apuc㒠dorul de ducă’. Nu poate tră’i fă’r㒠munţi. Fă’r㒠munţi, spune el, ar muri pe picioare.

Spre seară’, Mihaela îmi aduce la ea acas㒠doi romanşi „foarte vechi”, al că’ror neam se pierde în negura vremurilor: Stupan Niculin şi Giacumina. Soţ şi soţie, că’să’toriţi de 55 de ani. Abia când îi vă’d intrând şontâc, ţinându-se unul pe altul de braţ, în odaia cea mare, îmi spun că’, într-adevă’r, acestea trebuie s㒠fie chipurile mult lă’udate de Iorga. Sunt duioşi bă’trânii aceştia, când se aşeaz㒠tacticos la masă’, puţin nedumeriţi, nepricepând prea bine ce vrem de la dânşii. El, Niculin, a fost cioban la oi. Apoi baciul unei mari stâne din ţinut. Apoi comerciant de oi, ajungând cu turmele tocmai pân㒠în Elveţia franceză’. Deşi e unul din cei mai bogaţi oameni ai Sentului, el se poart㒠mai departe în puloverul de lân㒠şi pantalonii de costum niţel ponosiţi, tare modest cu vecinii, iar gândul îi st㒠tot la stânele din munţi şi la oile care acum, din pă’cate, sunt din ce în ce mai puţine. Ea, Giacumina, a fost mai mult casnică’. S-a ocupat de cele patru fete ale lor. Le-a mă’ritat cu romanşi, le-a învă’ţat s㒠fie mândre că’-s romanşe. Niculin şi Giacumina se iubesc şi acum. Se ţin de mân㒠pe sub masă’, ca doi şcolari, în timp ce-mi vorbesc. Iar eu ştiu ce să’-i întreb. Le pun exact aceleaşi întrebă’ri pe care le-aş fi pus orică’rui cioban de-al nostru din Carpaţi. Da, înc㒠mai exist㒠transhumanţ㒠în Engadin, ră’spunde Niculin. Turmele pornesc primă’vara prin mai şi se întorc în noiembrie. Conform unui vechi ritual, ciobanii urc㒠mai întâi singuri, pân㒠pe Piscul Minschun, la peste 3000 de metri, doar pentru a se închina în faţa unei pietre sfinte. O piatr㒠despre care ei zic c㒠e „a Maicii” – Mama Dona, Fecioara Maria – şi-n faţa că’reia stă’ruie îndelung în rugă’ciune, acoperind-o cu să’rută’ri. Pă’storii au credinţa c㒠dac㒠nu să’rut㒠aceasta stâncă’, atunci nu vor avea noroc la p㒺unat şi le va merge ră’u întreg anul. Åži Niculin s-a închinat la piatra Mamei Dona. A fost urcat pe braţe pân㒠acolo, în vârful muntelui, grav bolnav, paralizat din pricina unei congestii cerebrale. A atins şi el cu buzele piatra binecuvântat㒠şi a plâns. S-a rugat la munţi, la pă’duri, la cerul „clar” al Alpilor, că’ci în toate acestea se afl㒠ascuns Dumnezeu. „Dumnezeu nu e o persoană’. E  natura îns㒺i”, zice el. Åži pân㒠la urm㒠s-a vindecat. Prin rugă’ciune, zice. Numai prin rugă’ciune.
 
împreun㒠cu iubita lui soţie, bă’trânul îşi aminteşte cât de simpl㒠era viaţa satului altă’dată’, cât de curaţi şi credincioşi erau oamenii. Unele episoade le-au tră’it ei înşişi, în copilă’rie, altele le-au fost povestite de pă’rinţi, de bunici. Mihaela îmi traduce fascinată’. Nu aflase despre toate acestea pân㒠atunci. Bă’trâna Giacumina reînvie vorbind de un sat izolat în munţi, care altă’dat㒠n-avea nevoie de nimic din afară’. Vremuri în care pâinea şi pânza se fă’ceau în casă’, cu ră’zboaie de ţesut şi roţi de tors, de că’tre femei strânse într-o „adunare” (şeză’toare), unde se spuneau cele mai frumoase poveşti. în capul satului exist㒠şi azi un loc numit „El Fourn”, acolo se afl㒠odinioar㒠marele cuptor de pâine al satului. în timpul liber, în nopţile lungi de iarnă’, Niculin scrie poezii. Poezii nă’scute din tradiţiile satului, din marea dragoste ce i-o poart㒠Giacuminei. în copilă’rie a vă’zut-o cu ochii lui pe ultima vră’jitoare („stria”) din Sent. Avea vreo opt ani pe atunci. îşi aminteşte cum au adus-o oamenii în piaţa satului, îmbră’cat㒠în zdrenţele unui strai bă’rbă’tesc de pă’stor, cum au bă’gat-o cu mâinile în ap㒠clocotit㒠pân㒠când a recunoscut c㒠ea a fă’cut toate blestemă’ţiile. Altă’dată’, vră’jitoarele erau multe, maestre în ale descântecului. Un platou înalt, undeva spre Ardez, se numeşte şi azi „Cuptorul Vră’jitoarelor”. în acel loc, oamenii vedeau apă’rând urme de picior femeiesc intrând adânc în pă’mânt, dar pe nimeni care s㒠lase aceste urme. Vră’jitoarele aveau de-a face mai ales cu ciobanii singuratici din munţi. îi momeau cu ispite femeieşti, preschimbându-se în fecioare frumoase, le secau ugerul vitelor, le stricau că’piţele de fân, ori le ră’sturnau că’ruţele dup㒠o zi istovitoare de muncă’. Mihaela traduce, iar eu m㒠înfior: cum aş putea s㒠nu m㒠gândesc la ciobanii aceia ai noştri, cu care fă’cusem atâtea reportaje prin Carpaţi? Chiar felul de a povesti e acelaşi. Bineînţeles, Niculin nu a vă’zut cu ochii lui vră’jile, a auzit povestea pe care mi-o spune de la un pă’stor din Plumeran, că’ruia i s-a întâmplat. Omul stă’tea cu vita pe pajişte şi deodat㒠s-a desfă’cut lanţul de la gâtul animalului, tras parc㒠de-o putere nevă’zută’. Ciobanul i-l leg㒠la loc, strâns. Lanţul iar㒺i că’dea la pă’mânt. De nenumă’rate ori. Pe urmă’, când ducea vita la apă’, lanţul se ridica de jos şi se prindea singur de gâtul ei. N-o lă’sa s㒠bea apă’. Singur se ridica! O vră’jitoare îi fă’cea asta ciobanului. Niculin n-ar fi crezut, dar omul era gospodar serios, respectat. Nu putea s㒠mintă’. A vă’zut totul cu ochii lui.
Epilog cu Carpaţi. Iorga a vizitat Engadinul în anul 1937. Astă’zi, dup㒠aproape şapte decenii, reporterul are şansa de a cunoaşte, în acelaşi loc, un alt mare istoric, de data aceasta elveţian: dr. Martin Bundi, fost preşedinte al Consiliului Naţional al Elveţiei din Chur. Specialistul în istorie antic㒠îl confirm㒠pe savantul român: „Da, se poate vorbi de un paralelism între noi şi voi. Aici au fost colonizaţi reţii, la voi dacii. Iar între reţi şi daci exist㒠multe asemă’nă’ri. Limbile s-au conservat atât de bine, pentru c㒠şi noi şi voi am tră’it atâta amar de vreme izolaţi: noi, într-o mare germanică’, voi, într-o mare slavă’. Deşi avem puţine mă’rturii despre limba retic㒠pentru a o putea reconstrui – doar câteva inscripţii pe piatr㒠– cu siguranţ㒠c㒠aceasta nu a fost una indo-europeană’, aşa cum nici limba dac㒠n-a fost…” Reţii au fost, ca şi dacii, un popor mare şi mândru. La lupt㒠nu se temeau de moarte: „furor raeticus”. Au fost, tot ca şi dacii, prin excelenţă’, oameni ai munţilor. Pă’stori şi ră’zboinici. Ei hă’rţuiau adesea, cu un curaj nemaivă’zut, armatele romane din câmpie, cele din câmpia Padului mai ales. Au fost înfrânţi cu greu în ascunză’torile lor din munţi. A fost nevoie de dou㒠armate romane, care au urcat pe ambele pă’rţi ale Alpilor, prinzându-i ca-ntr-un cleşte.
Că’lă’toria noastr㒠se apropie de sfârşit. Falera e ultimul sat de romanşi al popasului nostru elveţian. O mas㒠lungă’, albă’, cu noi, românii, în mijloc, înconjuraţi de localnici: doamna Silvia Casutt, primă’riţa comunei, doamna Rita Cathomen şi soţul acesteia, Ignaz, alţi câţiva pă’stori b㒺tinaşi. Mâncă’m un fel de sarmale romanşe. Fereastra casei e plina de soare, iar soarele lumineaz㒠o vale verde şi o biserica veche. Ală’turi, pornind chiar din altarul bisericii, o mulţime de pietre, megaliţi şi menhire din epoca bronzului, formeaz㒠un gigantic calendar solar, de o precizie matematic㒠uimitoare. Aflu c㒠pe o piatr㒠numit㒠„Să’geata Lunii” e încrustat㒠poziţia exact㒠a stelelor atunci când a avut loc eclipsa total㒠de soare din 25 decembrie, de „Cră’ciunul” anului 1089 înainte de Cristos. O grupare de alte trei pietre formeaz㒠un triunghi pitagoreic perfect (a2+b2=c2). Aşadar, aceşti reţi nu erau fitecine…
Falera e una din cele mai vechi aşeză’ri ale romanşilor, atestat㒠documentar şi locuit㒠absolut fă’r㒠nici o întrerupere din anul 3500 î.Hr. într-un târziu, Ignaz Cathomen avea să’-mi spun㒠ceva care avea să’-mi taie respiraţia: „E la noi un cuvânt foarte vechi, poate chiar cel mai vechi, la fel de bă’trân ca şi megaliţii 㒺tia din piatr㒠pe care-i vedeţi. E vorba de cuvântul „carp”, ceea ce în romanşă’ înseamn㒠„piatră’”, „stâncă’”. Nimeni n-a putut stabili vreodat㒠originea acestui cuvânt, ea se pierde în adâncul istoriei. Noi îns㒠îl avem în numeroase nume de locuri, de munţi şi de vă’i: Carp, Carpet, Carppa. Câteva piscuri de aici, din jurul satului, se numesc chiar aşa: Carp. Un altul se numeşte Carpats. Da, Carpats, de ce va miraţi?  Mă’nânc sarmale romanşe şi zâmbesc. Acum am, într-adevă’r, toate motivele s㒠m㒠simt aici ca acasă’.
Autorul mulţumeşte în mod special doamnelor Lucia Benovici Portman (Elveţia) şi Magdalena Popescu-Marin (cercetă’tor principal la Institutul de Lingvistic㒠al Academiei Române) pentru sprijinul acordat în documentarea acestui reportaj.

Sursa: Formula As
http://ioncoja.ro/textele-altora/romanasii-din-elvetia/
 
Cea de a doua linie intrata in patrimoniul UNESCO este: Linia Bernina
Linia Bernina ( Berninabahn in germana) este o linie feroviara metrica (ecartament 1000 mm) unica in cadrul retelei feroviare Retice (RhB).
A fost pana la cel de-al doilea razboi mondial exploatata de o firma feroviara independenta (abrev. BB).Ea leaga statiunea montana elvetiana Saint- Moritz din cantonul Grisons cu localitatea italiana Tirano, strabatand pasul Bernina. Aceasta este considerata calea ferata cu simpla aderenta, aflata la cea mai mare inaltime din Alpi si cu  panta cea mai mare din lume (7%).
Impreuna cu linia Albula, ea este inscrisa din 2008 sub titlul “caile ferate retice in peisajul marginit de Albula si Bernina” in patrimonial UNESCO.
Istorie
Dupa finalizarea liniei Albula in 1905, linia Bernina (BB) a fost infiintata cu scopul de a lega Saint-Moritz de Tirano.Dupa acordarea concesiunii in 1906, deschiderea are loc in 1908 in mai multe sectiuni: 1 iulie 1908, intre Pontresina si Morteratsch si intre Tirano si Poschiavo; pe 18 august in acelasi an intre Pontresina si Celerina si intre Morteratsch si Bernina Sout; la 1 iulie 1909 intre Celerina si St. Moritz si intre Bernina Suot si Bernina Ospizio. .Abia la 5 iulie 1910 linia este deschisa integral.De la inceput s-a ales tractiunea electrica in curent continuu; tensiunea a crescut de la 750 volti la 1000 volti in 1935.
Initial linia Bernina era utilizata numai in perioada estivala. Trecerea la exploatarea de iarna incepe in 1913/14. Aceasta  provocare majora, a dus la construirea a numeroase ziduri de aparare impotriva avalanselor.
In 1943 caile ferate retice (RhB) absorb si calea ferata Bernina.
In 2008 linia este inscrisa in patrimoniul mondial UNESCO.
Traseul
In capatul liniei Albula din statiunea montana Saint Moritz, incepe linia Bernina, din acest motiv aici exista doua sisteme de tractiune pentru cele doua trenuri.Trenul care paraseste gara prin est, trece peste un viaduct de 64 de metri lungime pe sub care curge raul Inn.Apoi strabate tunelul Charnadura II in lungime de 689 m, tunel care este cele mai lung de pe intreg parcursul. Gara Celerina Staz, situata la 1716 metri altitudine, reprezinta punctul cu altitudinea cea mai joasa de pe versantul nordic al pasului Bernina. Pana la gara Ospizio Bernina trenul trebuie sa urce fara intrerupere.
Gara Ospizio Bernina este situata la 22 km de punctul de plecare al liniei;ea este situata la 2253 metri altitudine, fiind punctul culminant al liniei.Aici este punctul de unde trenul incepe coborarea spre a intra in statia Alp Grum, aflata la 2091 metri altitudine.La iesirea din statia Alp Grum,trenul traverseaza un peisaj montan panoramic, efectuand un  viraj de 1800 ca apoi sa inceapa o coborare de 7%, fiind una din cele mai abrupte pante din lume, coborata de un tren fara sistem cu cremaliera.
Linia continua sa coboare in valea care duce in Italia prin garile Cavaglia si Poschiavo. Dupa gara Brusio,trenul se inscrie pe viaductul elicoidal Brusio.
Dupa 58 de km de la plecare, trenul traverseaza frontiera italo-elvetiana, apoi trece prin centrul localitatii Tirano pentru a finaliza cei 60,688 km in gara Tirano.
Linia Bernina atrage in fiecare an mii de turisti care vor sa descopere peisajele Berninei.
Aceasta linie a inspirat in egala masura un mare numar de modelisti care reproduc  la scara, sectoare din aceasta cale ferata pitoreasca.

Sursa: http://fr.wikipedia.org/wiki/Ligne_de_la_Bernina

Statiile mai importante si operele de arta sunt:
Saint Moritz - Inn viaduct-Celerina - Pontresina- Montebelo Curve ( o curba spectaculoasa la 180 grade) - Oapizio Bernina  (altitudine 2253 m) -Alp Grum (2091 m) - Poschiavo- Miralago - Brussio gara - Brossio (viaduct spiral la 360 grade) - Tirano.

Engadin – St. Moritz

Funicular St Moritz

Celerina gara

Ospizio Bernina

Ospizio Bernina 2

Alp Grum statie

Alp Grum statie 2

Alp Grum altitudine

Montebelo viraj
 
Poschiavo gara

Bernina –lago di Poschiavo

Gara Brussio

Brussio

Viaductul din Brusio
Viaductul din Brusio (italian㒠Viadotto elicoidale di Brusio, german㒠Kreisviadukt Brusio) este un viaduct circular de cale ferată’, în nou㒠arcuri, din piatră’, în apropiere de Brusio, Elveţia. El este inclus în Patrimoniul mondial UNESCO.
Amplasare
Viaductul spiralat Brusio face parte din Linia Bernina şi este situat între Brusio şi Campascio. El este în imediata apropiere la sud de Brusio, şi la aproximativ 54 km de la St. Moritz.
Istoric
Viaductul a fost deschis pe 1 iulie 1908, odat㒠cu darea în exploatare a segmentului de cale ferat㒠Tirano–Poschiavo, parte a liniei Bernina.
Viaductul spiralat a fost necesar la sud de Brusio pentru a limita gradul de înclinare a caii ferate la maximul admisibil de 7%, astfel încât trenul s㒠nu alunece la vale, sau s㒠fie de necontrolat în coborâre.
în 1943, întreaga Linie Bernina a fost preluat㒠de compania Rhaetian Railway, care deţine viaductul pân㒠în prezent.
Date tehnice
Viaductul spiralat are o lungime de 115,8 m, înă’lţimea de 17 m şi const㒠din 9 arcuri a câte 10,8 m.[1] Raz㒠orizontal㒠de curbatur㒠este de 70 m, iar unghiul de înclinaţie este de 7%.Ecartamentul are 1 metru, şi electrificarea e de 1000 V de curent electric continuu.

Sursa wikipedia

Cu acest viaduct s-a batut o medalie:

Brussio avers

Brussio revers

Brussio ambele fete

si o moneda de 20 de franci elvetieni:

Moneda Bernina Railway


Brusio viaduct spiral –film

Tirano

Gara Tirano

Bernina bahn

Bernina express

Bernina

Bernina express Chur

Bernina afis

Bernina express interior
 
Am mai descoperit o cale ferata europeana aflata in patrimoniul UNESCO : Semmeringbahn

Calea ferat㒠Semmering este o porţiune a că’ii ferate de sud din Austria.
Date generale
„Linia ferat㒠Semmering” s-a construit între anii 1848-1854, sub coordonarea inginerului veneţian Carlo di Ghega. Ea trece peste o trecă’toare la aproape 1.000 m altitudine, la acea or㒠cea mai mare înă’lţime atins㒠de o cale ferată’, constituind o realizare tehnic㒠deosebită’, în deplin㒠armonie cu regiunea natural㒠traversată’. Este o cale ferat㒠într-o regiune de munte care a fost deschis㒠în anul 1854, iar din anul 1998 a fost declarat patrimoniu mondial UNESCO.
Calea ferat㒠are un cap de linie Gloggnitz altitudinea de 439 m deasupra n.m. trece prin mai multe tunele şi prin localită’ţile:
• „ Gloggnitz” - „Schlöglmühl” - „Payerbach-Reichenau” - „Küb” - „Eichberg” - „Klamm-Schottwien” - „Breitenstein” - „Wolfsbergkogel” - „Semmering” altitudinea de 898 m deasupra n.m., tunelul Semmering (1512 m) - „Steinhaus” - „Spital am Semmering” - având celă’lat cap de linie la „Mürzzuschlag”.
Calea ferat㒠are o lungime de 41 km, pe când distanţa în linie aerian㒠este numai de 21 km. Ea parcurge un traseu cu diferenţ㒠de nivel de 459 m, punctul cel mai înalt fiind la 898 m. Calea ferat㒠traverseaz㒠14 tuneluri printre care unele au pân㒠la 1.512 m lungime, 16 viaducte (unele cu dou㒠nivele) peste 100 de poduriarcuite din piatră’. Pe o porţiune 60 % din traseu, linia are o înclinare de cel puţin 20 ‰, panta maxim㒠fiind de 28 ‰. Numai ca. o jumă’tate din traseu este drept (22,4 km), cealalt㒠jumă’tate are curbe numeroase, linia care trece pe lâng㒠locuri şi vă’i pră’pă’stioase presă’rate cu viaducte.

Sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Calea_ferat%C4%83_Semmering
 
Tren istoric 150 de ani Semmeringbahn
https://www.youtube.com/watch?v=-1UdmoahESA

Si un tren in 2015

https://www.youtube.com/watch?v=8TxvUBiJZ1Y
 
Din patrimoniul UNESCO mai fac parte 2 cai ferate din India. Prima este: Nilgiri Mountain Railway

Calea ferata montana Nilgiri (NMR) este una din cele mai vechi cai ferate montane din India, construita in districtul Nilgiri -India de Sud, din statul Tamil Nadu. Aceasta cale ferata Indiana este printre ultimile din India care mai folosesc tractiunea cu aburi.
Calea ferata urca 45 de km si leaga localitatile Mettupalayam de Ooty (Udhagamandalam), ultima  situata la 2268 m altitudine.

Istoric
Propusa inca din 1845, linia va fi in cele din urma construita de britanici si deschisa pentru public in iunie 1899, fiind exploatata de compania feroviara Madras.
Ea leaga orasul Mettupalayam in apropiere de Coimbratore de localitatea Ooty, statiune montana situata la o altitudine de 2200 m.
In octombrie 2004, UNESCO a decretat ca NMR va fi integrat in Patrimoniul mondial. Ceea ce s-a si intamplat in anul 2005.

Caracteristici
Linia NMR are ecartament metric (1000 mm). Intre Mattupalayam si Coonoor, trenurile sunt impinse de o locomotiva cu aburi construita de Schweizerische Lokomotiven und Maschinenfabrik (SLM) din Winterthour , Elvetia, care utilizeaza un sistem cu cremaliera pentru urcarea pantelor foarte mari. Maximul pantei pe aceasta sectie este de “1 la 12”(8.3%), cu o medie de “ 1 la 24,5” (4,1%).
In sensul urcarii, locomotiva este plasata la urma convoiului si impinge trenul, in timp ce la coborare este plasata in capul trenului pentru a putea controla viteza.
Intre Coonoor si Ooty, linia nu este prevazuta cu cremaliera.Trenul aici este tractat de o locomotiva diesel YDM4.
Linia masoara 45,88 km si contine pe parcurs, 208 curbe, 16 tunele si 250 de poduri. Intre Mettupalayam si Ooty, linia deserveste garile Hillgrove, Coonoor, Wellington, Aruvankadu, Ketti si Lovedale.
Divizia Palghat a Cailor Ferate Indiene, care gestioneaza NMR, suporta un deficit anual de 4 crores ( sistem de numerotare specific ce mosteneste sistemul vedic)  de rupii (40 milioane de rupii, aproape 1 milion USD). In 1999, cu prilejul aniversarii centenarului acestei linii, ministrul cailor ferate indiene, Nitish Kumar, a anuntat ca linia va trebui electrificata in curand.

Sursa: http://fr.wikipedia.org/wiki/Nilgiri_Mountain_Railway
 
Traseul: Km 0- Mettupalayam (altitudine 350 m); -km 8-Kallar (413m) (inceputul sectiunii cu cremaliera);- km 13 Adderly (784 m); - km 18 -gara Hillgrove (1175 m);km 21- Runneymede (1513 m); -km 25-Kateri Road (1663 m); km 28 ( sfarsitul sectiunii cu cremaliera) – gara Coonoor (1843 m); km 29 –gara Wellington (1904 m); km32- Aruvankadu (2015 m); km 38 –gara Ketti (2252 m); km 42 – gara Lovedale (2524 m); km 46-gara Ooty (2371 m).

Mettupalayam

Cremaliera

langa Coonoor

Coonoor

Coonoor 2

Coonoor 3

Coonoor 4

traseu1

traseu 2

traseu 3

traseu 4

tunel

viaduct 1

viaduct 2

maimute

viaduct 3

viaduct 4
 
Cea de a doua este: Calea ferata himalayana Darjeeling (pentru care a mai fost deschis un subiect pe acest forum)

Calea ferata himalayana Darjeeling- pe care circula un tren supranumit –trenul jucarie-este o linie ferata ce leaga localitatea Siliguri (gara New Jalpaiguri) de Darjeeling in statul Indian Bengalul Occidental. Construita intre 1879- 1881, ea este clasata in patrimoniul mondial UNESCO. Ecartamentul liniei de tip “cale ingusta” este de “doua picioare” reprezentand 61 cm.

Istoric

In 1878, Franklin Prestage, agent al Eastern Bengal Railway Company, propune guvernului din Bengal infiintarea unei linii feroviare intre Siliguri si Darjeeling. Ashley Eden, guvernatorul –locotenent, numeste atunci un comitet pentru examinarea proiectului si confirmarea fezabilitatii si avantajelor de care guvernul si populatia vor putea beneficia.Proiectul este acceptat in 1879 si constructia incepe in acelasi an. Anul urmator linia ajunge pana la Tindharia.
In iunie 1881, linia este dechisa in totalitate, realizandu-se legatura dintre Siliguri si Darjeeling. Costul lucrarilor se ridica la 17 501 000 rupii.Pe parcursul a 82 de km linia urca de la 121 metri la 2076 metri altitudine.Numele companiei feroviare care exploateaza aceasta linie este Darjeeling Himalayan Railway Company.
O alta ramura va lega desertul din Siliguri de orasul Kishaganj din statul Bihar ca apoi in 1915 si de orasul Kalimpong din valea Teesta. Cu toate acestea sectia Siliguri- Kishanganj este modernizata si transformata mai tarziu intr-o linie cu ecartament larg (1676 mm), permitand conectarea acesteia la reteaua Cailor Ferate din India.
In 1950, alunecarile de teren vor deteriora semnificativ ramura Siliguri-Kalimpong (valea Teesta) intre statiile Siliguri si Geille Khola.Aceasta nu va mai fi redeschisa niciodata.

Aspecte tehnice

Linia principala dintre Siliguri si Darjeeling in lungime de 82 kilometri, atinge o altitudine de 2076 metri.Pentru a depasi aceasta altitudine, inginerii au folosit mai multe bucle (numite “Loops”) ca cea de la Agony Point, unde calea ferata se intoarce si trece pe deasupra ei, folosind si sase rebrusari in Z (zig-zag invers). Pe traseu nu a fost construit nici un tunel.
Masinile cu aburi au fost special construite pentru aceste coditii particulare, de firma engleza Sharp- Stewart din Glasgow.
Dupa 1915, atelierele sunt instalate la Tindharia pentru construirea si repararea locomotivelor si vagoanelor de calatori.
Vagoanele de calatori originale erau vagoane cu doua osii si ampatament redus, cu un acoperis de panza si cu cate doua banci de lemn la un loc. Mai tarziu va fi introdus un model de vagon de “26 picioare”, aproximativ 8 metri lungime.

Evolutie

Aceasta cale ferata are particularitatea de a fi exploatata integral folosind tractiunea cu aburi pana in anii 2000. Tractiunea Diesel va fi folosita apoi pentru trenurile regulate. Ca urmare a cererii mari pentru trenurile cu aburi solicitate de turistii care vin la Darjeeling, pe un tronson de cale ferata dintre Darjeeling si statia precedenta (Kurseong) trectiunea a ramas sa fie efectuata de locomotive cu aburi.

Sursa: http://fr.wikipedia.org/wiki/Darjeeling_Himalayan_Railway